DIN ARAD, PESTE OCEAN

Încă din seara calificării echipei noastre naționale (după victoria cu 2-1, de la Cardiff, obținută în fața Țării Galilor) la Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal (World Cup ’94), care avea să fie organizat de SUA, se născuse în mine gândul de a încerca să obțin o acreditare de presă la acest mare eveniment. Să fii martor la un Turneu Final este visul oricărui ziarist, mai ales al unui ziarist împătimit de sport, de fotbal îndeosebi. Și am început să urmăresc desfășurarea lucrurilor. României îi fuseseră acordate 30 de acreditări, pentru redactori. Trebuia ca unul să fie al meu! Am început tatonările. Nu mi se dădeau speranțe, de la București. Mi se „argumenta”, lipsa de șansă, cu cererile numeroase de acreditare și cu faptul că prioritate la repartizarea acreditărilor vor avea ziarele cu răspândire națională. Un asemenea răspuns putea să te dezarmeze, dar nu am abandonat gândul dintâi, dimpotrivă. Am făcut o prezentare a cotidianului nostru, Adevărul, care avea un tiraj mai mare decât al unor ziare „centrale”, m-am dus la Federația Română de Fotbal, am intrat la Mircea Sandu, ajutat de arădeanul nostru Nicolae Pantea (debutase la UTA, apoi a jucat la Steaua, iar acum se ocupa de sectorul juniorilor, la FRF). Ca să mă „blindez”, am apelat și la sprijinul ministrului Tineretului și Sportului, Alexandru Mironov — firește, asigurându-mi intrarea la dumnealui (m-au ajutat Grigore Georgiu, fost coleg de clasă cu mine, la liceu, apoi coleg de facultate, care, în acea vreme, era la Cotroceni, consilier al lui Ion Iliescu, dar m-a ajutat și Avram Crăciun, prefectul Aradului). Ca să nu mă pierd în amănunte, am obținut acreditarea! Mi-a fost de folos și faptul că eram membru al Asociației Presei Sportive din România, dar și al International Sports Press Association.

Nu pot descrie, hic et nunc, ce stare de bucurie trăiam. Iar faptul că am reușit a fost cea mai bună lecție de viață. Atunci am înțeles încă o dată (după experiența cu tipografia ziarului) că dacă îți fixezi obiective, aspirații, că dacă lupți pentru ele cu convingerea că vei reuși, cu tenacitate și, nu în ultimul rând, cu entuziasm, va veni și satisfacția împlinirii a ceea ce ieri părea doar un vis. Cu acreditarea „în buzunar”, am început să adun banii necesari. Îmi propusesem să nu iau niciun leuț din banii ziarului, ci să adun eu suma necesară, cu ajutorul sponsorilor și aducând publicitate, ca formă de acoperire a „donației”, acolo unde nu se putea acorda direct sponsorizare. Am colindat Aradul, am bătut la ușa multor firme, a unor oameni de afaceri. Aveam o bună reputație, de ce nu aș spune?, arădenii sau, mai bine, cei mai mulți dintre ei, apreciau ce și cum scriam. Așa că am adunat repede suma necesară. În același timp, împreună cu Florin Boeru, de la cotidianul timișorean Renașterea bănățeană (noi doi aveam să fim singurii ziariști din „provincie” acreditați la World Cup ’94), am început să ne asigurăm cazările la hoteluri. FRF, mai exact Radu Timofte, ofițerul de presă al federației, ne trimisese un catalog impresionant, alcătuit de organizatorii americani, cu hotelurile, agreate și recomandate de ei, din orașele în care urma să se desfășoare meciuri ale Cupei Mondiale. Baza avea să ne fie la Los Angeles, unde România urma să dispute două meciuri — cu Columbia și cu SUA. Am optat și pentru Detroit, unde era programat al doilea meci al grupei noastre, cel cu Elveția. Mai departe, rămânea să vedem ce alegem, în funcție de modul în care se va comporta „naționala” noastră.

Aveam nevoie de viză pentru intrarea și șederea în SUA. Așa că m-am dus la Ambasadă. M-am înscris pentru a doua zi, pentru că la porțile ambasadei era o aglomerație teribilă. Dar chiar și așa, a doua zi am stat la rând, de pe la 7,30, până pe la ora 15. Am intrat. De la un ghișeu, o doamnă mai trecută, chestiona solicitanții de viză și avea, aproape invariabil, același răspuns: „Mai încercați, peste o vreme”. Deși aveam acreditarea ca argument rezonabil pentru o solicitare de viză, recunosc că am avut mari emoții. Dacă, cumva… Nu a fost cazul. Funcționara m-a chestionat cât m-a chestionat și a pus stampila pe pagina de pașaport. De acolo, am fugit la Tarom, pentru bilete, tot cu teama în suflet. Dacă nu mai sunt locuri? Mai erau. Am primit bilet pentru 13 iunie, pe ruta Timișoara-Amsterdam-Chicago. Dus-întors, biletul costa 530 de dolari, dacă nu greșesc. Și alte 560 de dolari am plătit pentru un bilet „stand-by” — cu care puteam călători nelimitat, în interiorul SUA, în toate direcțiile, vreme de 30 de zile.

Și a venit ziua cea mare. Pe 13 iunie 1994, dimineața, Boeru și cu mine, ne-am îmbarcat la Timișoara. De cum am urcat în avionul ce venea de la București, am constatat că acolo era mare veselie, iar damful de pălincă te izbea de cum ai vârât capul în incintă. Curând, aveam să-l descopăr printre pasageri pe Gheorghe Turda, solistul de muzică populară. Avea să devină animatorul grupului nostru, eterogen din toate punctele de vedere, ca orice grup constituit aleatoriu. La Amsterdam, am ajuns în două ore și un pic. Am făcut escală vreo două ore, timp în care m-am plimbat prin Aeroportul Schiphol, cel mai mare din Țările de Jos. Era primul aeroport din Occident pe care îl călcam, și aveam ce admira, dincolo de vitrinele magazinelor care se înlănțuiau pe o suprafață ce părea fără limite. Apoi, ne îmbarcăm din nou. Trecem peste Canalul Mânecii, peste Anglia, Groenlanda… Mă gândesc, asemenea unui copil, că despre toate acestea auzisem doar la lecțiile de geografie și acum, iată-mă, survolându-le! Monitoarele ne informau continuu… Viteza, de 990 km/h; înălțimea, de 33.000 de picioare (un feet este egal cu 0,305 metri), temperatura de la sol este de… După vreo nouă-zece ore de zbor, sub privirile mele se desfășurau Great Lakes, Marile Lacuri, și suprafețe imense de păduri. Fără să vreau, gândul îmi zboară la Fenimore Cooper și la cărțile copilăriei mele, Vânătorul de cerbi, Călăuza, Preria, Ultimul mohican… Visez cu ochii deschiși, dar visul, poveștile cu indieni îmi sunt frânte în mod brutal. „Peste 20 de minute aterizăm la Chicago. Vă rugăm să completați cu atenție formularele care vi se vor înmâna”, se aude, la difuzoare, vocea unei stewardese. Formularele erau destul de complicate, aproape ca și acelea necesare obținerii vizei. Aterizăm. Ca să intrăm în aeroport trebuie să trecem printr-un filtru foarte dur. Pașapoartele erau verificate minuțios, în vreme ce câinii, ciobănești germani și alte rase, ne adulmecau bagajele ca să descopere, eventual,droguri. Dar nu numai – cine luase cu sine mâncare, de acasă, rămâne fără ea, pentru că i se confisca.

În fine, scăpăm de punctul de control și, împreună cu Florin, ne grăbim să prindem prima cursă spre Los Angeles. Eram deja frânt de oboseală. Ni se spune că pentru plecările spre Los Angeles trebuie să mergem la „Gate five” (Poarta 5). Credeam, în naivitatea noastră, că e pe acolo, pe undeva, în apropiere. Aiurea! A trebuit să ieșim afară, să luăm un trenuleț, automat, fără mecanic, și să mergem mai bine de cinci minute. Ajungem și la punctul de îmbarcare. Scoatem biletul „stand-by” și îl prezentam. Cu un zâmbet mai potrivit pentru o veste bună, bărbatul din fața noastră își cere scuze pentru inconvenient: doar pentru mâine putem găsi loc spre L.A. Simt că mi se înmoaie picioarele și mă și văd trambalându-mă cu bagajele la un hotel, de acolo iar la aeroport… Dar, omul vine cu o soluție, costisitoare, e drept, dar soluție. Putem lua bilet la o cursă care va pleca peste o oră, numai că ne va costa 600 și mai bine de dolari, adică mai mult decât București-Chicago-București, Asta, pentru că așa se procedează când nu ai rezervare din timp. Oboseala ne-a determinat să băgăm mâna în buzunar și așa am pornit mai departe, spre ținta finală a călătoriei, Los Angeles, orașul îngerilor, dar și al tuturor păcatelor.