Cu ani în urmă, lumea era altfel. Dacă unul avea de lucru, dacă ridica o casă, toți vecini se adunau să pună mâna. Dacă era o nuntă, de asemenea, ridicau toți „șatra”. Era mai mult decât solidaritate, era și omenie. Țin minte cum toți de pe stradă se adunau și cărau pietriș de la Mureș, ca să reabiliteze drumul de pe uliță. Eram mândru că tatăl meu era printre ei. Era un bărbat voinic și harnic.
Și așa prieteni cum erau, se vorbesc vreo 10 de pe strada noastră să meargă la pescuit. La o baltă, înspre Horea, undeva la stânga. Toți pe biciclete. Mă ia tata cu el. La sosire, zic să-mi dea mie undița să o duc spre locul faptei. Mi-o dă. Dar când ajungem acolo, scula nu mai avea cârlig. Îl agățasem în iarbă, pe drum. Nu mai avea nimeni un ac pentru pește mic. Dar, unul, se lumină, avea un ac de 5! Îl pune tata la undiță, dar nu avea nicio speranță, așa că se plimba de la unul la altul. Eu stăteam acolo și mă necăjeam că i-am stricat ziua. Mai ales că oamenii din jur scoteau carași, cam cât palma. Noi, nimic. Mă rugam Celui de Sus să prindem și noi ceva. Într-un târziu, revine tata și zice: „Nici dop nu mai avem?!”. Prinde de undiță, hopa!, se opintește și scoate un crap de vreo 6 kile! A fost captura zilei și toți îl invidiau. Iar eu mă bucuram că Dumnezeu îmi ascultase rugămintea.
Tristan MIHUȚA
