Știre de presă. ANAF a pierdut procesul cu „MUNAX”, o filială a unei companii maghiare! Numai că adevărul e trist, pentru că ascunde o realitate cruntă: începe să se simtă efectul disoluției autorității publice și a politizării administrației cu impostori. ANAF n-a pierdut pentru că nu avea dreptate! Orice economist, care citește Codul fiscal, înțelege că cei de la „MUNAX”, exact asta au făcut. Au diminuat obligațiile fiscale, externalizând profitul către societatea mamă (afiliată), speculând carențele legislative din România și lipsa de reacție a juriștilor din ANAF. Deci, ANAF n-a pierdut pentru că inspectorii fiscali n-au făcut corect constatările, ci pentru că juriștii de la DGRFP Timișoara – pe lângă că, o parte din ei, sunt aroganți și incompetenți (nu întocmesc recursurile și întâmpinările împreună cu inspectorii, că, de, ei sunt juriști, nu și nu se coboară la nivelul inspectorilor!?) -, nici nu se prezintă la instanțe să-și susțină cauzele. Și nici nu studiază dosarele, așa cum ar trebui, să contracareze minciunile și șmecheriile apărării celor prinși cu ocaua mică. Or, în aceste condiții, când munca inspectorilor este trântită de indolența și lipsa de profesionalism a juriștilor instituției, ANAF e clar, pe ducă și are slabe șanse să mai câștige în instanță! Grav e că cei blamați vor fi inspectorii fiscali care, în aceste circumstanțe, vor fi complet demobilizați să-și mai facă treaba. Păi, dacă pierzi, în orice circumstanțe, chiar dacă n-ai făcut altceva decât să aplici legea (din păcate extrem de subiectivă și interpretabilă), ce te mai poate motiva să întocmești acte fiscale, cu prejudicii mari, riscând să-ți pierzi slujba, fiind acuzat de abuz? La Garda Financiară rar se întâmpla să pierd vreun proces, în acest mod, decât foarte, foarte rar și atunci în circumstanțe dubioase, unde era mai mult decât clar că magistrații au fost corupți. Și asta pentru că lucram împreună cu juriștii, atât la întâmpinări, la recursuri cât și la susținerea cauzelor pe fond. Mergeam și în instanță, împreună cu juriștii, după ce pregăteam dovezile, ori de câte ori era nevoie de explicații profesionale. Și utilizam practica judiciară pentru a pregăti cauzele, încercând să convingem, prin orice modalitate legală, că aveam dreptate, nu așteptam să rezolve judecătorii problema, „din oficiu”, cum procedează azi juriștii de la ANAF. Dar, când juriștii ANAF continua să susțină că organul de cercetare penala se sesizează prin sesizare, (deși în Codul de procedură penală scrie, negru pe alb, că sesizarea organului se face prin plângere sau denunț), mai are rost să vorbim de profesionalism? Când la o plângere penală (sesizare, cum spun juriștii ANAF), întocmită în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, juriștii te obligă să mai întocmești „o sesizare scurtă”, adică o plângere însoțită de o altă plângere, ducând birocrația până la penibil, cum să nu defileze avocații, în fața acestor așa ziși juriști? Și să nu uităm, în această ecuație și de „filierele” avocățești, prin care sunt „stimulați” anumiți magistrați, care, dacă nu se pune presiune pe ei (mediatică și legală, cerându-se instituțiilor abilitate să verifice anumite derapaje, mai mult decât evidente), zburdă și nu le pasă de faptul că salariile lor sunt plătite exact din ceea ce colectează ANAF. Dar, de ce să le pese? Când unele „atenții” sunt la nivelul a cât câștigă un inspector ANAF într-o viață, contează adevărul și justiția? Și mai ales când juriștilor de la ANAF nici nu le pasă ce se întâmplă în instanță? Doi ani și jumătate m-am judecat cu ANAF și n-am văzut un jurist în instanță. Am fost prezent la mai multe procese în care ANAF era parte (acte întocmite de mine, pe vremea când lucram la Garda Financiară) și, de asemenea, n-am văzut nici un jurist în instanță. Uitați-vă pe dispozitivele ședințelor, la câte termene se prezintă juriștii ANAF, în cauzele în care ANAF este parte și o să înțelegeți de ce ANAF pierde mai toate procesele. De trei ani, de când lucrez la inspecție fiscală, n-am văzut picior de jurist „vizitând” birourile inspectorilor, pentru a cere o părere sau o explicație, deși, din punct de vedere al percepției fiscalității sunt „tabula rasa”. Dar, ce-mi pasă mie? Dacă nu le pasă celor cu salarii de 15-20.000 lei pe lună și cu pensii de tot atât și nu înțeleg că judecând astfel, își taie craca de sub picioare, pentru că bugetul nu e sac fără fund și nu se va putea împrumuta la infinit România pentru a le asigura salariile și pensiile, în timp ce ei trântesc toate constatările fisc-ului, mie de ce să-mi pese? Din conștiință? Păi, în România, dacă ai conștiință, nu ești prost, ci tâmpit. E mai sigur să fii dat afară în România de azi, dacă-ți faci treaba (pentru că deranjezi), decât dacă nu ți-o faci, lingi clanțele, devii slugă și protejezi mafioții politici. Și cu acte întocmite, prin care constat prejudicii de milioane de lei sau euro, câștigate sau pierdute în instanță și fără ele, pensia mea va fi tot de vreo 2000 de lei (dacă va mai fi). Atunci, de ce să nu gândesc „pozitiv”, precum șmecherii ce se căpătuiesc prin politică? Adică, de ce să colectez bani la buget, riscând să fiu anchetat pentru abuz, ca să asigur fondul de salarii pentru cei care, cu nonșalanță, dau dreptate celor care fraudează bugetul și celor care plimbă aerul prin birouri (vorba lui Borza)? Sau de ce să asigur onorarii „babane” avocaților, care, după ce încasează tarife extraterestre, pentru a-i apăra pe cei cărora le-am stabilit prejudicii fiscale uriașe, mă mai și înjură prin instanțe și la TV (cum face avocatul Kovacs Florin, apărătorul evazioniștilor, făcând pe moralistul, după ce se îmbuibă, fără pic de jenă, din banii furați de la buget)? Nu mai bine aplic principiul, mă fac că muncesc, întocmind acte multe, fără constatări deosebite, dau consultații fiscale cum să „driblezi” bugetul, cum fac majoritatea șefilor din ANAF, protejând astfel pe cei ce fraudează bugetul public, prin non-combat (nu văd nimic sau constat că totul e legal și asta nu-i de condamnat, nu?) așa cum se practică, de regulă? N-aș putea și eu, să fiu ca toată lumea? Sa-mi pese doar de mine? Eu de ce să nu fiu „orientat”, precum juriștii, avocații sau magistrații corupți? De ce să-mi pese de salariile magistraților și altor privilegiați politic, de pensiile speciale, dacă lor nu le pasă? Că doar forma, nu fondul contează! Și ce-i aia conștiință, într-o astfel de lume, în care juristul de la ANAF și judecătorul nu-și pun întrebarea, de unde le vin banii de salarii și de unde li se va mai plăti pensiile dacă dau dreptate celor ce prăduie bugetul public? Desigur, eu, așa cum am făcut de când sunt în ANAF, nu cred ceea ce am spus, dar adevărul e chiar acesta. Sistemul public, ticăloșit de clasa politică și de lipsa crasă de moralitate în administrația publică, acolo ne împinge! La faliment total! Pentru că, cu astfel de juriști și magistrați și cu actualii șefi ai ANAF, pentru care contează numărul de acte întocmite, nu calitatea lor, în câțiva ani de zile România nu va mai avea bani pentru nimic, pentru că nimeni nu va mai plăti nimic la bugetul public, profitând de indolența juriștilor din ANAF, de politica iresponsabilă a celor ce conduc ANAF, de legislația fiscală croită pe șabloanele concepute de mafia fiscală și, mai ales, de lipsa de profesionalism (ca sa nu spun, altceva) din justiție. O justiție care se face că nu înțelege că atunci când nu se achită obligațiile fiscale la buget, nu există circumstanțe legale, ci fraudă comisă deliberat. Cum adică n-ai achitat, legal, obligațiile fiscale? Ce naiba de logică poate fi, asta? Și la ce te poți aștepta când cei ce comit fraude fiscale, câștigă în instanță, din cauza că cei plătiți din bugetul public, nu apără bugetul public? Pavel ROMAN

Președinta ÎCCJ, declară, într-un interviu, că, Curtea Constituțională, în cazul deciziei privind completele de trei judecători, de la ICCJ, privind judecarea faptelor de corupţie, a omis, deliberat, unele decizii legale, respectiv ordine ale Instanței Supreme din 2003, 2004, prin care toate completele de la ÎCCJ urmau să funcționeze ca și complete specializate pe judecata faptelor de corupție. Dacă D-na Tarcea are dreptate – și nu văd argumente contra, logice și legale, ca să nu aibă dreptate -, respectiv că încă din 2003, toate completurile de la Curtea Supremă erau specializate pe judecata faptelor de corupție, deci n-au fost nelegal constituite, judecătorii Curții Constituționale, care au pronunțat Decizia, prin care completele de trei judecători de la ÎCCJ, pentru judecarea faptelor de corupție, sunt neconstituționale, sunt în culpă gravă și ar trebui anchetați penal. Pentru că, în numele prevenirii încălcării Constituției, tocmai ei au încălcat-o, grav, prin imixtiunea într-un domeniu unde n-au avut absolut nici cea mai mică competență și unde au pronunțat o decizie mai mult decât subiectivă. Din punctul meu de vedere, în acest caz, Curtea Constituțională s-a substituit legiuitorului, adică Parlamentului, adăugând la lege, ceea ce e un fapt foarte grav și cu consecințe catastrofale în ceea ce privește respectarea principiilor constituționale și a statului de drept. Pentru că, dacă e așa cum spune D-na Tarcea, Curtea Constituțională, pentru a pronunța Decizia, ca și în cazul completelor de cinci judecători, a inventat o nerespectare a legii, omițând, deliberat, dovezile care demonstrau că legea chiar a fost respectată. Și asta în condițiile în care nu-i treaba Curții dacă s-a respectat sau nu legea, ci dacă legea e constituțională sau nu. Când există o decizie legală că toate completele de trei judecători, care judecă fapte de corupție, de la Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt legal constituite și abilitate să judece faptele de corupție, cum poți veni, tu, Curte Constituțională și să decizi că nu s-a respectat o lege care s-a dovedit că a fost respectată, făcând, premeditat, abstracție de existența acelei decizii, prevalându-te de un așa zis conflict între puterea judecătorească și cea legislativă? Nu s-a întins coarda prea mult? Numai prin faptul că Deciziile Curții nu pot fi cenzurate de vreo autoritate, chiar dacă sunt bazate pe interpretări subiective sau chiar pe omisiuni, e suficient pentru a se accepta o astfel de mizerie morală? Pe asta s-a mizat? Că, onor Curtea, poate decide orice, pentru că nici o decizie a Curții nu poate fi contestată? Păi, atunci, de ce nu dizolvă Curtea, România, ca republică semi-parlamentară, s-o facă parlamentară; instituțiile publice care anchetează corupții, ca să nu mai fie atâta vânzoleală; partidele de opoziție, ca să instaureze domnia partidului unic (PSD) și să reinstaureze autocrația? Dacă tot deciziile lor sunt obligatorii și nimeni n-are dreptul să le conteste, chiar când sunt absurde și subminează statul de drept, bazându-se pe interpretări subiective a Constituției, materializând, în fapt, comenzi de tip mafiot (precum salvarea corupților) sau pe logică comunistă, ce-i poate opri să transforme România într-o dictatură cu Curtea Constituțională în rol de tribunal suprem al poporului? Că nu mai au mult și se substituie tuturor autorităților publice, în orice domeniu! Că doar nu-i mare filozofie să declari, curent, că ar exista un conflict între puterile statului (e o găselniță greu de egalat în stupizenie!), chiar dacă îl inventezi, nu ? Că de „genii” semi-docte, precum Iordache și Nicolicea, tomnatici în studii și cu pauze uriașe de educație juridică, nu duce lipsă Parlamentul! Și, admițând (prin absurd, cu siguranță), că nu s-au respectat criteriile legale de stabilire a completelor respective (n-ar fi fost specializate, deși nu se știe ce înseamnă un judecător specializat pe corupție sau alt domeniu, pentru că nu există nici școli speciale și nici curs de specializare în acest sens, ci doar numiri în complete a tuturor judecătorilor existenți, prin decizie a Colegiului de conducere, așa cum se procedează în toate domeniile), ce facem cu decizia Curții Europene de Justiție, care a stipulat că nu pot fi anulate deciziile instanțelor, dacă nu există dovada relei credințe, respectiv că în cazul completelor, unii judecători au avut interese personale sau sunt victima unei răzbunări ori a unui abuz? E suficient să declari la Antena 3 sau România TV, că nu ți s-au respectat drepturile când ai fost prins la furat și că ai fost abuzat de autorități, ca să scapi nepedepsit? Sau ceea ce spun cei din UE, la care, chipurile dorim să aderăm (Schengen), nu contează, ci ce spun hoții și corupții, exclusiv? Până unde merge, totuși, această deja așa zisă Curte Constituțională, care se substituie tot mai mult autorității judiciare, anulând deciziile acesteia? Care este, totuși, scopul urmărit? Să se respecte Constituția și toți cetățenii să fie egali în fața legii, sau cei ce fură și jefuiesc bugetul public să devină o castă privilegiată, care să rămână și cu banii furați și nepedepsiți, pentru că justiția n-a respectat cutumele și nu l-a anunțat pe cel ce fură sau primește mită, că e urmărit? În logica celor de la Curtea Constituțională, în aceste condiții, toate completele de judecată din România sunt nelegal constituite, pentru că nu există nici un complet specializat, exclusiv, pe vreun domeniu și nici vreo formă de pregătire specială, pentru vreun domeniu, alta decât facultatea de drept și institutul de magistratură. Or, o dată admis în magistratură, departajarea pe criterii subiective, într-un complet sau altul (că nu există alte criterii), abia atunci ar însemna discriminare neconstituțională. Cum și cine poate decide, legal, ca un judecător să facă sau nu parte dintr-un complet? Și ce înseamnă „specializat” din punct de vedere al pregătirii magistratului? Dar dacă cei condamnați în primă instanță, care contestă în prezent modul de constituire a completurilor, erau judecați de completuri „specializate” și ar fi atacat la Curtea Constituțională legalitatea constituirii acestora? Care ar fi fost decizia Curții? Cu siguranța și aceea ar fi fost în favoarea corupților și celor ce-au jefuit banul public, pentru că era mai neconstituțional să discriminezi judecătorii pe motiv de specializat sau nespecializat. Cam asta se vede din Deciziile Curții Constituționale și, în acest caz, exact asta nu mai e Curtea: o Curte Constituțională! Ci, profitând de conjunctură, adică de faptul că deciziile sunt obligatorii și necontestabile, Curtea Constituțională a devenit Dumnezeul corupților și evazioniștilor în România, adică un organism care, inventând, arbitrar, un conflict între puterile statului (inexistent în realitate), în fapt, protejează și salvează pe cei care au furat, au mituit și au traficat influența, servindu-se de partide politice, în special de PSD, partid care l-a creat politic și promovat pe actualul președinte al C.C., Valer Dorneanu, un individ care pare hotărât să readucă România acolo unde l-a prins revoluția, adică la forma de guvernământ din 1989, înainte de decesul PCR, al cărui membru și suporter a fost și, se pare, a rămas (cel puțin nostalgic). E o opinie personală, generată de frustrarea obligării acceptării faptului că hoții și corupții, pentru dovedirea cărora s-au cheltuit mulți bani publici și s-a consumat enorm de mult timp, nu numai că vor fi liberi, ci vor rămâne și cu banii furați. Or, oricât de toleranți am fi și am accepta logica celor din Curtea Constituțională, un lucru e clar: dacă, prin absurd, ar fi constituțională, decizia Curții e total imorală și nu e altceva decât o batjocură și un mod mizerabil de a umili întreaga autoritate publică din România care a luptat împotriva corupției și a evaziunii fiscale.

Grav e ca multe dintre sortimentele de apă comercializate, nu numai ca sunt mai proaste calitativ decât apa de la rețele publice, ci sunt și nocive. Iar ANPC, instituția plătită din bani publici, tocmai pentru a preveni astfel de fapte grave, nu face nimic, pentru a nu deranja mafia ce controlează acest sector, protejată politic. Foarte multe dintre apele asa zis minerale, comercializate în România, sunt improprii consumului uman, fapt atestat de laboratoarele oficiale, în urma analizelor efectuate. Totuși, deși, oficial, se știe că nu corespund calitativ, nu se face nimic pentru a se stopa marea escrocherie cu apă așa zis minerală. De la „Borsec”, „Izvorul Minunilor” și până la așa zisele ape „de masă” sau „de izvor”, toate au parametrii calitativi sub cei ai apei de la rețelele curente. Iar analizele se fac la maximum un an, timp în care riscul contaminării este uriaș. Și cine garantează că probele transmise laboratoarelor au fost prelevate de la sursă? Nimeni! Pentru ca legea nu obligă recoltarea de probe de către organismele autorizate sau care certifică calitatea. Asa că am ajuns în tristă și stupida situație de a nu ști ce bem. Suntem prostiți cu reclame mincinoase, care ascund marele adevăr, respectiv că între ceea ce ni se vinde și ceea ce scrie pe etichete, nu e nici o legătură. Din contra, totul e o minciună uriașă. O spun ca un cunoscător, care, cu câțiva ani în urmă, a avut curiozitatea și posibilitatea de a preleva probe și a solicita analize la câteva din cele mai comercializate sortimente de apă, așa zis minerală, din România. Rezultatul? Din cinci sortimente, unul singur a corespuns din punct de vedere al calității minime. Și, culmea, nici un sortiment n-a depășit calitativ apa curentă furnizată de rețelele publice. Nu vă spun ce ape am verificat, că nu vreau să mă aleg cu un proces de calomnie, în care banii și influența să dicteze decizia (sunt pățit și cunosc ce înseamnă forța financiară și nivelul traficului de influență a acestor firme), dar va pot spune ca sunt din top zece care se vând în România. Pavel ROMAN