Muzeul Antipa s-a mutat la Banca Națională a României. În fapt, creierele învechite ale unor funcţionari, pe care îi recomandă doar legăturile obscure cu nişte grupuri de interese apărute încă din paleolitic, au fost şi vor rămâne elementele de referinţă ale acestei instituţii responsabile cu politica monetară a statului român. Limbajul anacronic şi măsurile la fel de vetuste care au însoţit această instituţie după 1989 au redus credibilitatea acesteia până într-acolo încât conducerea a devenit subiect de bancuri şi pamflete. Aşa cum spunea şi Albert Camus, prostia are şi talentul de a fi insistentă. Aş adăuga faptul că, în România, prostia şi incompetenţa se bucură şi de privilegiul de a fi întreţinute cu bună-ştiinţă în instituţiile publice. În contextul numirii Vioricăi Dăncilă în funcţia de consultant la Banca Naţională a României, Adrian Vasilescu, un alt creier anacronic care ocupă funcţia de consilier al guvernatorului Mugur Isărescu, încă din preistorie, ne-a vorbit cu emfaza pe care şi-a căpătat-o de-a lungul vremii, încercând să motiveze cele mai aiuristice măsuri şi politici ale Băncii Naționale a României. Să lecturăm enormităţile gândirii preistorice: „Înainte de a fi prim-ministru, a fost europarlamentar multă vreme. A fost funcționar european. Cunoaște toate căile din Uniunea Europeană. Acolo cunoaște oameni mai ales din zona verde, ecologiști, oameni cu care a stat la masă, cu care a băut cafea, cu care a schimbat vorbe. (…) La Banca Națională, pentru aceste cinci birouri se caută oameni care au uși deschise la Parlamentul European. Acesta este lucrul cel mai important. Fără uși deschise nu facem nimic pentru țara asta”. Poate ar fi cazul să le explice cineva şi consilierilor din cadrul Băncii Naționale a României că nu “uşile deschise” stau la baza ratingului de ţară, ci “minţele deschise”. Cuvintele lui Camus îşi găsesc tărâmul fertil pe plaiurile mioritice atâta timp cât suntem reprezentați de oameni ca această doamnă care, în timpul mandatului de prim-ministru, ne-a delectat cu lungul şir de gafe şi ne-a oripilat cu dorinţa sa arzătoare de a ocupa funcţii doar pentru a avea posibilitatea de a-şi etala colecţia de broşe şi gablonţuri ”de lux”. Să privim, aşadar, cu admiraţie talentul insistenţei unei instituţii ca Banca Naţională a României care a devenit un subiect destinat studiului patologiei prostiei umane. Ciprian DEMETER

Sau ce legătură e între ursul vânat, fondurile europene şi conflictul din Israel

Oricât aş căuta eu vreun subiect, despre care să scriu şi pe care să-l aleg dintre cele care joacă hora „Periniţei” dimprejurul meu, tot peste manipularea prin mass-media dau şi mă trezesc că vrea să mă tragă în mijlocul evenimentelor, să mă pupe greţos pe gură.

În special televiziunile. Fiindcă slujitorii acestui mijloc de presă, că nu le pot spune jurnalişti tuturor, mizează pe două calităţi a imaginii filmate şi vorbite: impactul ei imediat precum şi perisabilitatea ridicată a informaţiei transmise în eter. După reţeta „loveşte (muşcă) şi fugi”. Sigur, altfel, autorii de conţinut (sic!!!) se întâlnesc pe la conferinţe şi simpozioane naţionale sau internaţionale în care se dezbate despre independenţa jurnaliştilor şi despre importanţa imparţialităţii presei, însă ei se întorc la şefii care au cel puţin o subordonare politică, dacă nu e şi dublată de una corporatistă. Aşa, simpozioanele îi ajută să îşi profesionalizeze mascarea independenţei jurnalistice.

Trei subiecte de presă şi perseverenţa unei surse media de televiziune, în furnizarea de informaţii manipulatorii sau cel puţin false, m-au îmboldit la scris. E vorba despre DIGI24. Subiectele sunt total diferite, dar modalitatea de abordare a lor este identică.

Primul subiect este cel despre împuşcarea ursului din Covasna. Nu mai revin asupra lui, fiind notoriu deja. Însă televiziunea despre care vorbim a abordat subiectul dintr-un unghi cu totul diferit, reuşind deturnarea esenţei informaţiei jurnalistice: corupţia care a făcut posibilă organizarea vânătorii. Ba ursul nu era ăla, ba nu era aşa de mare, ba prinţul a vrut să salveze o comunitate, participând la o vânătoare organizată de o autoritate, fără să fie precizată autoritatea respectivă, fiind vorba despre un braconaj cu „acte în regulă”, ba urşii sunt prea mulţi în România, ba sistemul (care o fi ăla?) nu reuşeşte să gestioneze problema urşilor care se înmulţesc necontrolat, deşi o ursoaică îngrijeşte puii cel puţin doi ani… Încet, încet, subiectul a fost mutat în societate pe discuţia despre necesitatea vânătorii ca hobby şi pagubele şi teama create de vânatul din România. Nu doar cei de la postul citat, dar nimeni altcineva nu îşi pune întrebarea de ce ies animalele din pădure. Oare nu de foame? Am mai scris-o, dar o mai subliniez încă o dată: am copilărit lângă bunicul meu care a fost paznic de vânătoare vreo 30 de ani, una dintre păduri fiind cea de la Adea, din judeţul Arad, unde veneau să vâneze personalităţi româneşti sau de aiurea. Îmi amintesc cum ducea mâncare în pădure şi pentru cerbi, şi pentru mistreţi şi pentru fazanii cu care erau populate pădurile… Apoi, discuţia a fost dusă spre necesitatea stabilirii echilibrului natural prin intermediul vânătorii. Omul nu a prea stabilit niciodată echilibre, ci, eventual, dezechilibre, dacă nu chiar extincţii de animale sau plante. Revenind, vedeţi spre câte zări duce o simplă omisiune a esenţei unei informaţii? În cazul nostru, corupţia.

Al doilea subiect abordat de aceeaşi televiziune a fost despre fondurile europene care au dezvoltat municipiul Arad. Aici manipularea a fost şi mai elaborată, fiindcă a fost un reportaj publicitar. Înainte de toate că nu s-a specificat acest caracter al reportajului. Apoi, manipularea a mizat tot pe omisiuni, ori pe informaţii spuse pe jumătate. Nici acum, după ani buni de când România beneficiază de finanţări de la Uniunea Europeană, publicul larg nu înţelege prea bine diferenţa dintre fonduri rambursabile, fonduri nerambursabile şi împrumuturi de la foruri europene. Sunt chiar politicieni care ajung europarlamentari şi tot nu înţeleg diferenţa, ori nu vor să beneficieze de diferenţa dintre acestea. Pornim de la înţelegerea încasării unor bani pentru publicitate, fie ea şi politică, însă atunci asta trebuie subliniată. Apoi, arădenii au fost jigniţi prin „dezvoltarea” care le-a fost prezentată despre oraşul în care trăiesc, rămas, de fapt, mult în urma urbelor vecine, cu toate că potenţialul de dezvoltare al Aradului depăşeşte înzecit potenţialele vecinelor. Într-adevăr, municipalitatea arădeană a luat foarte multe fonduri europene, însă acestea au fost împrumuturi care au îndatorat cetăţenii pentru încă două generaţii. E adevărat că banii au fost îngropaţi în betoane şi asfalt şi sunt greu de găsit cu o simplă sapă de lemn televizată. Totuşi, poate că nişte întrebări jurnalistice puteau descoperi câte ceva. Adică fondurile nu sunt nerambursabile, ca şi la Oradea, Alba Iulia, Szeged, Mako etc…

În fine, al treilea subiect, şi cel mai delicat, a pus paie pe focul meu interior: compararea statului Israel cu organizaţiile teroriste, pe baza unor metode de luptă folosite în recenta criză militară din Fâşia Gaza. N-am reţinut numele slujitorului de la Digi24, dar era un interviu cu ambasadorul Israelului în România, David Saranga, în care îi spunea acestuia „acţionaţi ca o organizaţie teroristă”.  Făcea referire la tactici de luptă folosite de armata israeliană, printre care diversiunea. Omiţând informaţii esenţiale ale recentului conflict, cum ar fi numărul foarte mare de rachete, trase de organizaţia palestiniană Hamas, inclusiv din subsolurile blocurilor bombardate de armata israeliană; faptul că în Fâşia Gaza media de vârstă a populaţiei este de 18-19 ani, ceea ce o face extrem de sensibilă la manipulări anti-israeliene; faptul că forţele palestiniene sunt înarmate cu armament produs în Iran, iar comandamentele militare palestiniene se află în Liban, la Beirut; faptul că Statelor Unite le convine o neimplicare imediată, nici măcar în planul declaraţiilor, negocierile cu Teheranul pentru un nou acord fiind foarte avansate; faptul cu Uniunii Europene îi este comodă o îndemnare la calm; faptul că palestinienii se pregăteau şi de alegeri, iar în Israel alegerile nu au clarificat scena politică de la Tel Aviv; faptul că rachetele palestiniene au o rază tot mai mare de acţiune… Deci, omiţând toate aceste informaţii, pe care le avea la îndemână, cu o minimă informaţie redacţională, fără să iasă măcar în ploaia dâmboviţeană, nu sub ploaia de rachete, digitivistul analiza tacticile şi strategiile militare ale Israelului, numindu-le direct similare organizaţiilor teroriste. Adică, nu doar că nu înţelegea un conflict, pe care îl comenta şi analiza utilizând tot o tactică diversionistă, ce-i drept informaţională, prin omisiune, dar mai şi dădea verdicte.

Dacă în cazul ursului împuşcat am putut înţelege o manipulare a informaţiei, căreia i-am acordat circumstanţele atenunante ale lipsei de experienţă, lejerităţii în informare, proastei documentări, comodităţii în muncă, niciuna dintre ele scuzabile în profesia de jurnalist, şi bănuind alte interese poate chiar financiare. Dacă în cazul municipiului Arad am putut înţelege manipularea, prin omisiunea informaţională datorată sumelor convingătoare de bani publici şi politici, eh, în cazul jignirii unui oficial de rang înalt, al unui stat suveran, reprezentat la Bucureşti, n-am mai putut înţelege motivaţia din spatele manipulării informaţionale. Mi-e greu să cred, de fapt mă conving pe mine însumi să nu cred, că în spatele acestui demers televizat ar fi vorba tot de bani, ori de lene jurnalistică. Pariez pe prostie, deşi sunt convins că pierd pariul.

Ovidiu BALINT

În amintirea lui Alexandru Răduţ (Sendi)

„Sunt trecut în ghidul oraşului.” Asta era vorba lui. Şi aşa era. Dacă nu ai fost în discoteca lui Sendi, nu ai văzut oraşul de sus. Iar dacă nu ai văzut un oraş de sus, înseamnă că nu l-ai cucerit. Dacă nu l-ai cunoscut pe Sendi, nu ai cunoscut una dintre poveştile Aradului. Orice viaţă e ca un roman nescris, ori măcar o nuvelă ce îşi aşteaptă scribul. Însă, povestea lui Sendi cuprindea volume de poveşti. Era bucureştean. Se lăuda cu copilăria lui din centrul Bucureştilor. Îmi povestea cu năduf cum se juca în casa violonistului Ion Voicu. Toată savoarea bucătăriilor din restaurantele capitalei, toată forfota străzilor înţesate de lume, toată mândria unei plimbări pe bulevarde erau în poveştile lui. Dragostea şi respectul pentru ardeleni le moştenise. Era de modă veche. Pedant. Atent la fiecare detaliu. De la îmbrăcăminte, până la comportament. Dacă aveai vreu defect de comportament, nu ţi-l spunea, ci te imita sau te ironiza. A rămas la Arad dintr-o întâmplare. Era tânăr DJ, meserie intitulată pe atunci foarte complicat, între actor şi prezentator. Fusese detaşat de la Bucureşti la noul hotel Astoria, căruia i se amenajase o discotecă la etajul al 11-lea. Povestea scurtă de dragoste, tocmai cu nepoata unei alte legende arădene, a dat naştere unei fetiţe: Casiana. După aceea, viaţa i s-a mulat pe braţele cu care îmbrăţişa fetiţa, trezindu-se singur într-un oraş străin. Îmi amintesc că îmi spunea că nici nu ştia ce să facă cu ea, cum să o îmbrace, cum să o hrănească. Casiana a fost viaţa lui, căreia i s-a dedicat până la sfârşitul lui… Ne-am împrietenit acum vreo 20 de ani, când trecea printr-o perioadă grea. Hotelul în care îşi trăise viaţa se renova. Îşi schimbase patronatul. Iar dacă marmura de Moneasa şi Ruşchiţa, cum le gândise arhitectul Miloş Cristea, se înlocuia cu faianţă ieftină, de ce nu s-ar fi renunţat şi la discoteca de la etajul 11? Sendi era considerat bătrân pentru modernitatea unui lanţ hotelier îmbrăcat în falsuri. Stătea singur la masă, la restaurantul Hotelului Arad. I se prăbuşea o lume. I-am zis că nu se năruie lumea cu Astoria şi de atunci am devenit prieteni. Așa am aflat de proiectul lui de anvergură, din anii ’90. Propunea Primăriei Aradului realizarea unui Aqua Park! În 1991! Bineînțeles că a fost refuzat. Nimeni nu înțelegea atunci o astfel de dezvoltare. Nu m-a lăsat să public proiectul. Ar fi cuprins întreg Ștrandul Neptun. Dragostea pentru muzică ne-a apropiat cel mai mult. M-a năucit cu informațiile pe care le avea în domeniul muzical. Şi, totuşi, recunoștea că alţii ştiu mai multe decât el, că sunt mai informaţi. Oricât aş încerca să nu pară a necrolog, tot acolo ajung. Așa că, mă opresc. Fiindcă mă năpădesc lacrimile. Am să vă povestesc niște întâmplări hazlii din viața lui Sendi. El a fost un zâmbet. Deși, am și plâns împreună. Însă, îl domina zâmbetul, râsul, chiar. Ironia! Propria ironie, o calitate din ce în ce mai rar întâlnită. Mai pe scurt, îi plăcea viața! „Campionatul Mondial de caterincă este în fiecare an în România, iar finala e la București”, era una dintre vorbele lui.

La una dintre aniversările fiicei lui, Casiana, i s-a cerut să îi aducă pe cei de la B.U.G. Mafia. El mixa pe platane (pick-up-uri, mai simplu, pentru cei mai tineri) şi nu auzise de proaspăta trupă românească cu limbaj deocheat. În sala discotecii de la etajul 11 al Hotelului Astoria doar el şi membri trupei. Îi serveşte cu ce vor, după care le cere şi un CD, să facă probe de sunet. N-au trecut nici 20 de secunde din prima piesă. A oprit sunetul şi i-a întrebat: băi, băieţi, voi asta cântaţi în seara asta la Ziua fiică-mii? Da, au zis ăia, mândri. Cât aţi zis că mă costă?, i-a mai întrebat. Adică eu mă chinui să îi dau o educaţie aleasă, iar voi îmi veniţi cu cioace de Bucureşti? I-a plătit şi i-a trimis acasă. Fără să îi lase să cânte. Mă întorc la nişte merite ale lui. A crescut zeci de tineri „deasupra Aradului”. Mulţi dintre ei au ajuns muzicieni recunoscuţi, ori coregrafi de nivel european. Chiar dacă ăsta ar fi fost rolul lui în istoria culturală locală şi ar fi deja destul. Puţini ştiu despre  colaborările lui cu alte arte, cum ar fi cu teatrul arădean. Prin anii ’80, ca spectator, am fost la un spectacol care se numea „Cum se numesc cei patru Beatles?”, piesa lui Stephen Poliakoff, tradusă de Florian Pittiș, regizor Iulian Copacea. Coloana sonoră a spectacolului i-a aparţinut. Dar, am zis că zâmbim, că râdem, ca şi el, în amintirea lui, nu? Eh, îl invitase unul dintre prietenii lui mai avuţi. Pe undeva printr-o ţară, într-o locaţie foarte scumpă. Mi-a zis că nu mai fusese în viaţa lui într-un loc atât de select. Se simţea tratat ca un boier. Mi-a descris fiecare obiect de îmbrăcăminte pe care şi-l asorta pentru a ieşi la micul dejun. Ce firmă erau ciorapii, ce firmă făcuse cămaşa, pantalonii, pantofii… Prietenii care îl invitaseră erau îmbrăcaţi neglijent pentru statutul luxos al locaţiei. „Ţăranii…”, mi-a zis că le-a zis. S-a aşezat pe terasă, simandicos. Ospătarul a venit şi i-a adus meniul. L-a întrebat în engleză, dar el a întrebat ospătarul dacă pot vorbi în franceză. Sendi vorbea trei limbi cursiv. Se uita înţelegător la celelalte mese. Se simţea din lumea lor. Şi-a aprins un trabuc, după ce a întrebat dacă e voie. Abia după ce l-a aprins s-a uitat pe masă după o scrumieră. Singurul obiect de pe masă semăna a scrumieră, dar i se părea prea sofisticată. Într-un târziu, n-a mai avut unde să arunce scrumul şi l-a pus în obiectul de pe masă. Ospătarul s-a întors, a luat obiectul şi l-a întrebat dacă mai are nevoie de condimente. Obiectul era un fel de solniţă. De ruşine, a lăsat banii pe masă şi a plecat. Râdea în hohote când povestea. Aş vrea, Sendi, să mai privim oraşul de sus! Să-l mai cucerim încă o dată! Şi să râdem de eşecul nostru! Melodia lui preferată…

O bancă. Ce poate oferi o bancă? Una pe care să te aşezi, nu una care te ridică de pe canapeaua din casă, cu tot cu casă. O bancă e romantică. Dacă are spătar. Dacă nu are spătar e utilă. Adică te poţi odihni. Dacă nu eşti obosit poţi mânca ceva frugal. Dacă ai la ce să te uiţi poţi contempla o imagine care să îţi dea o stare. În general, o stare de bine, ori de aducere aminte, ori de comemorare. Asta este la oraş. La ţară, în zona asta, banca se numeşte laviţă. Pe o laviţă stau oamenii satului la bârfe, ori la discuţii fără nici un rost. Când eram copil, bunicii mă trimiteau să aduc apă de la fântâna arteziană (îi zicea la „artezană”) cu un recipient la care îi zicea „cantă”, din deturarea cuvântului maghiar kancso. Vecinii stăteau pe laviţă, în drumul meu spre izvorul de apă, şi mă întrebau stupid: unde mergi, după apă? La ţară, întotdeauna laviţa este cu vedere la uliţă. La stradă, adică. Scopul este ca acela care şade pe laviţă să poată vedea tot ce se întâmplă în sat, ca să poată bârfi cu vecinul de laviţă. Aşa stau şi eu acum, cu gândurile răsfirate pe o bancă imaginară, ca nişte rufe spălate şi uscate în public, citind ştirile care încearcă să mă manipuleze şi mă întreb: mă, tu ştii că eşti manipulat? Efectiv, plouă torenţial peste conştiinţa mea cu ştiri false şi manipulatorii. Încep să îmi pun întrebări şi despre libertăţile mele. Poate nu le-am înţeles eu. Sau poate libertăţile nu-s astea. Sau, poate, libertăţile nu-s? Încep cu ştirile veşnic noi, dar îmbătrânite în tertipuri de falsificare. Cum ar fi sărbătorirea Independenţei României la data de 9 mai. Nu doar că se continuă minciuna comunistă, care ne-a intrat până în prăselele subconştientului colectiv, dar s-a şi provocat un fel de dispută războinică între republicani şi monarhişti. Deşi, tradiţia republicană are o vechime forţată de 73 de ani, iar cea monarhică are peste 155 de ani doar din epoca modernă. Abundă titlurile despre „semnarea Declaraţiei de Independenţă a României” în data de 9 mai 1877. Deşi, la data respectivă, nu s-a semnat nimic, ci doar a fost rostită o declaraţie a ministrului de externe de atunci al Principatelor Române, Mihail Kogălniceanu, provocată de o interpelare în Parlament. Abia a doua zi, în data de 10 mai, Principele Carol I semnează legea prin care România îşi proclamă independenţa. Şi, ce să vezi, coincidenţă, în data de 10 mai era chiar ziua în care Carol I fusese proclamat Principe. Doar că nu era nici o coincidenţă, ci un gest politic gândit şi programat, tocmai pentru a-i da o greutate şi mai mare. Nu degeaba, mai târziu, 10 Mai devine Ziua Naţională a României. Diferenţa dintre intenţie şi gestul politic al semnării unei decizii este şi mai vizibil în anul 1918, când Declaraţia de Independenţă a poporului român al Transilvaniei, Banatului şi părţilor ungare este citită în Parlamentul de la Budapesta în data de 5 octombrie de către Alexandru Vaida Voievod, pentru ca la data de 15 noiembrie 1918 să fie citită Declaraţia de Unire cu Regatul României, iar abia după aceea se încep pregătirile pentru Marea Adunare de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie. Sărbătorim data de 1 Decembrie (chiar dacă înainte se uniseră deja alte două provincii cu Regatul României), fiindcă atunci s-a votat (nota bene, s-a votat!) Rezoluţia de Unire de către toţi delegaţii la acea Adunare, organizată de Consiliul Naţional Român, cu sediul la Arad, după multe negocieri cu guvernul ungar. De-asta nu se sărbătoreşte nici 5 octombrie şi nici 15 noiembrie, fiindcă votul s-a dat la 1 decembrie. Comuniştii au amestecat declararea Independenţei cu Victoria finală în Cel de al Doilea Război Mondial, ca să ascundă rolul viitorului Rege al României şi respectul aleşilor poporului faţă de el, iar acum s-a mărit confuzia prin sărbătorirea simultană a Zilei Europei, care coincide cu declaraţia unui alt ministru de externe, francez, aleasă (!!!) ca zi de sărbătorit de către întreaga Europă. Şi mai stupidă, a mai apărut o despărţire a opiniei publice internetizate prin atribuirea declaraţiei lui Kogălniceanu „republicanilor” de azi, iar semnării decretului de către Principele Carol I „monarhiştilor” de azi. În locul înţelegerii gestului politic istoric, istoria e dată la întors, fiind interpretată prin prisma scării întoarse a valorilor cotidiene. Uzurpatorii informaţiei istorice nu au cum să înţeleagă o viziune politică. Spre exemplu, când Principele Carol I îi spune lui Petre Carp că îşi doreşte Palatul (de iarnă) Peleş tocmai la Sinaia, fiindcă acolo vede el centrul României. Care e rolul acestei dispute asupra datei la care să aibă loc sărbătorirea Independenţei României? Ca orice manipulare şi aceasta îşi propune ascunderea importanţei zilei, punând în faţă o dispută falsă, care să împartă auditoriul în cât mai multe facţiuni. Cei care se lasă manipulaţi, de fapt majoritatea publicului ţintă a acestei tehnici, nici măcar nu-şi vor pune problema importanţei acestei zile, ci a victoriei în falsa dispută. Închei tot pe laviţa mea de la început şi mă întreb, privind şi ascultând la disputele imbecile dintre îndemnul la vaccinare şi apărarea libertăţilor umane: sănătatea mea şi a societăţii în care trăiesc nu e unul dintre drepturile câştigate? Păstrând proporţiile istoriei, declaraţiile premierului României de azi, sau ale premierului de azi al României, mai precis, despre privilegiile acordate celor vaccinaţi, în detrimentul celor nevaccinaţi, aruncă societatea românească într-o altă falsă dispută, manipulatorie, din care să se înţeleagă că unele drepturi au voie să existe, iar alte drepturi nu au voie să existe. Premierul a pocit sensul unor libertăţi şi drepturi, numindu-le direct privilegii pentru cei vaccinaţi, iar normele sanitare fireşti în vremi de pandemie au devenit în gura lui pedepse pentru cei nevaccinaţi. Daţi-mi voie să iau declaraţiile premierului tot în derâdere, ca vecinii care mă întrebau dacă merg să iau apă de la izvorul de apă. Pentru că şi el se va vindeca de aceste declaraţii odată ce funcţia de premier se va fi vindecat de el. Acum nişte ani, în timpul marii inundaţiii din 1970, undeva într-o localitate prin Munţii Apuseni, s-a umflat şi un pârâiaş care trecea pe-acolo. Fără să pericliteze nici măcar grădinile caselor. La birtul satului erau câţiva bărbaţi, printre care şi pompierul voluntar al satului. Beţi, toţi. La un moment dat, pompierul merge la veceul din fundul curţii, iar la întoarcere greşeşte uşa şi dă într-una care era încuiată cu lacăt. Ia târnăcopul din dulapul de fier pentru unelte pentru stingerea incendiilor, situat în afara încăperii birtului, şi sparge uşa încuiată. Intră tot în birt, dar prin uşa spartă. Dându-şi seama de situaţie, chiar beat fiind, zice: în caz de inundaţii, nu există uşă încuiată! Eh, cum vreţi să vă prezint întâmplarea? Să îl fac erou pe pompier, pentru atitudine civică în situaţii de urgenţă, să-i pun la stâlpul infamiei pe cei care erau în birt pe timp de inundaţie, deşi nu era nici o problemă în localitate, să îl acuz pe birtaş că nu a securizat dulapul de incendiu, sau să îl acuz pe poliţistul satului că nu a sancţionat conturbarea liniştii publice? Şi aş mai găsi nişte variante prin care să vă bag într-o dispută idioată. Cam aşa a intrat şi premierul în conştiinţa mea, cu târnăcopul. Aşteptând sugestii şi reclamaţii, eu mă pun pe râs! Că mi-am amintit de întâmplarea asta. Ovidiu BALINT