Istoria poporului român este o istorie zbuciumată, plină de figuri legendare despre care ne amintim cu mândrie peste ani şi vom continua să ne amintim atât timp cât fiinţa noastră va exista. Este şi cazul şi marelui patriot Avram Iancu a cărei comemorare reuşeşte să trezească în noi sentimentul mândriei de a aparţine unui popor cu figuri emblematice pentru istoria omenirii, iar pe de altă parte, dorinţa arzătoare de afirmare a idealurilor şi a valorilor naţionale. „Istoria pentru noi trebuie să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă, un şir de icoane sfinte de unde să căpătăm totdeauna învăţătură de adevăr şi insuflare de virtute”, spunea Caragiale, iar în zilele acestea puteam afirma cu mândrie că o astfel de icoană sfântă din care căpătăm puterea de a merge mai departe, în ciuda vicisitudinilor, este figura lui Avram Iancu. Lucian Blaga îi atribuia lui Avam Iancu chemarea atât de sugestivă pentru ceea ce reprezintă un om de acţiune: „Să punem pumnul în pieptul furtunii că de nu pierim”. Aceste cuvinte sunt săpăte şi pe o veche cruce de lemn înnegrită de vreme care străjuieşte şi astăzi defileul de la Fântânele în amintirea vitejiei moţilor ce au păstrat, ei singuri, Transilvania ca pe o Ţară Românească, dovedind inamicului că Munţii Apuseni sunt inexpugnabili. În luna martie 1848, fiorii revoluţiei din Ungaria au ajuns şi în Transilvania canceliştii români, printre care şi Avram Iancu, au redactat un memoriu prin care aderau la dorinţa de libertate a maghiarilor. Fructul otrăvit al maghiarilor era unirea Ardealului cu Ungaria, iar acesta a fost momentul în care Avram Iancu a ales să fie căpetenia revoluţionarilor şi să lupte pentru ca naţiunea română să benenficieze de libertăţi egale cu cele ale maghiarilor din Transilvania. În timpul Revoluţiei, a fost conducătorul cetelor înarmate de ţărani şi mineri din Munţii Apuseni, cu ajutorul cărora a organizat apărarea în acea zonă. A respins multe atacuri ale armatei maghiare care erau superioare atât ca număr cât şi ca armament, câstigându-şi astfel numele de “Craiul munţilor“. După Avram Iancu, a rămas drama deznădejdii că jertfa miilor de tineri moţi a fost zadarnică. Faţă de celelalte personalităti ale revoluţiei de la 1848-1849, din România, Avram Iancu a avut fără îndoială „ceva” aparte, greu de definit şi care face parte indiscutabil din temperamental său revoluţionar. Este vorba despre acea putere de a „fermeca” mulţimea, după cum spunea şi G. Bariţiu care l-a ascultat personal, dar care totuşi susţinea că nu a fost un orator în adevaratul sens al cuvântului. În ciuda acestei constatări, a recunoscut însă faptul că ”…era peste putinţă să nu răpească cu sine pe ascultători”.  La 27 iunie 1849, Iancu se adresa adversarilor săi: “Fraţi maghiari, între voi şi noi armele niciodată nu pot hotărî. Credeţi-ne nouă … că în aceste două patrii surori maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără de român, nici românul fără maghiar”. Lungile negocieri purtate de Bălcescu, au făcut ca la 14 iulie 1849 să fie încheiat “ proiectul de pacificare”, în temeiul căruia era asigurată încetarea luptei. Din nefericire, lupta dintre români şi unguri încetase prea târziu, pentru că la Şiria armatele invadatoare ţariste obligau armatele revoluţionare maghiare să capituleze. La 20 decembrie 1850 – anul în care ziariștii austro-ungari susțineau că ar fi înnebunit – Avram Iancu își scria cu propria mână testamentul: „Ultima mea voință. Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă să prefac în nimic”.  Suferinţa lui Avram Iancu avea să se stingă în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zarand, când s-a alăturat icoanelor neamului românesc. În casa brutarului Ion Stupină, a fost găsit trupul său neînsufleţit. Avea aspura sa o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită…. Lumina acestor eroi este pentru naţiunea română simbolul puterii şi al adevărului, al dorinţei de evoluţie şi de libertate. Din păcate, eroii nu pot muri decât o dată apărându-şi ţara, dar avem nevoie să cinstim în fiecare zi icoana lor plină de lumină pentru ca fiecare dintre noi să căpăte puterea de a învia în lupta pentru afirmarea identităţii naţionale, căci, aşa cum spunea Nicolae Titulescu „nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, şi noi românii nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic”. Comemorarea lui Avram Iancu este un prilej de a ne simţi puternici şi de a da unităţii rolul pe care îl merită în puterea noastră ca naţiune. Ciprian DEMETER

Nu m-am gândit niciodată că această luptă pentru putere care, de fapt, înseamnă o luptă pentru banii din interiorul PNL, este o luptă între membrii vechi ai PNL și cei ai PDL. Până aici nimic interesant, doar că această luptă a aruncat România într-o criză, chiar înainte de o nouă criză sanitară când valul patru al pandemiei de Covid bate la uşă. Odată cu această luptă, am constatat ceva ce știam cu toţii de la începutul guvernării dezastruoase, că acest PNL, adică aripa PDL, nu are nimic în comun cu doctrina de partid, ei știind doar de doctrina banului şi că urmăresc refacerea vechiului USL, o construcție anormală din punct de vedere doctrinar, dar bună din punct de vedere financiar pentru acești actori transpartinici ai PNL și PSD. Dar oare, în contextul actual, mai contează doctrina sau ideologia unui partid? Oare acești actori politici mai știu ce înseamnă o ideologie socială sau liberală? Este clar că absolut nimic nu va mai putea schimba ceva în concepția și percepția acestor politicieni. Politicienii de genul lui Cîțu sau Iohannis în mod intenționat slăbesc instituțiile statului prin promovarea în funcții cheie a unor personaje șterse, fără conținut și care au un limbaj public fără consistență. ”Triula” de conducători formată din Iohannis, Cîțu și Ciolacu calcă în picioare statul de drept, încercând să blocheze o moțiune de cenzură. Întrebarea este unde este fost vigilenţa PSD-ului, partid aflat în opoziție. Întrebarea este retorică, trebuie să recunoaştem, că România a încetat după 1989 să mai aibă o clasă politică responsabilă şi competentă. Avem o clasă politică jalnică, plină de veleitari şi oportunişti, marionete numite pentru scopuri precise: distrugerea României, pierderea identităţii naţionale şi transformarea ţării în pepinieră pentru sezonierii Europei de Vest care trebuie să se refacă după criza pe care o traversează. Acest Ciolacu, un personaj sinistru şi o cheiță în mâna lui Iohannis, este dus cu zăhărelul refacerii alianţei USL. Ceea ce nu a înţeles Ciolacu este că la Cotroceni nu se află un preşedinte, ci doar o hologramă. Dar așa cum ”prostănacii” sunt de notorietate în noul PSD, nu cred că poporul român își mai face vreo iluzie că acest partid mai poate fi o soluție pentru România. Moțiunea de cenzură, reamintim, este un instrument specific democrației, extrem de important și un drept prevăzut în Constituție care garantează echilibrul politic și sancționarea eventualelor abuzuri guvernamentale. Dar o moțiunea de cenzură are și rolul de a confirma sprijinul parlamentar, real al unui guvern, în acord cu voința electoratului. Un guvern care are sprijin solid se bucură şi de legitimitate, în lipsa acestui sprijin programul de guvernare devine doar un melanj de tertipuri prin care se urmăreşte apărarea unor privilegii, iar situaţia actuală a României de la acest moment cred că a fost foarte bine descrisă de către jurnalistul H.L. Mencken, fără să fie, evident, vreun profet pentru România, care spunea că: “Guvernul constă dintr-un grup de oameni exact ca mine şi ca tine. Comparându-i pe unii cu alţii, nu au vreun talent special pentru funcţia guvernului; ei au doar talent pentru a primi şi a păstra scaune.” “Guvernul Meu”, ca orice emanaţie a unei holograme căreia i-a fost atribuită titulatura de preşedinte al României a primit scaunul fără a avea vreun talent special, iar la acest moment nu mai are nici măcar sprijin parlamentar. Păstrarea scaunului a devenit o luptă pe viaţă şi pe moarte, iar ca în orice război sunt soldaţi salvaţi şi soldaţi sacrificaţi. Ciprian DEMETER    

Dincolo de gâlceava politică internă, cineva vrea să ne facă să nu vedem pădurea de copaci, să ne concentrăm pe niște mizilicuri, pe niște chestii de alcov, pentru a nu mai băga în seamă niște amănunte care par nesemnificative. Ca să nu o lungim, o spun pe românește: Căcănarii din eșalonul 2 al Uniunii Europene, respectiv, Comisiei Europene, îi dau o nesperată mână de ajutor lui Florin Câțu, nu pentru că ar fi cine știe ce minunăție de premier și economist, ci pentru a-l scoate din joc pe Ludovic Orban.

Ca să vedeți cum se leagă lucrurile: Ludovic Orban, în încercarea disperată de a se menține în fruntea PNL, a adoptat naționalismul, vorbește peste tot despre valorile creștine, despre familia tradițională. Sincer sau de paradă? Înclin să cred că din convingere. Drept urmare, ce credeți că fac stimații homocoși din Uniunea Europeană? Nici mai mult, nici mai puțin, emit o directivă, sub formă de proiect de rezoluție: Grupul PPE din Parlamentul European vrea să impună României căsătoriile homosexuale. Concret: Grupul Partidului Popular European, din care fac parte PNL, PMP și UDMR, vrea să oblige România să recunoască mariajele între persoane de același sex. Eurodeputata spaniolă Dolors Montserrat este raportor al unui proiect de rezoluție în acest sens, care figurează pe ordinea de zi a ședinței plenare a Parlamentului European, de la Strasbourg, de luni, 13 septembrie.

„Invită Comisia să ia măsuri concrete pentru a asigura libera circulație pentru toate familiile, inclusiv familiile curcubeu, în conformitate cu decizia Coman și Hamilton, care afirmă că termenul „soț” așa cum este utilizat în Directiva privind libera circulație este aplicabil și partenerilor de același sex; solicită Comisiei să examineze dacă Statele membre respectă hotărârea CJUE Coman & Hamilton și adoptă acțiuni în temeiul articolului 258 din TFUE împotriva celor care nu se conformează; face apel la Comisie să ia măsuri împotriva României pentru eșecul său continuu în a respectă această hotărâre, lipsa căilor de atac legale care a obligat reclamantul să recurgă la CtEDO”, se arată în punctul 10 al proiectului de rezoluție. Ar fi cum ar fi, dacă vrei o bagi în seamă, dacă nu, nu. Numai că, atențe: „Proiectul de rezoluție inițiat de PPE „reamintește că legislația UE prevalează asupra oricărui tip de legislație națională, inclusiv asupra dispozițiilor constituționale și, prin urmare, statele membre nu pot, pentru a obstrucționa dreptul fundamental la libera circulație a persoanelor în interiorul UE, să invoce orice interdicție constituțională a căsătoriei între persoane de același sex sau protecția constituțională a „moralei” sau „Politici publice” care încalcă drepturile familiilor curcubeu care se mută pe teritoriul lor”. Nu este destul de clar că lovitura este îndreptată împotriva lui Orban și în favoarea lui Câțu, care vrea cu orice preț ca PNL să devină un partener pasiv al celor care conduc Europa? Măcar în ceasul al 13-lea, Merklaus, pre numele lui, Iohannis, ar trebui să înțeleagă că nu are încotro, că trebuie să gândească pentru România și pentru români, că: „Rezoluțiile Parlamentului European nu au forță juridică, statele nefiind ținute să le respecte. Întreb: Conform tuturor uzanțelor diplomatice, nu este obligatoriu ca forurile europene să se abțină de la orice inițiativă în legătură cu situația internă din unele țări? Mai întreb: care căcănar se va conforma rezoluțiilor, susținând, pentru prostime, că acestea sunt obligatorii, când, de fapt, nu sunt? Simion TODOCA