Ziua Internaţională de Luptă împotriva Abuzului şi Traficului Ilicit de Droguri
INFORMEAZĂ-TE! SPUNE NU DROGURILOR!
ÎMPREUNĂ PUTEM LUPTA ÎMPOTRIVA DROGURILOR! – ȘI TU POȚI FACE ASTA!
Ziua Internaţională de Luptă împotriva Abuzului şi Traficului Ilicit de Droguri este marcată în fiecare an la 26 iunie, dată stabilită de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 42/112 din 7 decembrie 1987 cu scopul de a contribui la creșterea gradului de conștientizare al populației cu privire la problema majoră pe care o reprezintă abuzul și traficul ilicit de droguri pentru sănătate.
Zeci de milioane de oameni din întreaga lume suferă din cauza afecțiunilor cauzate de consumul de droguri. Adicția este o condiție medicală care afectează creierul și schimbă comportamentul. Persoanele care suferă de dependență de droguri au adesea una sau chiar mai multe probleme de sănătate asociate, precum afecțiuni pulmonare, cardiace, accidente vasculare cerebrale, cancere sau afecțiuni mintale (anxietate, depresie, etc). Consumul de droguri poate să crească riscul de contractare a unor boli infecțioase, precum HIV, hepatită B și hepatită C în situația în care drogurile sunt administrate folosind aceeași seringă și să determine adoptarea unor comportamente la risc (ex: act sexual neprotejat). Folosirea de droguri ilicite influenţează capacitatea de conducere auto pe drumurile publice fapt ce crește riscul accidentelor produse de persoane care folosesc aceste substanţe. Consumul de droguri se asociază cu violenţa domestică, ce poate îmbrăca diferite aspecte: agresiune fizică, agresivitate verbală și psihologică, abuz sexual, constrângere economică, toate acestea putându-se manifesta atât în familie cât și în relaţia cu alte persoane.
Abordarea terapeutică a adicției reprezintă o provocare, deoarece implică echipe multidisciplinare care să ia în considerare atât afecțiunile existente, consecințele acestora pe termen lung cât și susținerea în timp a rezultatelor pozitive obținute. Persoanele afectate de adicție întâmpină probleme în ceea ce privește oprirea sau controlul consumul de droguri, chiar dacă știu că acestea sunt dăunătoare. Depășirea dependenței nu este o simplă încercare de a rezista tentației sau o chestiune de voință, recuperarea implicând tratament medicamentos pentru a depăși nevoia de a consuma drogul și sevrajul, dar și alte forme de terapie. Chiar dacă necesită măsuri complexe, recuperarea rămâne posibilă.
Pe termen lung trebuie avute în vedere atât prevenirea recăderii și reducerea riscurilor asociate consumului de droguri cât și menţinerea motivaţiei privind reintegrarea socială a persoanei afectate de consumul de droguri, prin asigurarea de activităţi de educaţie, recreere-socializare, consiliere, dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă şi orientare profesională.
În România, conform raportului elaborat de Agenția Națională Antidrog (ANA) în anul 2021, la nivel național, 2484 de persoane au beneficiat de servicii medicale de urgență în urma consumului de substanțe psihoactive, aproximativ jumătate dintre solicitări fiind înregistrate pe fondul consumului de droguri ilicite și s-au înregistrat 25 de decese direct asociate consumului de droguri.
Lipsa de cunoștințe despre droguri și consecințele utilizării acestora rămân printre factorii principali care cresc vulnerabilitatea oamenilor. Acordarea de suport în special tinerilor, dar nu numai, – pentru a evita începerea utilizării substanțelor psihoactive, reprezintă modalitatea de prevenție cea mai indicată. Obiectivul principal al prevenției inițierii consumului acestor substanțe este de a asigura o dezvoltare sănătoasă a copiilor și tinerilor, astfel încât aceștia să își dezvolte abilitățile și potențialul pentru a deveni membri sănătoși, activi în comunitate și societate.
Director Executiv DSP Arad, Dr. IRIMIE CECILIA GABRIELA
NICĂIERI NU E CA ACASĂ
Reporter în lumea largă
De câte ori am fost plecat „afară”, și am cam umblat după 1989, întotdeauna am tânjit după viața pe care o lăsasem acasă. Fac o paranteză. Înainte de Revoluție (pentru mine, în decembrie 1989, a fost revoluție, din moment ce a avut loc o schimbare de structuri în toate planurile) fusesem doar în Cehoslovacia, pe când jucam la juniorii de la UTA, în mai 1968, la un turneu organizat la Bratislava, Kosice, Preșov, și am mai fost la Soci, 10 zile, plus două zile escală la Moscova, la dus, și alte trei zile la întors. Era în 1983, iar excursia fusese organizată prin Oficiul Județean de Turism. La Moscova, sosind pe Aeroportul Șeremetyevo, vameșii ruși ne-au controlat (eram cu soția și băiatul mai mare, Răzvan) bagajul la sânge, pipăiau până și elasticul de la chiloți. Numai pe noi, din tot grupul, ne-au puricat în halul acesta, deoarece li s-a părut suspect că aveam doar un geamantan, pe când ceilalți cărau după ei câte două-trei geamantane ori plase din acelea, imense, pline cu „marfă”. Așa era pe atunci, vindeai ce duceai, iar pe ruble cumpărai pentru acasă ori tot pentru vânzare. Altfel, la Soci ne-am simțit minunat, eram tratați regește. Astea au fost ieșirile mele din țară, înainte de 1989. Am mai încercat o dată, în 1986, să plecăm în Ungaria, Cehoslovacia, RDG, împreună cu familia doctorului Tănase Dușe, dar lor li s-a aprobat, mie nu. De ce să vadă un ziarist lumea, nu?!
Dar, după 1989, am umblat. Numai în Italia am fost de vreo 20 ori. Însă, oriunde am poposit, de la o vreme, întotdeauna am trăit aceeași stare, de dor de casă. Nu mă vedeam rămânând, stabilindu-mă pe altundeva. Cred că aș fi murit ori aș fi fugit de acolo după doar câteva luni. Sunt un sentimental incurabil, mă leg de locuri, de oameni, de lucruri chiar. De câte ori, în America fiind, nu tânjeam după supele cu tăiței, după ciorbele și după mâncare gătită de acasă, ori de la Clubul Presei, unde tanti Lenuța ne răsfăța cu bunătățile ei! Nemaipomenit gătea femeia aceea! Și mai tânjeam după discuțiile serioase ori după flecăreala cu colegii, purtate în preajma unui șpriț ori a unei beri (eu beam șpriț, cam o treime vin, două treimi apă). Când citisem „Conversație la catedrală”, a lui Mario Vargas Llosa, înainte de 1989, îl invidiam pe editorialistul Zavalita, care ieșea din redacția „Cronicii”, la o bere, la barul din colț. Acum, noi nici nu trebuia să ieșim din redacție, că barul era la demisol. Și beam cam toți, dar nu prea se întrecea măsura, beam cât să avem chef de vorbă, să nu fim morocănoși. Iar cine nu bea, vorba lui Fănuș Neagu, sigur uneltește ceva împotriva Omenirii. Și unii chiar unelteau!!
Tristan MIHUȚA
Comunicat de presă DSP – Informații pentru zonele afectate de inundații
Ca urmare a fenomenelor meteorologice actuale și a inundațiilor cauzate de acestea, Direcția de Sănătate Publică Arad dorește să vă ofere informații utile pentru a vă proteja sănătatea în cazul în care comunitatea dumneavoastră a fost afectată.
Una dintre cele mai serioase consecinţe a inundaţiilor este contaminarea pe scară mare a apei de băut. În aceste condiţii, bolile cu transmitere hidrică, asociate de obicei condiţiilor precare de igienă şi salubritate, pot afecta un număr mare de persoane. Aceste boli sunt febra tifoidă, holera, dizenteria, hepatitele infecţioase şi gastroenteritele.
După inundaţii este necesară supravegherea tuturor sistemelor publice de aprovizionare cu apă, acordându-se prioritate apei potabile.
Recomandari privind apa pentru baut si gatit:
– Trebuie să utilizați numai apă sigură din punct de vedere al sănătății: apă îmbuteliată, apă fiartă sau apă tratată.
– Nu utilizați apă contaminată pentru spălatul vaselor, spălatul pe dinți, spălarea și pregătirea hranei, producerea cuburilor de gheață
– Consumați numai apa îmbuteliată, fiartă sau tratată până cănd sursa dumneavoastră de apă a fost testată, iar apa a fost găsită a fi sigură pentru sănătate.
– Fierbeți apa de fântână înainte de a o consuma pentru anihilarea bacteriilor și paraziților.
Aduceți apa la fierbere în clocot și mentineți această fierbere pentru trei minute minim.
De reținut:
– Urmăriți comunicatele de presă făcute de Direcția de Sănătate Publică Arad.
– Fântânile particulare sau publice care au fost inundate trebuie asanate, dezinfectate și testate după ce apa s-a retras.
– Întrebări legate de modul de testare i de dezinfecție a fântânilor trebuie adresate Direcției de Sănătate Publică Arad, la nr. de tel – 0257 254 438.
– Dacă credeți ca ați consumat apă contaminată, adresați-vă medicului de familie, unui centru de permanență sau apelați numărul unic pentru apeluri de urgență – 112.
Reprezentanți ai Direcției de Sănătate Publică Arad s-au deplasat pe teren în zonele afectate și au informat populația cu privire la măsurile care trebuie luate în caz de inundații.
DIRECTOR EXECUTIV, DR. IRIMIE CECILIA GABRIELA
ÎN TOT ȘI ÎN TOATE EXISTĂ UN SFÂRȘIT
Reporter în lumea largă
Parcă pentru a proba că repetiția este mama învățării, înainte de a pleca din Palo Alto mai trântim o dată ușile, acestea se blochează, cheile rămânând în butuc. Primul lucru la care m-am gândit era soluția lamei, despre care aflaserăm de la acea sud-coreeană. Dar norocul ne surâde: portbagajul, în care tocmai puneam bagajele, era deschis. Problema era cum să ajungem la chei! Studiem cazul cu mintea noastră de ziariști și găsim procedura: distrugând cartonul dintre portbagaj și habitat, apoi strecurându-se unul dintre noi printre banchete (nu mai știu cine a fost acela; oricum, nu eu). Am recuperat cheile și „good by!”, Palo Alto. Când amicul lui Mehno a predat mașina firmei de la care o închiriase, nu au fost reclamații. Probabil, nu au deschis portbagajul.
Era dimineața, pe la ora 9, când am intrat în San Francisco. De data aceasta, Golden Gate se arăta în toată măreția sa. Ceața și frigul de acum două zile puteau părea incredibile, dacă nu le-am fi văzut, simțit pe propria piele. Ne oprim într-o parcare de lângă Golful ce poartă numele orașului. Eram aproape de capul de linie al faimosului tramvai pe cablu, care străbate micile „dealuri” de pe străzile orașului. Nu ezităm nicio clipă și urcăm, dornici să străbatem un drum secular, cu un vehicul la fel de „bătrân”. Vatman era un negru, îmbrăcat după stilul epocii apuse. Din când în când, trăgea de o curea și țignalul ne transpunea și el în ambientul unor vremuri de mult apuse. Este minunată senzația creată de acele repetate coborâri și urcări ale pantelor. Lăsăm tramvaiul la celălalt capăt și pornim pe jos, să putem spune, când vom vedea orașul în filme americane, uite și pe aici am fost, am călcat, am atins, am respirat… Sunt momente când ai lua cu tine nu doar amintirile, trăirile dintr-un anumit loc, ci și materialitatea locului, dacă s-ar putea.
Ne plimbăm, privim, bem o bere, că se făcuse cald de-a binelea, și ne dăm seama că nu am văzut ceva: Alcatrazul! Așa că traversăm din nou Golden Gate, luăm o curbă la stânga și ne oprim pe marginea Golfului, pe pământ cu iarbă sălbatică. Alcatrazul, insula care a dat și numele înspăimântătoarei închisori de maximă securitate, se desfășoară în fața noastră, la 2,25 kilometri. Astăzi, Alcatrazul este un punct turistic. L-am privit preț de câteva minute, ca apoi să exclam: „deci, ăsta e!”, gândindu-mă la scenele de film în care apăreau Alcatrazul și fioroșii săi pușcăriași, ale căror oase se „muiau” în caznele de acolo. Cu Alcatrazul încă pe retina, plecăm spre Los Angeles, pe un drum de coastă, de data aceasta. După ce rătăcim traseul de vreo două ori, ajungem cu bine în L.A. Aveam sentimentul că am ajuns acasă, într-atâta mă obișnuisem cu locul, după o lună de ședere.
Cum România ieșise din competiție, mă mai interesa doar finala. Să vezi o finală, pe viu, de la masa presei, ce puteai să îți dorești mai mult?! Îmi aminteam de primul meu contact cu o finală. Era în 1962. Juca Brazilia contra Cehoslovaciei. Ascultam meciul la radio. În pauză, tata, care stătea și el cu urechea lipită de radio, m-a trimis la birtul din colț, să-i cumpăr țigări. Am fugit cât am putut de tare, ca să nu pierd o secundă din meci. Și nu am pierdut. Brazilia a învins cu 3-1. Și astăzi țin minte formația „verdeoro”, cum i se mai spune selecționatei braziliene, pentru că, mi se părea mie, toate numele jucătorilor aveau o rezonanță aparte, maiestoasă: Gilmar – Djalma Santos, Mauro, Zozimo, Nilton Santos – Garincha, Zito, Didi – Amarildo, Vava, Mario Zagallo. Pele nu a jucat, fiind accidentat. Dacă atunci „vedeam” meciul cu ochii mei de copil, acum, iată, o să văd o finală pe viu! De-adevăratelea!!
Dar până la finală, am participat la două evenimente. Mai întâi, pe 14 iulie, de Ziua Națională a Franței, am fost la Primăria orașului Beverly Hills. Acolo, pe gazonul imens din spatele Primăriei (City Hall), Federația Franceză de Fotbal invitase oficialitățile fotbalului mondial (FIFA) și ziariștii acreditați la World Cup ’94 la o „reuninune tovărășească”. Dincolo de sărbătoarea lor națională, francezii mai aveau un motiv temeinic pentru organizarea evenimentului: următoarea ediție a Turneului Final al Campionatului Mondial de Fotbal, cea din 1998, urma să fie găzduită de Franța. După câteva spiciuri, al lui Michel Platini și al unei doamne ministru a Tineretului și Sportului, o franțuzoaică blondă, suplă, frumoasă, al unui oficial FIFA, Josef Blatter?, nu sunt sigur, ne-am retras care încotro, în grupuri, ca să socializăm. Toți eram cu paharul de vin roșu, franțuzesc, în mână. La un moment dat, Constantin Alexe, de la Gazeta sporturilor, îmi prezintă un domn, mai scund, rotofei, trecut de 60 de ani — Nicolae Munteanu, de la Radio „Europa Liberă”. De câte ori nu l-am ascultat și, acum, iată-l și pe el, în carne și oase! Întindem și susținem un dialog despre fotbal, despre țară, când mă întreabă brusc: „Îl știi pe ăla de acolo?”, și mă ajută să identific persoana despre care vorbește. „Nu-l știu”. „E Gyorgy Szepesi sau Szepesi Gyorgy, cum își scriu ei, ungurii, numele”. Îi spun că îl știu din auzite, că era proverbial cum înflorea relatările sportive, că un șut departe de poartă era la el „milimetricuș”. Și Nicolae Munteanu mă duce la el. Mă prezintă, că sunt din Arad, România. Szepesi mă ia pe ungurește, apoi, văzând că nu îi știu limba, vorbim în engleză, chestiuni banale, de complezență.
Se însera. Mirosul gazonului binecuvântat de rouă îmi amintea de mirosul ierbii de pe câmpul din marginea Micălăcii, unde mingea de fotbal mi se uda de două ori pe zi: întâi, de roua dimineții, apoi de roua serii. Tempora!… Întâlnirea avea să se încheie pe la ora 23, după un spectacol și o paradă a modei.
Al doilea eveniment a avut loc la Hotelul Ritz, din Pasadena. Cei de la FIFA organizaseră o conferință de presă cu protagoniști de seamă: celebrul Pele, sir Bobby Charlton, antrenorul francez Gerard Houllier etc. În sală, s-au adunat vreo 150 de ziariști, din mai multe țări. Organizatorii, neinspirați, au așezat, pe niște mese din spatele sălii, numeroase platouri cu mâncare. Mare greșeală! Jumătate dintre ziariștii prezenți s-au repezit la platouri. Putea Pele să vorbească, să spună lucruri interesante, puteau sir Bobby Charlton și Gerard Houllier să emită judecăți de valoare despre jocurile de la Turneul Final, că mâncarea era mult mai atractivă. Și, vă rog să mă credeți, nu erau ziariști români acolo, la mese, înfulecând, cu dosul la „prezidiu”. Erau alții și mai flămânzi, unii din țări cu pretenții. Rușinos moment. Sau, cel puțin, așa mi s-a părut.
L.A. devenise în ultimele zile, cu adevărat, orașul fotbalului mondial. La Los Angeles Convention Center aveau loc, de câteva zile, fel de fel de manifestări sub genericul „Soccerfest”. Pe acolo aveau să treacă, nu doar ca vizitatori, Placido Domingo, fostul mare boxer Sugar Ray Leonard, fotbaliști precum americanul Paul Caligiuri sau camerunezul John Milla etc. Mă duc și eu, împreună cu Florin Boeru. Ne învârtim de colo, colo, și ne oprim să cumpărăm niște tricouri. Eu iau doar două, unul al azzurilor italieni, unul al Mexicului, pentru că erau originale și foarte scumpe (60 de dolari bucata). Când, ce văd, pe cine văd?! Pe sârbul Bora Milutinovici, antrenorul selecționatei SUA. I-l arăt lui Florin, care pune pe umăr, imediat, camera de filmat. Îl abordăm, îi spunem că suntem din România, din orașe apropiate de Serbia. Pare să se bucure că dă nas în nas cu niște „vecini”. Zice: „România, foarte bună echipă, dar Iordănescu nu este un bun antrenor”. Aveam să mărturisim asta mai multor gazetari români, dar Mircea M. Ionescu nu voia să creadă că Milutinovici a putut să spună așa ceva, îndoială pe care a inserat-o și în cartea sa, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o!”. Dar noi, eu și Florin, avem proba adevărului — CD-ul, pe care am „translatat” înregistrarea de pe casetă.
17 iulie. Ultimul act. Ziua finalei Italia – Brazilia. Plecăm la stadion de dimineață, dar traseul este infernal. Mergem bară în bară. Autobuzul nostru, cursa specială, este arhiplin. Abia respirăm. Noi, nu și ziariștii brazilieni, alți sud-americani, care transmit prin intermediul telefoanelor mobile de parcă meciul era în toi. Toți aveau un formidabil debit verbal. După o vreme, încep să intru în panică. Ambuteiajele sunt tot mai frecvente iar polițiștii americani sunt depășiți de situație. Mă tem că voi pierde o bună parte din finală. Dar nu, ratez doar miniconcertul lui Whitney Houston. Am luat loc la masa presei cu cinci minute înainte de primul fluier al finalei.
Finala? Un joc mediocru. Și nu e de mirare. Nici Brazilia, nici Italia nu au strălucit la Mondialul american. Ba, Italia era gata-gata să plece acasă de timpuriu, să nu ajungă nici în semifinală. În finală, a fost 0-0, după 120 de minute, ca la penalty-uri să câștige Brazilia. De la italienii au ratat nume mari — Baresi, Massaro, Roberto Baggio. Așa că ce să mai zicem de Dan Petrescu și de Belodedici?! Se întâmplă și la case mai mari. Eu ținusem cu Italia și, ca la atâtea alte finale, echipa cu care am ținut a pierdut. La Centru de presă a fost ca pe stadion. Abia am găsit un loc să scriu ultima corespondență și să o transmit în redacție.
A doua zi, am plecat la Chicago, de unde trebuia să luăm, peste două zile, avionul spre casă. În Chicago, aceeași căldură năucitoare. Nu mi-am dat seama ce temperatură este, în scurtele ieșiri din aeroport în taxi, din taxi în hotel. Cert e că am pornit cu sacoul pe mine. Mare greșeală! — afară era ca în saună. În fața hotelului, Parlament parcă se numea, la vreo 200 de metri, se întindea Lacul Michigan. În dreapta, cum ieșeai din hotel, se vedea Stadionul. Am luat-o spre lac. Am mers cât am mers și i-am propus lui Florin să ne întoarcem. Înainte de-a ajunge la hotel, dăm peste The University of Chicago, unde a predat Mircea Eliade, începând din 1957. Mă gândeam că și noi, pigmeii, călcăm pe unde a călcat dumnealui, marele Eliade. Măcar atât.
A doua zi am dat o raită prin oraș, am văzut Bursa din Chicago, am admirat panorama orașului din turnurile Sears Tower, adică de la o înălțime de 527 de metri. Am făcut niște cumpărături, mici cadouri pentru cei de acasă și am pus punct aventurii americane. Pentru că așa e în viața aceasta, totul are un sfârșit, fie că e vorba de o stare de bucurie, fie de un supliciu, fie de viața însăși.
Tristan MIHUȚA
Năstase, Andronescu, Marga, Theodorescu versus Simonis, Budăi, Ciolacu! Se poate și mai „jos”?
Lecturând din opera lui Eminescu și Caragiale, ori a altor scriitori cu „pedigree” din perioada interbelică, constatăm că în politica autohtonă nu s-a schimbat nimic. Votul universal, democratic, e o farsă uriașă, pentru că, în stil fanariot (ce reprezinta opogeul corupției, în care nu există limite, reguli sau principii), chiar și manipulat, prin întreținerea și exploatarea ignoranței, nu contează rezultatul votului. În acest sens, „găselnița” politicienilor români a fost votul pe partide, nu uninominal (dacă grupările ce se autointitulează partide politice, analizate prin prisma activității lor reale, în care traficul de influență și șpaga constituie obiectul principal de activitate, pot fi numite partide politice și nu grupări de crimă organizată), pentru a permite promovarea unor personaje dubioase. Așa s-a creat posibilitatea ca votul popular să n-aibă nici o importanță. Ce votăm, de fapt? O listă de nume, cu multe dintre ele necunoscute, care, oricum nu contează prea mult, pentru că, așa cum s-a exprimat deputatul PSD, Alfred Simonis, noul șef al Camerei Deputaților (într-un acces de sinceritate generat de nivelul de percepție), cine nu votează ce i se cere, este ejectat din partid. Cu alte cuvinte, nu ce a ales poporul contează, nu conștiința alesului, nu interesul cetățeanului, ci ce decid cei ce controlează partidul. Exact ca în Cosa Nostra sau Camorra! În concluzie, parlamentarii, puși pe liste (pentru a „convinge” populația să acorde votul unei grupări așa zis politice) sunt de decor, pentru a prosti alegătorul că ei sunt cei ce vor hotărî. Cu alte cuvinte, nu aleșii reprezintă partidul! În realitate, după cum recunoaște și confirmă (oficial), Simonis, aceștia nu sunt decât niște marionete ce trebuie să ridice mâna cum li se dictează, adică niște biete slugi, executanți de ordine. În realitate, leaderii de partid și „greii” din umbră (care dirijează activitatea partidului, în funcție de „agenda” personală), nu parlamentarii, sunt cei ce decid. Chiar dacă nu sunt parlamentari și „certați cu legea”, gen Neacșu sau Chesnoiu. În aceste circumstanțe, conform logicii lui Simonis, votul popular este anulat și fără rost, pentru că există un mecanism pervers, inventat de șmecheri, care elimină efectul sufragiului. Or, în aceasta logică (reală și incontestabilă), dacă decizia nu-i la cei ce poporul i-a votat, mai putem vorbi de puterea poporului și de reprezentarea acestuia? Și dacă puterea poporului nu se materializează în urma votului, unde naiba e democrația? Mulțumim Simonis pentru „sinceritate”!
Dacă am trăi într-o societate educată la nivelul diplomelor existente (de licență universitară și procent de doctorate) și am avea o presă liberă, nemanelizatată și nemituită de mafia politică, un Simonis, Ciolacu, Grindeanu, Gorghiu, Neacșu, Chesnoiu și alte asemenea specimene, ce administrează averea publică a țării, ar mai exista oare, în „pozițiile” actuale? Cu siguranță, nu, pentru că educația reală și o presă independentă (nemercenarizată și nemiturită) ar filtra accesul, în primul rand, a rebuturilor morale, oportuniste, lipsite de scrupule aciuite sub umbrela partidelor, care au acces la putere, azi. Iar dacă mass-media, în loc să cosmetizeze imaginea unor indivizi care, ca și Isus, până la treizeci și opt de ani, nu se știe ce-au făcut și cu ce s-au ocupat (de fapt se știe, dar nu se vrea să se știe) sau ar aprofunda sursa averii unor indivizi, precum Simonis și le-ar prezenta adevăratul CD, cu nivelul real de educație și profesional, cine ar mai vota astfel de specimene? Dacă s-ar arată câta imoralitate este în cariera politică a unor doamne, a căror activitate s-a evidențiat prin schimbarea partenerului, în funcție de interes, cine le-ar mai vota? Sau pe cei al celor al căror unic criteriu de promovare politică a fost contribuția materială la partid, indiferent de sursa banilor, i-ar mai vota cineva? Dacă votul ar fi fost uninominal și presa nu s-ar fi lăsat mituita, am mai avea, oare, astfel de indivizi – produs pur al fanariotismului, adică a degradării morale a societății), la putere, azi, în România?
Cel mai grav este că dincolo de frământările interne ale lumii politice și luptele între facțiuni, dincolo de coborârea stachetei moralității și a eliminării filtrului competenței, în cazul promovării politice, în ultimii ani asistăm la o schimbare periculoasă de paradigma, ce se aseamănă cu datul kilometrilor înapoi la autoturisme, de către samsari. Asistăm – prin exploatarea accentuată a mecanismul promovărilor prin intermediul partidelor, ocolind selecția alegătorilor – , la o degradare accentuată, critică, a calității morale a tot ce înseamnă politician, profilul noilor „promovați” aseamănându-se, tot mai mult, cu al interlopului standard, produs al societății românești: oportunist, veros, lacom, cinic și lipsit de scrupule. Uitându-ne pe panoplia noilor figuri politice, constatăm că a trecut vremea romantică, a „gulerelor albe”, rasate, când partidele (mai ales PSD) erau reprezentate de intelectuali ex-comuniști, cu pedigree, gen: Năstase, Dan Ioan Popescu, Adrian Severin, Andrei Marga, Rodica Stanoiu, Răzvan Teodorescu, Doru Viorel Ursu, Antonie Iorgovan, Cristian Diaconescu, Vasile Pușcaș, Ecaterina Andronescu, Eugen Dijmarescu, Ioan Mircea Pascu, Bogdan Niculescu Duvaz, etc. Da, chiar dacă erau ex-comuniști, erau intelectuali cu pedigree, consacrați anterior întrării în politică, care aveau simțul limitelor, în fața cărora un Dragnea, Rădulescu (Mitralieră), Codrin Stefanescu, Marcel Ciolacu, Alfred Simonis și, mai ales, celebrul educat tomnatic, Budăi, par „proștii satului”, propuși de asistații social, la birtul satului, pentru funcții la primării. Iar că există o corelație directă între scăderea nivelului de educație și cultură, „la pachet” cu înregimentarea, prin mită a mass-media și ascensiunea unor șmecheri, oportuniști, pseudo-educați, în fruntea partidelor, nu mai e de mirare și e tot mai evidentă și vizibilă. Asta nu înseamnă însă că trebuie să acceptăm, pentru că unii, precum Simonis, cred că e posibil prin corupție (trafic de influență și mită), să impună reguli imorale ca fiind moale, adică adevăr și normalitate. Sau să ne impună mistificarea realității, în care, diletantismul este servit pe post de performanță. Cum orice „perdea de fum”, menită să ascundă, pentru un moment, realitatea și în cazul lui Simonis sau Ciolacu, indiferent cât se vor „screme” acești indivizi să ascundă realitatea, „fumul” se va risipi și-i vom vedea, simpli și goi, fără „armura politică”, precum predecesorii Dragnea, Stefanescu, Rădulescu care au încercat să confiște PSD. Adică îi vom vedea, așa cum sunt de fapt: niște „accidente” politice, create de conjunctură, adică de fenomenul accentuat de erodare morală a clasei politice, în special a PSD. Când un partid de talia PSD, candva „crema” intelectualității „de stânga”, ajunge să fie reprezentat de Alfred Simonis și Ciolacu, ori Budăi, exponenți a manelismului universitar (Simonis a absolvit universitatea „Tibiscus” din Timișoara, Ciolacu „Ecologica” din București, universități a căror condiție de absolvire e să te înscrii) și a imposturii profesionale (nici unul nu are vreo calificare reală, performantă, în vreun domeniu), e clar că politica românească a fost acaparata de „repetenții clasei”, respectiv de crima organizată. Adică de cei care au avut interes ca aceștia să fie unde sunt. Că e vorba de servicii, că e vorba de grupuri de interese (corporații, firme, lumea interlopă), de crima organizata, ceea ce e grav e nivelul de degradare morală și de competență profesională a clasei politice românești. Cum poți cădea așa, la un asemenea nivel intelectual, de mahala, un partid? Pe cine mai reprezinți? Ce pot aduce un Simonis și Ciolacu în politică, decât manelism și diletantism? Un exemplu elocvent în acest sens e inițiativa lui Simonis, care s-a alăturat celor din USR (singurul din PSD, dar când scopul scuză mijloacele, mai contează cu cine te asociezi?) privind modificarea Codului de procedura fiscală, prin care voia instituirea unor răspunderi pecuniare în sarcina inspectorilor fiscali care au avut sau au „tupeul” să emită decizii de impunere, vizând „protejații politici”. Adică o sancțiune discriminatorie, dedicată, vizând, exclusiv inspectorii fiscali, nu și restul funcționarilor publici. Mă mir că în nota de fundamentare, Simonis n-a dat chiar și numele inspectorilor care l-au deranjat, de la AJFP Timiș (care i-au „călcat” pe prietenii, nașii, rudele, din Dumbrăvița, Sacalaz sau Giroc), ca să modifice legea în așa fel încât să fie aplicabilă doar în cazul acestor inspectori. S-a vrut un fel de sancțiune dedicată, în genul Ponta, când a desființat Garda Financiară, la presiunea crimei organizate. Numai că Simonis nu e Ponta, când e vorba de educație și elaborat acte normative. A vrut mai mult decât posibil, în materie de norme de drept. Autocratic, în genul dictatorilor din Africa. Păi, când „absolvi” dreptul la „Tibiscus”, nu știi cine ți-au fost colegii, profesorii și nici unde sunt sălile de curs și amfiteatrele, de unde naiba să știi principiile și normele elementare de drept, garantate prin constituție și de tehnică legislativă? De la liceul sportiv? Și cu „experiența” din Parlament, de executant docil, de unde să știi că proiectul unei legi trebuie făcut cu specialiștii lângă tine? Noroc că Guvernul și celelalte instituții abilitate n-au avizat pozitiv această inepție, că ar fi fost culmea prostiei juridice! Oricum, cu prima ocazie, eram decis să atac la Curtea Constituțională inepția juridică a pseudo juristului Simonis, pentru că astfel de derapaje profesionale, de la un parlamentar, sunt intolerabile. Un individ care confundă Parlamentul cu liceul sportiv din Timișoara (una dintre cele mai slabe instituții de învățământ din județul Timiș, cu promovabilitate la bacalaureat în jurul a 50%) și universitatea „Tibiscus” (o fabrică celebră de diplome), crezând că și legile se modifica precum examenele școlare sau diplomele obținute fără a acumula cunoștințe la nivelul lor și că totul e posibil în România, dacă ești parlamentar, e un pericol pentru societate și pentru democrație.
Pavel ROMAN
Elevii cu tulburări de vedere în atenția DAS Arad
Direcția de Asistență Socială Arad, prin medicii din cabinetele medicale școlare din municipiu, a realizat o examinare a copiilor aflați la sfârșitul claselor a VIII-a, în vederea identificării unor eventuale tulburări de vedere. Acest control medical reprezintă una dintre atribuțiile specifice ale instituției noastre.
„În urma examinării acuității vizuale a 1408 elevi, au fost identificați un număr de 515 elevi cu tulburări de refracție, dintre care 135 de cazuri noi, față de cele 380 aflate deja în evidența noastră, o creștere îngrijorătoare de aproape 40% față de aceeași perioadă a anului trecut”, a declarat Oana Pârvulescu (foto), director general DAS Arad.
Copiii identificați cu tulburări de vedere au fost redirecționați, prin mijlocirea medicilor de familie, către serviciile oftalmologice de specialitate, în vederea unui consult și, dacă este cazul, pentru stabilirea conduitei terapeutice
ZILE FRUMOASE, ZILE DE NEUITAT
Reporter în lumea largă
În Los Angeles nu ai ce căuta fără maşină. Dacă pentru Centrul de presă şi pentru „Rose Bowl” beneficiam de o cursă specială, pentru alte deplasări trebuia să ne descurcăm. Iar taxiul nu era cea mai bună soluţie. Norocul nostru a fost că Ioan Simion Mehno avea o cunoştinţă în LA şi persoana respectivă a închiriat o maşină pe care ne-a lăsat-o nouă. Aşa am ajuns să vedem unele dintre punctele de atracţie ale Los Angelesului. Am început cu Disneyland, unde am stat o zi întreagă şi încă nu am văzut tot şi nici nu am încercat toate senzaţiile tari, generatoare de adrenalină, dar am urcat în trenurile acelea „turbate”, în caiacuri care se prăbuşeau în apă, am petrecut în compania personajelor din celebrele desene animate … M-am convins, încă o dată, că nimeni nu se pricepe mai bine ca americanii la spectacole. Şi că nimeni nu ştie mai bine ca ei să stoarcă banul din te miri ce. După o zi plină, seară de seară, pe un „bulevard” din incintă, are loc parada personajelor din desenele animate ale lui Walt Disney, iar pe lacul aflat tot în incintă se desfăşoară un spectacol pe care nu ai cum să-l uiţi vreodată. Toată lumea stă aşezată jos, pe asfalt. Cum pe asfalt?!, mă gândeam, eu purtând, în acea zi, pantaloni deschiși la culoare. Dar, cum în picioare nu puteam să rămân, că nu vedeau ceilalți de mine, m-am aşezat. Când m-am ridicat, după mai bine de o oră, surpriză! — pantalonii erau curaţi, de parcă aş fi stat pe scaun. Asta, după o zi în care zeci, poate sute de mii de vizitatori se perindaseră pe acolo. Altfel, și astăzi mă încântă imaginile de la Disneyland, pe care le am imortalizate pe un CD.
Am fost, cum puteam rata prilejul, și la Hollywood, la Universal Studios. Mi s-a părut neverosimil să văd locurile unde s-au filmat o serie de filme, unde ,,locuiau” tinerii din Beverly Hills 90210, un serial de mare audienţă, la vremea respectivă. Am asistat la efecte spectaculoase, explozii, accidente etc. Și aici, senzații tari, zboruri în „Cosmos”, cu racheta, câte şi mai câte… Şi apoi, unde mergeau tinerii aceia din Beverly Hills, să se scalde? La Malibu! Deci, hop şi noi, într-o duminică, spre locul cu pricina. De cum am ajuns, am şi intrat în apa Pacificului. Uitasem că Oceanul Pacific nu e Marea Neagră, şi că acolo e lumea surfing-ului. Văd venind spre mine un val uriaş şi mă întorc cu spatele, ca să-l ,,sfidez”! Ei bine, valul m-a izbit cu o putere imensă, întorcându-mă cu picioarele în sus şi cu nasul în nisip. Norocul meu a fost că nu m-am izbit de unul dintre bolovanii care abundau în apă, prin preajmă. Am continuat noi să ne zbenguim, dar cu prudenţă, de acum, Mehno şi Boeru ne filmau cu schimbul, când, dintr-o dată, constat că în jurul păturii noastre se făcuse un gol mare. Părinţii îşi luau copiii şi-i îndepărtau de noi. Iniţial, m-am gândit că om fi aruncat nisip pe păturile lor sau că i-am stropit. Apoi, pe moment, nu am mai dat importanţă întâmplării. Abia mai târziu, peste câteva zile, aveam să aflu şi cauza cuceririi fără luptă a acelui spaţiu de pe plajă. M-a lămurit sculptorul Ionel Munteanu, unul dintre autorii Monumentului Eroilor de la Păuliş (alături de Miloș Cristea, Ioan Tolan şi Emil Vitroel). Mă luase de la hotel și m-a dus la el acasă, în Long Beach, la vreo 25 de mile (circa 40 de kilometri) de Downtown, Los Angeles. El era micălăcean de-al meu şi fugise din ţară, împreună cu viitoarea soţie, pe la începutul anilor ’80. Acum aveau un băiat de vreo șase ani și mai așteptau un copil. În fine, o poveste întreagă, numai bună pentru un roman. Ne întindem la vorbă şi, din una, din alta, îmi amintesc de Malibu. De ce au fugit părinţii cu copiii din jurul nostru? Ca să dezlege misterul, Ionel mă întreabă despre fel de fel de lucruri şi, la un moment dat, pune întrebarea care a limpezit totul: „Ce pantaloni de baie aveaţi?”. „Cum, ce pantaloni? Slip!”. „Ei vezi, asta e! Aici, doar homosexualii poarta aşa ceva”. E clar: oamenii văzuseră trei bărbaţi, fără femei, hârjonindu-se şi ne-au luat drept gay. E bine de ţinut minte!
3 iulie 1994. O zi de neuitat pentru fotbalul românesc. A sosit ora meciului împotriva Argentinei. Deşi veneau la întâlnire fără marele Maradona — care era prezent doar în tribună, ca spectator, fiindcă fusese depistat că s-a dopat —, argentinienii erau siguri de victorie. Puteau să-şi amintească de acel Argentina-România, 1-1, de la Coppa del Mondo 1990, din Italia, şi ar fi fost suficient pentru a ne lua în serios. Dar, uneori, memoria e scurtă sau, pur şi simplu, ignorată. Meciul s-a jucat tot în Pasadena, pe „Rose Bowl”, şi tot pe o căldură insuportabilă. Dar acum nu o mai simţeam. Emoţiile erau prea mari, pentru că, orice s-ar spune, Argentina este oricând şi în orice condiții Argentina, adică o putere în fotbalul mondial. În plus, noi nu-l aveam în teren pe Răducioiu, suspendat pentru cumul de cartonaşe galbene. Ţin minte, parcă a fost ieri, că prin minutul 7 scriam în bloc-notesul meu „ai noştri par o echipă de handbal, fără pivot”. Nimic nu anunţa ceea ce avea să urmeze, mai cu seamă că Balbo, Batistuta, Ortega et co. ne-au luat tare, încă din start. În replică, noi plimbăm mingea de-a lungul şi de-a latul, parcă în aşteptarea unei minuni, a unui dar ceresc. Vine însă minutul 11, când Ilie Dumitrescu (avea să facă meciul vieţii) înscrie din lovitură liberă, executată din unghi, de pe partea stângă a direcţiei noastre de atac. Şi, de aici, s-a dezlănţuit Iadul! Peste doar patru minute, Batistuta e faultat în careu de Prodan; tot el va transforma acel penalty: 1-1. Peste alte patru minute va fi 2-1 pentru noi, gol marcat tot de Ilie Dumitrescu, după o pasă de la Hagi. Se joacă nebuneşte, de la o poartă la alta, încât meciul nu e recomandat cardiacilor. În minutul 58 avea să fie 3-1 pentru ai noştri, gol al lui Hagi, după o cursă memorabilă a lui Ilie Dumitrescu. Mă bucur, dar nu îndrăznesc să o fac cu toată fiinţa. Argentinienii sunt prea vii în joc, nu pot accepta scorul şi reduc prin Balbo, în minutul 75. Avem încă 3-2, dar se putea întâmpla orice. Şi multe s-au mai întâmplat, în ultimul sfert de oră, însă rezultatul a rămas neschimbat. Am învins şi am trimis Argentina acasă, după un meci formidabil, palpitant, deosebit de spectaculos. Se spune că a fost cel mai bun meci reuşit vreodată de reprezentativa României. Ca martor ocular, pot confirma că totul a fost ca într-un vis. Un vis frumos. Şi, de reţinut, fără atacanţi în teren — doar cu apărători şi cu mijlocaşi!
De acum, meciurile fiind la intervale tot mai mari, aveam timp să mai colindăm prin preajmă. Nu ştiu dacă am specificat undeva că Los Angelesul este cam cât judeţul Arad. Aşa că ai ce și de unde alege. Cum a doua zi era 4 iulie, Ziua Independenței Statelor Unite ale Americii (la 4 iulie 1776, Congresul Continental a adoptat Declarația de Independență faţă de Regatul Marii Britanii) ne hotărâm să mergem la Santa Barbara. De ce tocmi acolo? Nu mai reţin. Urcăm în maşină eu, Mehno, Boeru şi Radu Timofte, ofiţerul de presă al naţionalei noastre, şi plecăm. Santa Barbara nu este un oraş prea mare şi nici nu se remarcă prin ceva special. De cum ajungem, asistăm la parada dedicată marii sărbători. Defilează tot felul de instituţii, şcoli, organizaţii profesionale. Fanfară, culori vii, care alegorice, ce vreţi, tipic american — voie bună şi mult, mult „sclipici”. Găsim un ponton, sau cum i-o zice acelui intrând în ocean, construit din lemn, pe piloni din lemn, și ne așezăm la o bere rece. Timpul parcă se dilata și el sub valul de căldură, se scurgea lent, în ritm de melc. Am zis să așteptăm focurile de artificii, pentru că așa e la americani — dacă artificii nu sunt, atunci nimic nu este. După ore de așteptare, se înserează. Mii de oameni, de toate vârstele, se adună pe plaja fără de sfârșit. Unii cu pături în spate, pentru că dinspre Ocean sufla un vânt destul de rece. În sfârșit, artificiile! De pe plajă, exclamații, chiote. Drept să spun, nu m-am găsit în rezonanță emoțională cu acea mulțime. Că, vorba aceea, artificiile, tot artificii, oriunde te-ai afla. Eram mai curând nerăbdător să ajung la hotel, în L.A., pentru că oboseala devenise chinuitoare. Dar, ce să vezi, vreo trei ore nu am putut mișca mașina din locul în care parcaserăm, semn că nu toți erau așa de grăbiți să plece de acolo. Poate și pentru asta nu am uitat nici până azi acel 4 iulie petrecut în Santa Barbara.
Tristan MIHUȚA
Flacăra Roșie PODCAST | ep.3 | Invitat prof. Adrian Apătean – partea a doua
Astăzi vă prezentăm partea a doua a podcastului Flacăra Roșie cu prof. Adrian Apătean, directorul Liceului Teoretic „Adam Muller Guttenbrunn” . Vizionare plăcută!
UNCLE SAM, BĂTUT LA EL ACASĂ
Reporter în lumea largă
În presă, nu există zi liberă. Chiar și atunci când în redacție nu se lucrează, unii jurnaliști merg la competiții sportive, alții participă la conferințe de presă ori se documentează. Pentru că ziaristul trăiește toată viața sub teroarea aceleiași întrebări: „Ce voi scrie mâine?”. Ritmul este cu atât mai alert la o competiție de nivel mondial, cum era „World Cup ’94”. Așa că, a doua zi, de cum am ajuns la Los Angeles, m-am dus, dis-de-dimineață, „la lucru”, adică la Centrul de presă din Pasadena. Trebuia să pregătesc corespondențele premergătoare meciului cu SUA. Un meci de „to be or not to be”.
Stăteam la masă de vreo oră, poate mai bine, cu „nasul” în monitorul computerului, consultând fișierele pentru documentare, când îmi ridic privirea și rămân… Surprins? Nu aș zice. Mai curând stârnit de ceea ce vedeam. În fața mea, un bărbat în vârstă, cu ochelari și chelie, cu două cute adânci care coborau dinspre nas, ocolind buzele, spre bărbie. Această fizionomie îmi spunea ceva. „Îl știu pe omul acesta. Sau doar mi se pare? Ba, sigur îl știu!”, îmi zic și sinea mea. Și încep să scormonesc în memorie, asemenea acelui personaj al lui D.D. Pătrășcanu, care, într-o cameră de hotel, a petrecut o noapte întreagă chinuindu-se să-și amintească „cine l-a învins pe Napoleon, la Waterloo”. Însă, eu nu am avut nevoie decât de câteva minute și m-am dumirit. Erai Vitray Tamas, un cunoscut comentator sportiv maghiar, dar și un mare om de show-uri de televiziune. Îl știam, de pe micul ecran, pentru că, înainte de 1989, ani buni, eram mai mult pe canalele Televiziunii maghiare (la noi, programele tv durau, pe atunci, doar două ore, de la 20 la 22). Îi „prind” privirea și zâmbesc. Se uită la mine mirat. „What?”, zice el surprins și bănuind că nu sunt maghiar. Îi spun că îl cunosc, că sunt din Arad, că îmi place ceea ce face la tv. Acum avea el să zâmbească, îmi mulțumește politicos, și aveam să ne dăm mâna, să schimbăm o vorbă, ori de câte ori drumurile noastre s-au mai încrucișat.
Tot la Centrul de presă l-am întâlnit pe Giampiero Galeazzi, de la RAI. După 1990, vizionam mult posturile italiene, așa că nu mi-a fost greu să-l identific. Mai ales că era un munte de om, ca înălțime, dar și ca greutate (cântărea sigur vreo 140-150 de kilograme). Nu m-am putut abține și l-am abordat. Pentru mine, arădeanul, micălăceanul, era ceva extraordinar să mă aflu alături de aceste personalități ale presei internaționale. Sunt absolut convins, că mulți, aflați în postura mea, ar fi trăit același sentiment. Și ca să închei, pe moment, cu aceste întâlniri, pe cât de neașteptate, pe atât de plăcute, într-una dintre zile, aud zarvă în Centrul de presă. Mă uit peste umăr și văd lume adunată, într-un punct al Centrului, camere de luat vederi, microfoane… Mă duc să văd despre ce e vorba. Cu greu, mă strecor printre jurnaliști și văd o femeie scundă, subțirică, având o față ridată, stafidită. Nu e frumos să spui așa ceva despre o femeie, dar asta am văzut, așa am recepționat imaginea transmisă de ochii mei și așa mi s-a întipărit în neuroni. Era Rita Pavone, cea care ne însoțise tinerețea cu o suită de șlagăre. Iat-o și pe ea! Ce făcea aici, la Centru de presă din Pasadena? Nu știu. Dar mi-am amintit de un șlagăr de-al Ritei, „La partita di Pallone”, în care o femeie se lamenta că duminică de duminică e lăsată mereu singură, de către bărbatul care mergea la stadion, la meciul de fotbal. Poate și asta explica prezența ei aici, mai ales că tocmai se afla într-un turneu în Statele Unite.
De regulă, stăteam în Centrul de presă până spre seară. Să adun informații, să citesc comentarii din presa străină, să simt permanent pulsul evenimentelor. Iar serile le petreceam mai ales la barul din demisol, de sub hotel. Jucam biliard cu Florin Boieru — la pariu, pe o bere Corona (costa 2,75 $) și pe un bol cu nuci și alune prăjite. Îl băteam cu regularitate, dar, ambițios din fire, Florin nu se lăsa. Până într-o seară în care a cedat, decretând: „prea te țin eu pe tine cu bere și cu alune”! Și n-am mai jucat la pariu. După ce urcam în camera de hotel, pe la ora 23 sunam la redacție. La Arad, era ora 9,00, colegii se adunau la muncă. Dacă la mine, în L.A., era duminică, acasă era luni dimineața. Seară de seară, stabileam programul transmisiilor, ca în redacție să se știe la ce să se aștepte, să fie pregătiți pentru fiecare ediție. Vorbeam (la fel cum transmiteam prin fax) folosind cartele, care costau 30 $ bucata, și mă minunam că o asemenea cartelă poate fi folosită oriunde pe teritoriul SUA, după ce formam numărul alcătuit dintr-un șir mare de cifre. Mă minunam, gândindu-mă ce performant trebuie să fie serverul care susținea acel program, la care recurgeau milioane de oameni, din imensa Americă. Să nu uităm că suntem în 1994 și că noi abia am descoperit virtuțile computerelor.
Odată, era într-o după-amiază, pe la ora 18, vin, alături de Florin (nici nu mai știu dacă am precizat că împărțeam cu el camera de la hotel), de la Centru de presă. Ne-am pus în gând să cumpărăm ceva de mâncare de la un supermarket. Autobuzul oprește la un semafor și îl rugăm pe șofer să ne permită să coborâm acolo. Gentil, omul ne face pe plac. Și pentru noi, semaforul era roșu. Deodată aud vorbe în spatele nostru. Trag cu urechea. „Florine, zic, ăștia vorbesc despre noi!”. „Dă-i naibii, de colorați!”, replică el. Erau doi tineri afro-americani, negri ca abanosul. Vorbeau agitat, cu ton de ceartă, semn că nu se puteau pune de acord cu ceva. Se face verde, traversăm. Cei doi stau încă pe loc, apoi o iau pe urma noastră cu pași grăbiți. Îi spun lui Florin și iuțim pasul. Îl iuțesc și ei. O luăm la fugă, ei după noi! Pe stradă, deși eram în centrul orașului, în afară de noi și cei care ne goneau, nu era țipenie de om. Să mă fi văzut — cu geanta diplomat, îmbrăcat la pantalon cu dungă, cravată și sacou, cu passcard-ul zbătându-se la gât — alergând de mama focului! Salvarea a venit când între noi și băieții răi mai erau vreo 20-25 de metri. Am ajuns la intrarea în supermarket! Am intrat, dar nu am mai cumpărat nimic, de spaimă că vin ăia după noi și acolo. Am căutat o ieșire în strada opusă și ne-am dus direct la hotel. Viața, aveam să înțelegem, nu este sigură nici în centrul L.A., atât ziua cât mai cu seamă noaptea. Nu a fost singura spaimă pe care am trăit-o. Au fost și altele. Unii, și întotdeauna inși de o anumită culoare, s-au luat de noi pentru că i-am filma (Florin avea cameră profesionistă, de la televiziunea de pe lângă „Renașterea bănățeană”, făcută tot cu banii lui Iosif Constantin Drăgan). Aiurea! Luam cadre de pe stradă și așa am ajuns să am patru casete, al căror conținut l-am transferat ulterior pe CD-uri, pentru că nu mai găseam acele aparate video care ne minunau și ne permiteau să vedem, înainte de 1989, ceea ce regimul nu permitea. În siguranță, nu m-am simțit nici la hotel. Eram în recepție, ca să transmit un fax, în redacție. Să tot fi fost pe la 23,30 – 24. Abia am salutat recepționera, că din stradă s-au declanșat focuri de armă. Or, cum „peretele” dinspre stradă era în întregime din sticlă, am ieșit în fugă din recepție și m-am adăpostit în cameră. Abia după vreo oră, mi-am luat inima în dinți și am coborât din nou să transmit articolul. E interesantă și ademenitoare viața în America, însă cu condiția să nu ajungi niciodată într-un loc nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Și acum, pe scurt, despre meciul SUA – România. Americanii aveau 4 puncte (după 1-1, cu Elveția și 2-1, cu Columbia). Noi, doar 3 puncte. Egalul nu ne era de folos, trebuia, eram condamnați, să câștigăm pentru a putea merge mai departe. Cum le este mentalitatea, stră-strănepoții (e un fel de a zice) unchiului Sam erau optimiști și foarte siguri de ei. Mă așez la masa presei, așteptându-mă la orice. Soarele este necruțător, trimițându-mi o suliță dureroasă în creștetul capului. Știam că așa va fi, de aceea am intenționat să îmi cumpăr o șapcă Adidas, căci firma respectivă, fiind sponsor oficial, avea exclusivitate la vânzarea materialelor sportive, în incinta și în preajma stadionului. Când am văzut că o șapcă (pe care o puteai lua din oraș cu doar 5 dolari) se vindea la „Rose Bowl” cu 35 de dolari, am renunțat. Mi-am confecționat un coif, din ziar, dar curând am renunțat la el, pentru că sub el era și mai cald. Sudoarea îmi curgea pe față de parcă eram sub duș. Am îndurat cum am putut agresivitatea acelui soare torid. Curând, brațele îmi erau atât de ude încât se lipeau de foile de hârtie. Disconfortul de la masa presei era însă „nimic”, față de iadul pe care l-au îndurat jucătorii. La nivelul gazonului aveau să fie circa 60 de grade Celsius!
Mulți americani au luat cu asalt „Rose Bowl”-ul, pentru această confruntare. Au venit din vreme, au pus grătarele în funcțiune, pe peluzele din jur, că așa vin ei la meciuri, ca la picnic, au băut bere, iar la ora startului au urcat în tribune. 93.869 de spectatori a adunat acest meci, în urma căruia America avea să fie îndurerată. Românii au câștigat cu 1-0, gol reușit de Dan Petrescu, min. 18, și „tricolorii” au obținut calificarea pentru etapele superioare ale competiției, în vreme ce gazdele erau scoase din competiție. SUA lui Wynalda și Bora Milutinovici au fost puse la respect de o mână de români bravi! Nu era o premieră. Pe atunci, gimnastele românce le băteau pe americance pe unde le prindeau, chiar și la ele acasă, cum s-a întâmplat în 1979, la Forth Worth, Texas. O tempora!
Tristan MIHUȚA
CS Atletico Arad- 2012 a câștigat Cupa Campionilor la ” Sfinx U11”
Turneul Național de fotbal ” Sfinx U11”desfășurat la Cluj , în perioada 13 – 15 iunie , a adunat la startul competiției 10 echipe din toată țara , printre care și echipa arădeană , CS Atletico , antrenată de Mihai Roșca .
Cele 10 participante au fost împărțite în două grupe de câte cinci, echipa arădeană făcând parte din grupa A alături de Lions FC București, U Evolution Cluj, Alma Sibiu și FC U Cluj.
Atletico Arad a câștigat 3 meciuri și a pierdut unul, în cadrul grupei, calificându-se în semifinală de pe locul al doilea. Singurul meci pierdut a fost cel împotriva campioanei de anul trecut, Lions FC București.
În semifinale au avut loc următoarele partide:
– CS Atletico Arad – DIDI Junior Iași ( echipa care a terminat grupa B pe locul întâi). Scor 3-1 pentru arădeni
– Lions FC București – Academia de fotbal U Cluj-Luceafărul. Scor 1-1, la penalty au câștigat bucureștenii.
CS Atletico Arad a întâlnit în finala mare pe Lions FC București, arădenii impunându-se cu scorul de 4-1, prin golurile realizate de Mihai Oprea (2) , Yona Stan (1) și Matei Golea (1)
Trofeul , pe care-l vedeți în imagine, a luat așadar drumul Aradului împreună cu bucuria copiilor-jucători ,antrenorului, dar și a părinților însoțitori.
Felicitări întregii delegații!
Iată lotul CS Atletico Arad, antrenat de Mihai (Ole) Roșca și Remus Lung:
Raoul Crișan și Andrei Oprean, portari – Eric Reinhardt, David Secianschi, Luca Burcă, Adrian Pop, Yanis Iamandi, Claudiu Oniga, Dominik Beserman, Tudor Lăzărescu, Matei Goria, Stanislav Fricățel, Mihai Oprea, Yona Stan și Mihăiță Adam.
Ioan HAMZA
Ramona Lile „UAV pe locul I în România în clasamentul U-Multirank”
Universitatea „Aurel Vlaicu” ocupă această poziție luând în calcul numărul de calificative de tip A obținute.
UAV este pe prima poziție între cele 28 de universități din România incluse în clasament după numărul de calificative de tip A (punctaj maxim) obținute la cei 5 indicatori analizați. În ierarhia generală U-Multirank pentru anul 2022, UAV ocupă locul 5 între universitățile românești.
„Cele 12 calificative maxime obținut reprezintă o confirmare a ascensiunii universității noastre în plan internațional. Este un rezultat care reprezintă munca întregii comunității academice a Universității „Aurel Vlaicu” din Arad. Cele mai multe, 6 calificative de tip A, au fost acordate pentru activitatea de cercetare ceea ce demonstrează locul important pe care munca de cercetare o reprezintă în procesul educativ al UAV. De asemenea au fost punctate cu calificative maxime, calitatea corpului didactic și transferul tehnologic, fiecare indicator fiind relevant pentru creșterea calității procesului de învățământ. Cu siguranță mai avem mult de muncit, dar este important să punctăm fiecare nouă performanță” a declarat rectorul UAV, Ramona Lile.
Clasamentul U-Multirank este elaborat de către Comisia Europeană și stabilește ierarhia universităților în funcție de următorii indicatori: procesul de predare-învățare, cercetare, transfer tehnologic, orientarea internațională și implicare regională.
Flacara Rosie PODCAST | ep.3 | invitat prof. Adrian Apătean
Azi discutăm cu Adrian Apătean despre situația învățământului din Arad și nu numai.
CÂND PE VAL, CÂND SUB VAL
Reporter în lumea largă
După victoria împotriva Columbiei, parcă până și rostul prezenței ziaristului, la această mare sărbătoare a fotbalului mondial, era unul și mai important. Nu visam să ajungem „prea sus”, dar simțeam că nici ciuca bătăilor nu vom fi. Avem, orice s-ar spune, o echipă redutabilă. Cam așa gândeam și aceasta era starea de spirit care m-a însoțit spre Detroit, unde, speram eu, îi vom „pune la punct” și pe elvețieni.
Am plecat, pe la amiază, din Los Angeles. La Atlanta, am făcut escală câteva ore și am schimbat avionul. Ce să faci, așa e când recurgi la biletul stand-by — iei ce ți se dă, ce se nimerește, nu alegi. Altfel, era rentabil, din punctul de vedere al „buzunarului”, să ai un bilet stand-by. La Detroit, am ajuns seara. Acolo, în zona ieșirilor din aeroport, mă aștepta prietenul meu Valentin Sturza, cu care copilărisem în cartierul nostru drag, Micălaca. Ce gașcă eram! Acum, Vali stătea, de câțiva ani buni, în Detroit. Ne îmbrățișăm, emoționați că ne vedem după ani de zile, și unde?, pe tărâm american, în „orașul automobilului” (Detroit era renumit pentru numeroasele fabrici din care ieșeau sute de mii de mașini, dacă nu cumva milioane, an de an, cu deosebire Ford și Chrysler). Îi prezint prietenului meu pe Florin Boeru, Vlad Ionescu și Ioan Simion Mehno (ultimii doi, de la Agerpres), cu care făcuserăm un grup și eram, mai peste tot, împreună. Plecăm. În drum spre casă, Vali oprește la unul din acele „liquor store”, magazin de băuturi, și cumpără whisky, vin, ceva aperitive. „Acasă”, la el, aveam să o cunosc pe Mary, o româncă din Alba Iulia, dacă bine țin minte, și cred că țin. Nu era frumoasă, cum mă așteptam (Vali, un bărbat frumos, a avut multe femei și soții, logodnice, toate frumoase), dar femeia era simpatică, agreabilă, o gazdă bună și o gospodină perfectă. Am rămas cu impresia că Vali stătea cu ea pentru „green card”, permisul de ședere și de muncă. Dar asta, repet, era impresia mea. Și apoi, mă rog, era treaba lor. Mâncăm, bem, ne amețim ușor și nu ne vine să rupem vraja amintirilor din copilăria și tinerețea noastră, pe care le-am „tezaurizat”, peste timp, în seiful memoriei. Totuși, se făcuse târziu. Eu și Florin aveam cameră la hotel, Mehno și Vlad, nu. Îl rog pe Vali să-i găzduiască peste noapte. Mă temeam să nu fi întins prea tare corzile prieteniei, ale ospitalității, mai ales că locuința nu era una prea generoasă cu spațiul. Dar, nu, prietenul meu și Mary, se oferă să le asigure acoperiș peste noapte. Mai mult, Vali Sturza ne pune la dispoziție, pentru a doua zi, o mașină, ca să mergem să vizităm orașul. Era generos, ca un prieten adevărat. Deși, am intuit că făcea mari eforturi ca să adune ceva bani. Bunăoară, portbagajul mașinii sale era plin cu doze de aluminiu, de sucuri și bere, pe care le aduna pentru a le valorifica. Era el inginer, dar aici era America și milioane de americani se uită și se închină la un dolar ca la icoane.
A doua zi, dimineața, vine după noi, după mine și după Florin, Mary. Ne duce la ea acasă, mâncăm ceva, îi recuperăm și pe ceilalți doi colegi și pornim spre Detroit. Ghinion! Pe autostradă, facem pană de cauciuc. Am tras pe dreapta, să schimbăm roata. A trebuit să scoatem toate bagajele din portbagaj. Am luat roata de rezervă, una mult mai subțire decât cele cu care circulam, dar ne-am împotmolit… Patru bărbați, toți cu mașină acasă, nu am știut să dăm jos capacul de la roata care făcuse pană. În vremea asta, tremuram de frică. Pe lângă noi treceau mașini de tot felul, cu oameni de tot felul. Probabil, sub imperiul imaginilor din filme, mă temeam să nu fim jefuiți (iar aveam bani mulți la mine — numai Vali îmi dăduse 2.000 de dolari să-i aduc mamei lui, la Arad). Cum capacul nu ceda, l-am forțat, l-am îndoit, l-am făcut inutilizabil. Mă gândeam la Vali și la vorba aceea cu facerea de bine… Într-un sfârșit, reușim să schimbăm roata, după cazne care au durat vreo 20 de minute! O luăm din loc și răsuflu ușurat. Nu am fost jefuiți, ziua în amiaza mare, pe autostradă! Când intrăm în Detroit, trecem prin cartiere aproape pustii. Se vedea că, odată, fuseseră de lux. Acum însă, după cum avea să ne lămurească Vali, „lumea bună” a fugit de acolo, pentru că se infiltraseră afro-americanii și viața nu mai era tihnită. Unii au reușit să-și vândă casa, dar curând nu se mai găseau cumpărători. Așa că le-au închiriat celor care „năvăliseră” în zonă. Unii dintre ei plăteau chiria, alții nu. Când proprietarul îi dădea afară pe rău-platnici, aceștia distrugeau locuința, ba chiar o incendiau. Așa se explica imaginea dezolantă care se perinda prin fața ochilor noștri.
Detroitul? Un oraș tipic american, cu clădiri imense din beton și sticlă maronie, în down-town. Totul sugera prosperitate și nu era de mirare, având în vedere industria foarte dezvoltată a zonei. Se producea mult și, consecință firească, se câștiga bine. Nu am stat mult pe acolo și nici nu am amintiri deosebite. Numai că, peste ani, prin în 2013, aveam să aflu că puternicul, prosperul oraș Detroit a falimentat! De necrezut și, totuși, adevărat. Nu știu de ce și nici nu știu dacă există vreo legătură, vestea falimentului mi-a readus instantaneu în minte starea tristă, mizerabilă a cartierelor abandonate de lumea bună, sub presiunea mareei de o anumită culoare. Probabil, nu este; sau nu e (doar) asta. De vină o fi criza economică declanșată în 2008.
În seara din preziua meciului cu elvețienii, mergem la o biserică românească din Detroit. Se numea „Sfânta Treime” și era amplasată într-un parc imens. De altfel, pădurile, parcurile răsfățau cu generozitate Detroitul și zona din jurul acestuia. Ca orice biserică din State, și aceasta avea o sală special pentru nunți, pentru spectacole. Aici, aveam să stau, la una dintre zecile de mese cu Vali, cu Mary, cu Ioan Bocșa și cu Dumitru Fărcașu, care au și încântat asistența, în acea seară, cu măiestria lor cunoscută și recunoscută. Vă puteți lesne imagina cum le-a mers la inimă, românilor care se rupseseră de țară, cântecul popular cu care crescuse fiecare, acasă. Am întâlnit oameni din jurul Aradului, din Timiș, oameni simpli și profesori, cu care am depănat amintiri, am vorbit despre țară, despre „acasă”, despre viață și, firește, despre meciul de a doua zi. Printre cei veniți din țară, am avut surpriza plăcută să-l întâlnesc și pe ing. Ioan Pop, președintele Clubului UTA, cu care eram în relații excelente (pe atunci, UTA era în Divizia A). A fost o seară de neuitat. Și n-am uitat-o!
Plecăm de acolo cu regretul că lăsăm în urmă o întâmplare irepetabilă și ne întoarcem la Hotelul Holiday Inn, situat aproape de locul unde va fi meciul cu Elveția. Știind ce e bunul simț și că tot ce e mult strică, îi luăm pe Ionescu și pe Mehno de pe capul prietenului și-i culcăm în camera de hotel plătită de mine și de Florin. Și vine ziua meciului. „Silverdome”, stadionul-sală de sport, se afla de fapt în Pontiac, un oraș cu peste 50.000 de locuitori, învecinat Detroitului. Această imensă sală de sport a fost construită de către o echipă condusă de un inginer român, de loc din Brașov, după cum scria Gazeta Sporturilor. Constantin „Mike” Micuda, dacă bine îmi amintesc, îl chema pe acest român destoinic și inteligent, pripășit prin Statele Unite.
În vederea meciurilor, în arena cu o capacitate de 80.000 de locuri, a fost așternut un covor de gazon, care, după cele 3-4 jocuri, avea să fie decopertat (gazonarea, dacă bine țin minte a costat un milion și ceva, aproape două, de dolari).
Vine și ora meciului. „Silverdome” era amplasat într-un ocean de verdeață. Dar și așa, soarele ardea ucigător. Mă gândesc cum o fi în sală, în acel „stadion” complet acoperit. Nu știu cum se face că mă despart de grup și mă trezesc, la masa presei, alături de Mircea M. Ionescu, care era în dreapta mea. Amândoi ne-am mărturisit optimismul pentru un rezultat bun, dovadă că ne lepădaserăm de teama și emoțiile care ne stăpâneau înaintea confruntării cu echipa Medelinului, Columbia. Din nefericire, meciul nu a fost după cum ne-am așteptat și cum ne-am fi dorit. Elvețienii ne-au luat tare. După un sfert de oră, mai exact în minutul 16, fotbaliștii din Țara Cantoanelor aveau deja 1-0, gol Alain Sutter. Era limpede că nu ne merge jocul. Optimismul ne revine când Hagi egalează. Era minutul 36. Prima parte (vedeți, nu zic „prima repriză”, pentru că „repriză” înseamnă reluare, adică repriză e doar a doua parte) se încheie la egalitate 1-1. După pauză, echipa noastră se prăbușește. În 20 de minute, mai primim trei goluri (Stephane Chapuissat, min. 53, A. Knup, min. 66 și 73). Meciul era terminat, mai ales că Jean Vlădoiu fusese eliminat în min. 74, la un minut după ce intrase pe teren. La final, mă duc în „zona mixtă”. Sutter și Roy Hodson, englezul care conducea de pe bancă echipa Elveției, spun vorbe de circumstanță, că ne-au studiat jocul etc., etc. Anghel Iordănescu este foarte afectat de rezultat, dar refuză să pună înfrângerea pe seama condițiilor de saună în care s-a desfășurat partida. Adevărul este că nu mai aveam urechi pentru acele declarații din „zona mixtă”. Ce se putea spune mai mult decât am văzut cu ochii mei?! Așa că am fugit să redactez corespondența și să o trimit în redacție. După ce mi-am terminat treaba, m-am mai liniștit. La urma urmei, nu era totul pierdut, nu ne rămânea decât să învingem echipa Statelor Unite, la Los Angeles, pe 26 iunie. Faptul că vom juca împotriva gazdelor Mondialului? Și ce dacă?! Le va da arbitrul acel proverbial 5%, bonus de îngăduință, dar, dacă avem valoare, nu ne vom poticni de acest fleac. Cel puțin, așa speram, în tristețea acelei după-amiezi sumbre, că vom ieși de sub val și vom urca din nou pe cresta acestuia.
P.S. La aeroport, în Detroit, pe când așteptam să ne îmbarcăm pentru Los Angeles, mai mulți români, ziariști, se adunaseră în jurul lui Ioan Bocșa (apropos, văzând-l la televizor, mereu am avut impresia că este un bărbat înalt, impunător; dimpotrivă, era scund și subțirel). Pălăvrăgeli, râsete, apoi cineva îl invită pe cunoscutul interpret de muzică populară la o bere. Bună idee! Mergem mai mulți. Nu mă înghesui. Fiecare își ia berea și pleacă, inclusiv cel care lansase invitația. Rămân eu cu Bocșa, care era un pic dezorientat. Și eu eram, dar nu dezorientat, ci surprins de mojicia celui care îl invitase la o bere. „Fac cinste”, zic și plătesc 5 dolari și pentru berea lui. Speram să dreg situația. Oi fi dres-o? Nu știu, dar am crezut că așa se cuvine să procedez.
Tristan MIHUȚA
Noi precizări de la Tribunalul ARAD
COMUNICAT DE PRESĂ
Biroul de informare şi relaţii publice din cadrul Tribunalului Arad este abilitat să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele:
Pe durata vacanţei judecătoreşti legale, 03 iulie – 01 septembrie 2023, stabilită prin art. 170, alin. 1, din Hotărârea nr. 3243/2022 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători, pentru aprobarea Regulamentului de Ordine Interioară al instanţelor judecătoreşti, la Tribunalul Arad şi Judecătoria Arad, compartimentele care desfăşoară activităţi cu publicul, Registratura, Arhiva şi Biroul de informare şi relaţii publice vor avea program cu publicul de luni până vineri, între orele 8:30-10:30.
Preluarea actelor pentru aplicarea apostilei se va efectua de luni până vineri, la registratură, în intervalul orar 08:30 – 10:30, iar eliberarea actelor apostilate se va efectua de luni până vineri în intervalul orar 11:00- 12:00, la registratură.
Începând cu data de 04 septembrie 2023, compartimentele care desfăşoară activităţi cu publicul vor funcţiona după programul normal.
Precizăm că, în perioada vacanţei judecătoreşti vor fi judecate numai procesele pentru care legea prevede soluţionarea de urgenţă şi cu celeritate.
Cu deosebită consideraţie,
Purtătorul de cuvânt al Tribunalului Arad
Preşedinte, Virgiliu Flavius BRADIN
Reinstaurăm autocrația, cu SRI pe post de Securitate?
După o viață „în slujba legii”, mă uit în oglindă și văd un naiv incurabil, idealist, care va muri crezând în justiția bazată pe lege. Care lege și care stat de drept? Comuniștii, pentru a-și justifica prezența la guvernare, s-au autonumit „reprezentanți ai proletariatului”, în numele căruia au omorât și schingiuit, adică au eliminat valorile ce le contestau dreptul de a guverna și a administra avuția națională. Și-au impus voința, nu prin logica moralității, ci prin teroare, exploatând frica, inventând celebrele și de tristă amintire, instituții de represiune, Miliția și Securitatea. Prin legi stupide, lozinci și slogane abstracte, precum: „uneltire împotriva orânduirii sociale”, „atac la valorile comuniste, democratice”, „uneltire împotriva statului sau poporului”, „deviație de la principiile comunismului”, „propagandă anticomunistă”, „defăimarea statului”, cetățeanul care avea curajul să critice farsa numită aiurea comunism sau, pentru că nu suporta minciuna, cădea în dizgrația așa zidului partid comunist (o grupare de șmecheri oportuniști) și intra în „malaxorul” Poliției și Securității, entități „experte” în anihilarea psihică și exterminarea fizică a individului devenit țintă. Justiție, adevăr, dreptul la apărare, drepturile umane, în relația individ căzut în dizgrație versus Miliție, Securitate, Procuratura sau instanțele comuniste? „Sighetul Marmației”, „Poarta Albă”, „Aiud”, „Gherla”, cu cimitirele și zecile de mii de morminte anonime sunt adevărata dovadă a „justiției” comuniste, înfăptuite de instituțiile statului, în frunte cu Miliția și Securitatea. O armată, extrem de eficientă în exterminarea oricărui individ, creată pe modelul NKVD stalinist, în care erau recrutați cei mai cinici psihopați din societate, lipsiți total de empatie față de semeni. Cu aceasta armată de psihopați, lipsiți de empatie, slugi credincioase regimului comunist, a fost surprinsă România și mai tot blocul estic, în 1989. Conștienți că această armată constituie un pericol pentru democrație și statul de drept, Slovenia, Slovacia, Cehia, Ungaria, Polonia, au procedat, urgent, la desființarea instituțiilor și eliminarea din administrația publică a acestei „armate”. Toți angajații, fără excepție, au fost demilitarizați, au fost concediați și, cei care au scăpat de justiție, au primit statutul de cetățeni simpli, cu aceleași drepturi ca oricare alt cetatean, cu excepția interdicției de a mai activa în instituții de securitate și ordine publică. Și cu asta s-a pus punct în ce privește reforma administrativă a statului. Noi, pentru că suntem „originali”, adică „mușcălăi” și fraieri cronici și pentru că l-am avut pe „emanatul” Iliescu (un comunist notoriu, cu pedigree, auto-metamorfozat în disident), ne-am procopsit, pe lângă comuniștii rebranduiți în democrați (FSN), cu instrumentele represiunii, Miliția și Securitatea, convertite, în bloc (cu mici excepții, pentru a adormi vigilența), în instituții democratice, Poliția și SRI. Am schimbat doar denumirile instituțiilor (să sune a reformă), dar nu și personalul, atribuțiile instituțiilor și funcțiilor și, mai ales, mentalitatea comunistă a funcționarilor. De fapt, noile structuri au fost formate din aceeași psihopați care au servit, necondiționat, fără limite și fără scrupule, regimul comunist, al căror deziderat consta în lipsa totală de empatie. Aceeași armată de indivizi responsabila de exterminarea intelectualității din perioada interbelica, care nu s-a lăsat convertita la comunism și a zecilor de mii de cruci din cimitirele de la „Sighet”, „Poarta Alba”, „Pitești”, „Canalul Dunăre-Marea Neagră”, „Gherla”, „Aiud”, etc. Salvați de Iliescu și FSN, armata milițienilor și securiștilor, rebranduita, logic, a devenit credincioasă celor ce i-au salvat, iar asta o vedem în securizarea la putere a FSN (PDSR, PD, PUNR, PUR, PSD, PDL, și PDL-PNL) de treizeci și doi de ani. Pentru că de treizeci și doi de ani, drept recunoștință pentru „salvare”, polițiștii și sereiștii au devenit cei mai activi susținători ai FSN/PSD. Dincolo de atribuțiile constituționale și legale, bazate pe principii democratice, ce-i face unici și continuatori a-i comunismului (în special pe moștenitorii securității, adică SRI), este instrumentul oferit, prin care Iliescu i-a făcut indispensabili „democrației” de partid și „noii oranduiri sociale”. Instrumentul prin care i-a refăcut atotputernici, precum în comunism, oferindu-le posibilitatea de a acționa, subiectiv și imoral, la selecția candidaților la ocuparea tuturor funcțiilor publice: dreptul de a emite „avizul de integritate” (morală) pentru cei numiți în funcții publice. Așa a reintrodus, Iliescu, securitatea comunistă, în societatea românească, oferindu-i instrumentul de selecție politică, prin care orice adversar sau incomod, poate fi înlăturat. Ca în comunism! Și au profitat, la maximum de această oportunitate, selectând, cu predilecție, indivizi „cu schelete în dulap”, șantajabili, pe care îi manipulează și azi. Mulți dintre ei, de la școli până la Curtea Constituțională, pentru avizul favorabil, au acceptat și înregimentare militară, așa că nu e de mirare că bugetul de salarii al SRI e dublu decât cel pentru angajații curenți, iar SRI controlează tot spectrul puterii. Și azi, urmare a acestei decizii politice, ilescine, machiavelice, SRI deține în portofoliu două instrumente, extrem de periculoase pentru democrație, neconstituționale și nelegale: „avizul de integritate” și viza pentru „accesul la informațiile clasificate”. Ambele acordate, discreționar, fără drept de contestare și fără a fi motivate în conformitate cu vreo procedură legală. Așa a reușit, Iliescu, să readucă securitatea în prim-planul vieții politice și s-o transforme, prin intermediul SRI, într-un instrument cu care își poate elimina adversarii politici și pe cei incomozi. Nu mai ești închis la „Sighet”, înfometat și lichidat fizic, dar ți se blochează dreptul de a-ți exercita drepturile civile, garantate prin Constituție. Apropo de constituționalitatea și legalitatea emiterii avizului de integritate sau a emiterii și retragerii accesului la informațiile clasificate, fără drept de contestație și obligația motivării acestora. În ce lege (organică sau ordinară), este prevăzută emiterea de către SRI a avizului de integritate, la ocuparea unei funcții publice? Nu căutați că nu există o astfel de lege! De asemenea, care din atribuțiile SRI, din Legea de organizare a SRI, conferă dreptul acestei instituții de a emite aviz de integritate? Nu căutați, că nu există o astfel de atribuție! Din contra, o astfel de atribuție, legată de încălcarea unui drept constituțional, este interzisă SRI. La fel se pune problema și în cazul accesului la informații clasificate, unde SRI deține monopol și drept de veto discreționar, fără control, care le asigură o poziție privilegiată, contrar regulilor democratice și a statului de drept. Cum poate exista, într-o societate democrată, o instituție care deține drept de decizie, discreționar, în exercitarea unui drept constituțional, prin încălcarea celui mai elementar drept constituțional și democratic, dreptul la apărare? Cum adică decizia SRI, este considerată infailibilă, incontestabilă, fără a fi motivată? Ei, ca și Securitatea, nu se supun constituției și legilor țării? Conform constituției și legilor în vigoare, există două tipuri de sancțiuni care pot priva cetățeanul de exercitarea unor drepturi civile: sancțiunile contravenționale și sancțiunile penale. Ambele situații sunt stabilite de către instanțele de judecată, în urma unui proces în care cetățeanul are dreptul la apărare. Din păcate, în România, cu câteva excepții minore, nu există legi care impun reguli morale și nici sancțiuni pentru încălcarea unor norme morale. Și, oricum, acestea trebuie confirmate de instanțe. Or, dând verdicte finale, prin încălcarea dreptului la apărare, SRI nu se substituie instanțelor de judecată? Ba da, se substituie și încă complet nelegal și neconstituțional! Pentru că, din punct de vedere al atribuțiilor, SRI nu este nici autoritate judecătorească și nici morală. Din contra, conform legii, dacă în exercitarea atribuțiilor de serviciu, constată săvârșirea unor fapte ce intră sub incidența legii penale, SRI este obligată să sesizeze organele de cercetare penală abilitate, respectiv DIICOT, nu să dea decizii definitive, cum o fac în cazul avizului de integritate, nesupus nici unui control de legalitate. Nu să se substituie autorităților abilitate să ia decizii, în aceste circumstanțe? Așa trebuia să reacționeze Ciolacu, dacă afirmația sa, în cazul refuzului numirii secretarului general al Guvernului, la propunerea PNL, că deține informări de la SRI, privind incompatibilitatea numirii acestuia în funcție, este reală. Trebuia, în primul rând, să ceară SRI (sau altor servicii care au furnizat informațiile), să-i prezinte dovada că au procedat potrivit legii, adică au sesizat autoritățile abilitate și sesizările se confirmă prin deschiderea unei acțiuni penale. Altfel, Ciolacu nu face decât să preia o cutuma comunistoida, inventată și introdusa de Iliescu în politică și societate, care a permis securității și altor instituții de acest gen, să viruseze societatea românească peste treizeci și doi de ani, prin furnizarea unor informații neveridice, tip „radio-șanț”, încălcând drepturile civile, cu care au manipulat factorii politici. Ca prim-ministru, să vii cu o astfel de inepție juridică, justificând că încalci un drept constituțional al unui cetățean, printr-o cutuma care încalcă constituția și legile (în condițiile în care ai în anturajul tău cazuri mult mai grave, confirmate de justiție, precum Neacșu sau Chesnoiu), înseamnă să recunoști că nu există democrație în România și că, în pofida legilor și principiilor democratice instaurate, tot cele comuniste, de tip autocrat, guvernează. Cum să transformi securitatea comunistă, cu pedigree de criminali notorii, autori ai pogromului intelectualității, în autoritate morală, dincolo de limitele constituției și legilor, decât prin impunerea principiului autocratic? De când SRI, cu ai săi „credibili”, Timofte, Codlea, generalii și coloneii infractori Soare, Păltânea, Dumitrache, cei declarați „poliție politică”, precum fostul șef al SRI Arad, colonelul Goron (respectabil pensionar cu pensie specială, în contrast cu victimile sale care abia supraviețuiesc) sunt autoritate morală supremă? Ce, s-a reinstaurat autocrația și noi n-o știm?O să spună, mulți cârcotași, că „dau din casă”. Nu domnilor, „nu dau din casă”. E „gunoiul de sub preș” care ne ține prizonieri ai unor mentalități tributare unui sistem care continuă să ne otrăvească și să ne invrăjbească, făcând un arc peste timp, periculos, între comunismul infect (cu toate mizeriile lui imorale) și generația noastră. E timpul să înțelegem că nu poți asana, moral, societatea, păstrând instrumente arhaice, care, în numele unei moralități deocheate, subiective, permit unor grupări să opereze cu metode imorale, pentru a-și atinge scopuri murdare. Asta nu e democrație, ci autocrație! Așa au procedat comuniștii, spunând populația, asta a făcut și Iliescu și asta face și PSD în prezent. CONTROLEAZĂ și șantajează totul, folosindu-se de servicii.
Pavel ROMAN
DANSÂND PE MASĂ
Reporter în lumea largă
Primul lucru pe care-l vedeam dimineața, prin fereastra camerei de hotel, de cum deschideam ochii, era acea clădire foarte înaltă, de formă cilindrică, pe care o vedem fiecare în filmele americane. Apoi, priveam clădirile cu zeci de etaje, din imediata apropiere a hotelului, unde, aproape zilnic, „alpiniști” de circumstanță sau, poate, chiar alpiniști sadea, spălau geamurile imense. Acolo, în down town-ul Los Angelesului, nu există case, locuințe, ci doar bănci, hoteluri, fel de fel de instituții, firme… Sub geamul camerei era o parcare, dar, privind spre dreapta, vedeam și o parte din strada care trecea prin fața hotelului. Acolo, un bun american de culoare, care deja făcea parte din „peisajul” meu matinal, venea cu o cafea aburindă, în pahar de unică folosință, pe care îl ținea în mâna stângă, și cu un fel de șurubelniță, poate chiar șurubelniță, în mâna dreaptă. Punea cafeluța pe bancă, iar cu șurubelnița forța ușița aparatului cu ziare. Dura o secundă s-o deschidă, dovadă că exercițiul cotidian l-a făcut meseriaș de frunte. Niciodată nu deschidea ziarul, îl băga în buzunar și, stând pe bancă, își savura cafeaua, cumpărată, probabil, cu bani cerșiți de la mulțimea care venise la muncă, în down town. Ziarul, mă gândeam, îi va folosi de „pătură” groasă (Los Angeles Times apărea și în 90 de pagini) în noaptea următoare, când patul îi va fi o bancă liberă. Poate chiar cea pe care stătea în clipa respectivă.
La Centrul de presă, agitația a atins cote de „prefierbere”. Fiecare ziarist căuta să transmită în redacția ziarului său cele mai noi vești despre echipa națională, despre apropiatul start al mult-așteptatei „World Cup ’94”. În asemenea moment, te gândești că mai sunt și agențiile de presă din țară, care informează pe larg și care îți sunt un concurent serios. În consecință, mă străduiam să ofer cititorilor arădeni lucruri nespuse, chiar picanterii. Așa că, încă de a doua zi după sosirea la L.A., ne-am strâns patru ziariști (Florin Condurățeanu, Răzvan Mitroi, Florin Boeru și eu) pentru a merge la cantonamentul echipei noastre naționale. În Arcadia. Era cam departe și taximetriștii nu au acceptat să ne ducă. Până la urmă, găsim un ins, mai tuciuriu, despre care nu trebuia să te întrebi de unde se trage, pentru că avea trăsăturile caracteristice latino-americanilor. Engleza lui stâlcită, cu accent hispanic, ne-a confirmat prima impresie. Avea un hârb de mașină, altfel uriașă, așa cum erau la modă în anii ’60-’70. Îi spunem unde vrem să ajungem, se cam strâmbă, se codește, dar o făcea ca să poată urca prețul. Batem palma pentru 160 de dolari, 40 de persoană, și plecăm. Nu găsim ușor Hotelul Embassy Suites, am cere o mână de ajutor, dar nu avem de la cine. Localitatea era pustie, de parcă fusese lovită de o bombă cu neutroni. În sfârșit, mișcare! Vine un biciclist, om trecut de 60 de ani. Ne oprim și îl așteptăm. Cobor. Dau să-l abordez, dar omul trece pe lângă noi ca vântul, fără măcar să ne privească. Acolo, nu e recomandabil să intri în vorbă cu necunoscuții. Așa că reluăm rătăcirea noastră pe străzi și, într-un final, găsim hotelul. Elegant. Chiar ultraelegant. Jucătorii noștri erau între antrenamente. Se plimbau. Putem sta de vorbă. Hagi, Lupescu, Dorinel Munteanu ne vorbesc cu optimism despre viitorul apropiat care-i va supune testului valorii, al competitivității mondiale. Le sorbim fiecare cuvințel, îl abordăm și pe Iordănescu și suntem mulțumiți că am obținut, pentru ziarele noastre, informații de la sursă. Și nu de la o sursă oarecare.
Deschiderea Mondialului avea să fie pe 17 iunie. Germania – Bolivia 1-0 (gol, Klinsmann). Echipa României avea să joace a doua zi, pe 18 iunie, cu reprezentativa Columbiei, în mare formă la acea vreme. Columbia învinsese recent, la scor, Argentina. Cu 5-0!!! Poate și de aceea, celebrul Pele vedea echipa antrenată de Francisco Maturana ca favorită la cucerirea titlului mondial. Laudele aduse columbienilor, fără nicio zgârcenie, ne-au cam băgat frica în oase. Dar, știți cum e, ca microbist, speri și când evidența îți este net potrivnică, recurgând la împământenitul „argument-kitsch”, cum că „mingea e rotundă”.
În această stare emoțională, un amestec chinuitor de teamă și speranță, am luat loc la masa presei. Stadionul, arhiplin, era o maree galbenă. Zeci de mii de columbieni, gălăgioși la culme, veniseră să-i susțină pe Asprilla, Rincon, Escobar, Valderrama… Aproape tot al treilea suporter columbian purta o perucă blondă, lățoasă, imitând coafura extravagantă a idolului columbian, Valderrama. Ei bine, banchetul nu a fost pentru cine s-a pregătit! Ai noștri au jucat extraordinar (în fața a 93.586 de spectatori, dintre care vreo 5.000 de români) și i-au îngenuncheat pe favoriții „hârtiei”, refuzându-i totodată marelui Pele calitatea de proroc. A fost 3-1 pentru România! (goluri marcate de Răducioiu – 2, Hagi – 1, respectiv Valencia – 1). La masa presei, bucurie mare printre români. Unii, dintre noi, mai nestăpâniți, s-au urcat pe mese și dansau, în vreme ce ziariștii columbieni stăteau cu nasul în laptop, privindu-ne, cu coada ochiului, plini de ciudă. Cu siguranță, ne urau; pe moment, măcar. Eram în al nouălea cer, dansam și eu, dar nu pe masă, ci înlăuntrul sinelui meu de ardelean molcom, stăpânit. Privind peste tribune, am avut impresia că până și perucile columbienilor se pleoștiseră, odată cu dezumflarea mitului columbian.
Descătușat de emoții, cu o mulțumire de nedescris în suflet, m-am grăbit să ajung la Centrul de presă, să scriu, să transmit. În redacție, la Arad, unde era patru dimineața, mă aștepta Adriana Funaru, să-mi culeagă textul în calculator și să-l expedieze în tipografie. Scriam de mână și transmiteam prin fax. Dacă aveam un laptop, puteam redacta cronica la masa presei și o expediam direct în computer. Dar nu eram dotat decât cu pix și cu reportofon… Oricum, ziarul nostru apărea cu cronici și comentarii „la zi”, pe când presa centrală le publica tot cu o zi după noi. Măcar din acest punct de vedere, Bucureștiul era, față de noi, „provincial”.
A doua zi, din nou la muncă. La Centrul de presă. Ecouri, comentarii, declarații ale jucătorilor și ale antrenorilor. O nouă corespondență avea să plece spre Arad. Doar o chestiune, ca o jenă ușoară de pantof, mă cam stresa. Banii. Dolarii, mai bine zis. Îi purtam cu mine peste tot, în geanta diplomat. Până și la toaletă căram geanta după mine! În cameră nu aveam seif. Era doar la recepție, dar parcă nu mă înduram să las banii acolo. Însă, cum urma să plec spre Detroit, unde era programat meciul României cu Elveția, mă decid să „risc”. Iau banii, aproape toți, și mă prezint la recepție. Acolo, o fătucă, de origine sud-americană. Îi spun că am nevoie de un seif. Îmi aduce o cutie din inox, lunguiață, adică de formă paralelipipedică. Îi întind banii. Îmi spune să-i pun înăuntru. Sunt consternat. Cum, să-i pun așa, fără ca ea să-i numere?!! Mă gândeam că îi numără, că îmi va da chitanță… Că așa era la noi, acasă, dai banul, iei chitanța. Dar, nu, după ce pun banii în cutie, fătuca îmi ia cutia o duce la un dulap uriaș, și revine cu o cheie pe care mi-o înmânează. O iau, nu-mi revenisem încă bine din starea de derută, și o întreb dacă e singura cheie. Se uită la mine cu ochi mari. „Da, este singura cheie”. Dar eu văd că la locul unde a plasat cutia, mai este o cheie. Și îi spun ce văd. O, este „master key!”, mă lămurește ea — adică, seiful poate fi deschis doar cu două chei, a clientului și cu acea „master key”. Plec tulburat de la recepție. „Cine naiba m-a pus să dau banii din mână”, mă tot întrebam. Nu am dormit bine în acea noapte. Abia am așteptat dimineața, ca să mă duc să văd dacă mai am banii. Am inventat că vreau să iau ceva din cutie, de parcă pe fată (acum era alta) o interesa de ce vreau eu cutia. Mă retrag într-un colț. Număr. Nu lipsește niciun dolar. Mai număr seara, număr și a doua zi. Apoi, m-am liniștit. Banii erau, totuși, în loc sigur, chiar dacă nu mi-a dat nimeni nicio chitanță. Puteam să merg liniștit la Detroit!
Tristan MIHUȚA
“Ziua Iei Tradiţionale” şi “Ziua Drapelului Naţional” marcate la de către Consulatul General al României la Gyula, în jud. Hajdu-Bihar
Consulatul General al României la Gyula a marcat cu anticipaţie „Ziua Iei Tradiţionale Româneşti” şi „Ziua Drapelului Naţional”, organizând şi participând la manifestări multiple, în localitatea Pocei (Pocsaj), jud. Hajdu-Bihar; în zilele de 19 şi 20 iunie 2023, localitate cu străveche tradiţie românească. Cu această ocazie, Florin Trandafir Vasiloni, consulul general al României la Gyula a vorbit participanţilor despre ia românească şi drapelul naţional, ca simboluri ale identităţii româneşti.
În cadrul acestor manifestări, organizate cu sprijinul Primăriei Pocei şi Școlii Generale “Lorantffy Zsuzsanna” din Pocei, au avut loc un atelier de prezentare a iei românești; un atelier de dansuri populare tradiționale românești, precum şi o masă de lucru, susţunută de reprezentanţa românească la Gyula. De asemenea, cu ocazia festivităţii de încheiere a anului școlar, au fost înmânate premii elevilor talentați, care au participat cu succes la diferite concursuri naționale desfășurate în limba română. Cei prezenţi au admirat parada iei și a costumelor populare românești și au participat la “Hora mare a prieteniei”.
La manifestări au participat printre alţii Gheorghe Cozma, președintele Autoguvernării Românești pe Țară din Ungaria (AȚRU); Roland Szolossi, primarul comunei Pocei; Maszu Jenone, preşedintele Autoguvernării Româneşti din Pocei; conducerea şcolii din Pocei, reprezentanţi ai altor şcoli ale românilor din Ungaria; reprezentanți ai autoguvernărilor românești din mai multe localități ungare, reprezentanţi ai presei autohtone ș.a. În convorbirile avute cu oficialii din Pocei, s-a dicutat despre situaţia comunităţii româneşti de aici, dinamica dezvoltării comunităţii, despre schimburile culturale între Pocei şi localităţi din România.
COMUNICAT DE PRESĂ DE LA TRIBUNALUL ARAD
Biroul de informare şi relaţii publice din cadrul Tribunalului Arad este abilitat să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele:
În cursul zilei de astăzi, 20 iunie 2023, s-a desfăşurat Adunarea Generală a judecătorilor din cadrul Tribunalului Arad, pentru exprimarea unui punct de vedere cu privire la propunerile de modificare a condiţiilor de pensionare ale magistraţilor şi dezbaterea asupra impactului acestor prezumtive modificări legislative asupra statutului judecătorilor și, în concret, asupra bunei desfășurări a activității instanței, sub aspectul asigurării resurselor umane corespunzătoare.
În urma dezbaterilor ce au avut loc, având în vedere că nu s-a ţinut cont de observaţiile propuse de către reprezentanţii sistemului judiciar, în semn de protest față de modul neloial în care a fost prezentată noua propunere de modificare ale Legii nr.303/2022 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, cu privire la condiţiile de pensionare ale magistraţilor,
Adunarea Generală a judecătorilor de la Tribunalul Arad, în temeiul dispozițiilor art. 13 lit. a) şi d) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea 3243/2022, cu modificările ulterioare,
A adoptat ca măsură de protest amânarea soluţionării cauzelor aflate pe rol, începând cu data de 21 iunie 2023, cu excepția cauzelor urgente prevăzute de Hotărârea nr .417 din 24.03.2020 emisă de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv:
În materie civilă:
- suspendarea executării hotărârii:
- suspendare executării provizorii;
- măsuri de protecție a minorilor — Legea nr. 27/2004;
- măsuri asigurătorii;
- suspendarea provizorie a executării silite;
- suspendare executare silită;
- ordonanța președințială;
- asigurarea dovezilor;
- tutela/curatela;
- ordin de protecție:
- suspendare executare acte administrative;
- cereri privind insolvența persoanei juridice întemeiate pe art. 66 alin. (l l) din Legea nr. 85/2014;
- conflicte de competență și incidentele procedurale în cauzele urgente care se judecă pe durata protestului, inclusiv cererile de îndreptare, lămurire și completare a hotărârii;
- cauze în materia amânării sau întreruperii executării pedepsei ori a măsurii educative privative de libertate;
- cauze în materia liberării condiționate;
- cauze având ca obiect schimbări privind măsura educativă a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție;
- contestațiile împotriva încheierilor judecătorului de supraveghere a privării de libertate prevăzute de Legea nr. 254/2013;
- contestații la executare;
- cereri având ca obiect schimbări în executarea unor hotărâri;
- cereri având ca obiect înlăturarea sau modificarea pedepsei;
- cereri privind menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurilor de siguranță cu caracter medical;
- cauzele care vizează măsurile preventive sau în care au fost dispuse măsurile preventive (judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de camera preliminară şi instanţă) și cele referitoare la infracțiuni în privința cărora urmează a se împlini termenul de prescripție a răspunderii penale;
- cauzele care vizează măsurile asiguratorii.
Informații de la Judecătoria Arad
Biroul de informare şi relaţii publice din cadrul Judecătoriei Arad este abilitat să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele:
Adunarea Generală a judecătorilor din cadrul Judecătoriei Arad, întrunită astăzi, data de 20 iunie 2023, ora 10:30, a decis, cu majoritatea celor prezenţi, ca, începând cu data de 21 iunie 2023, să adopte forma de protest a amânării judecării cauzelor aflate pe rolul Judecătoriei Arad, cu excepţia cauzelor considerate urgente, enumerate mai jos.
Principalele motive care au stat la baza adoptării acestei forme de protest rezidă în absenţa oricărei forme de transparenţă şi de predictibilitate a propunerilor de modificare a Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în privinţa condiţiilor de pensionare.
Aceste propuneri încalcă statutul judecătorilor, prin afectarea independenţei acestora, având în vedere că la formularea lor nu au fost luate în considerare observaţiile emise de forul reprezentativ al magistraţilor cu privire la necesitatea realizării unei etapizări efective a vârstei de pensionare, precum şi a asigurării unor condiţii normale de muncă, pentru a se putea desfăşura activitatea până la vârsta preconizată de lege (principalele probleme semnalate fiind cele ce ţin de volumul mare de activitate, subdimensionarea schemelor de personal, neocuparea locurilor vacante de la instanţe, lipsa normării muncii, etc.).
Forma de protest a fost adoptată pe durată nedeterminată.
Sunt considerate urgente următoarele tipuri de cauze:
- În materie civilă:
- ordin de protecţie;
- tutelă/curatelă;
- internarea medicală nevoluntară;
- ordonanţa preşedinţială;
- suspendarea provizorie a executării silite;
- încuviinţare executare silită;
- măsuri asigurătorii;
- asigurare dovezi;
- incidentele procedurale în cauzele cu obiectele de mai sus, inclusiv cererile de îndreptare, lămurire şi completare a hotărârii;
- orice alte cereri care vizează situaţii excepţionale, care pot fi considerate de urgenţă deosebită.
- În materie penală:
- cauze în materia amânării sau întreruperii executării pedepsei ori a măsurii educative privative de libertate;
- cauze în materia liberării condiţionate;
- cauze având ca obiect schimbări privind măsura educativă a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenţie:
- contestaţiile împotriva încheierilor judecătorului de supraveghere a privării de libertate prevăzute de Legea nr. 254/2013;
- contestaţii la executare;
- cereri având ca obiect schimbări în executarea unor hotărâri;
- cereri având ca obiect înlăturarea sau modificarea pedepsei;
- cereri privind menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical;
- căi de atac extraordinare apreciate ca urgente;
- cauzele care vizează măsurile preventive sau în care au fost dispuse măsurile preventive (judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară, instanţă de judecată) şi cele referitoare la infracţiuni în privinţa cărora împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale este iminentă;
- cauzele care vizează măsurile asigurătorii;
- cererile având ca obiect prelungirea dreptului de circulaţie pe drumurile publice, potrivit art. 111 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice;
- cauzele în care s-au dispus ori se propune luarea măsurilor preventive ori a celor de protecţie a victimelor şi martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele cu persoane vătămate minori;
- actele şi măsurile de urmărire penală a căror amânare ar pune în pericol obţinerea probelor sau prinderea suspectului sau a inculpatului, precum şi cele privind audierea anticipată;
Ramona Lile „A fost sărbătoarea studenților și absolvenților Universității „Aurel Vlaicu” din Arad”
O zi specială pe care întreaga comunitate academică a marcat-o în cadrul unui eveniment festiv, „Parada Studenților și Absolvenților UAV”, organizat în Parcul Eminescu din Arad. Pentru prima dată au fost prezenți alături de studenți și cei mai tineri membri ai UAV, elevii de la Școala Episcop Ioan Mețianu.
Alături de ei au fost conducerea UAV, subprefectul Aradului, Doru Sinaci, vicepreședintele CJA, Ionel Bulbuc, viceprimarul Aradului, Ilie Cheșa, Excelența Sa, Florin Trandafir Vasiloni, Consulul General al României la Gyula, Excelența Sale, Roberto Sperandio, consulul onorific al Italiei, prof.univ.dr. Aurel Dărău, prorector al Universității de Vest „Vasile Goldiș”, reprezentanți ai Inspectoratului Județean de Poliție, Inspectoratului Județean de Jandarmi Arad, Inspectoratului pentru Situații de Urgență, Poliției Locale, DGASPC Arad și ai Corpului Experților Contabili Autorizați (CECAR).
Încheierea paradei a fost marcată printr-un moment special cu torțe al militarilor Batalionului 191 Infanterie, colonel, Radu Golescu pe acordurile muzicii militare oferite de Brigada 18 Cercetare- Supraveghere Decebal din Timișoara.
„O seară specială pentru Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, o seară care va rămâne memorabilă pentru noi, pentru cadrele didactice din universitate, studenții care au absolvit anul acesta facultatea și pentru arădenii care au venit să sărbătorească alături de noi. Universitatea Aurel Vlaicu este universitatea arădenilor, a acestui oraș. Mulțumesc tuturor celor care au fost astăzi, aici, împreună cu noi”, a declarat rectorul UAV, Ramona Lile.
Încheierea paradei a fost marcată printr-un moment special cu torțe al militarilor Batalionului 191 Infanterie, colonel, Radu Golescu pe acordurile muzicii militare oferite de Brigada 18 Cercetare- Supraveghere Decebal din Timișoara.
„O seară specială pentru Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, o seară care va rămâne memorabilă pentru noi, pentru cadrele didactice din universitate, studenții care au absolvit anul acesta facultatea și pentru arădenii care au venit să sărbătorească alături de noi. Universitatea Aurel Vlaicu este universitatea arădenilor, a acestui oraș. Mulțumesc tuturor celor care au fost astăzi, aici, împreună cu noi”, a declarat rectorul UAV, Ramona Lile.