Biserica de zid din Otlaca Pustă, cu hramul „Înălțarea Domnului”, a fost construită în anul 1913, prin donația familiei Ștefan Rusu și Zenovia Drăgan, care au contribuit financiar la zidirea locașului de cult și au dăruit pământ arabil acestei Parohii, formată din cătunele de români ortodocși care trăiau aici, foarte aproape de localitatea Grăniceri, aflată astăzi în România, unde trăiau ctitorii. La slujba de resfințire a locașului de cult, din anul 2011, el a primit și un al doilea hram, la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, cinstit anual în data de 15 septembrie. Din anul 2006, Parohia se află sub purtarea de grijă a pr.Calinic, Arhimandrit.
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, hramul Parohiei românești Otlaca Pustă, din Ungaria
Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului, este și ocrotitorul bisericii ortodoxe românești din Otlaca Pustă (Pusztaottlaka), din Episcopia Ungariei, începând din anul 2011, când Parohia a primit cel de-al doilea hram, pe lângă Înălțarea Domnului, hramul istoric.
La Sărbătoarea Sfântului Iosif din acest an (15 septembrie 2023), biserica și-a sărbătorit cel de-al doilea hram, iar credincioșii români din Otlaca Pustă l-au avut în mijlocul lor pe Preasfințitul Părinte Episcop Siluan, episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria. La manifestări a participat și Florin Trandafir Vasiloni, Consulul General al României la Gyula.
Ierarhul a săvârșit Sfânta Liturghie Arhierească, împreună cu un sobor format din pr. Arhimandrit Calinic Covaci, Consilierul Administrativ-Bisericesc al Episcopiei și Paroh la Otlaca Pustă și alți clerici, din Ungaria și România. Răspunsurile liturgice au fost date de grupul psaltic „Sfântul Ioan Damaschin” din Arad.
La au luat parte credincioși din sat, dar și oficialități, Elvira Ardelean, vicepreședinte a Autoguvernării pe Țară a Românilor din Ungaria (AȚRU) și primar al comunei Otlaca Pustă; Gheorghe Șimonca, fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, originar din Otlaca Pustă; Delia Covaci, directorul publicației „
Biserica de zid din Otlaca Pustă, cu hramul „Înălțarea Domnului”, a fost construită în anul 1913, prin donația familiei Ștefan Rusu și Zenovia Drăgan, care au contribuit financiar la zidirea locașului de cult și au dăruit pământ arabil acestei Parohii, formată din cătunele de români ortodocși care trăiau aici, foarte aproape de localitatea Grăniceri, aflată astăzi în România, unde trăiau ctitorii. La slujba de resfințire a locașului de cult, din anul 2011, el a primit și un al doilea hram, la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, cinstit anual în data de 15 septembrie. Din anul 2006, Parohia se află sub purtarea de grijă a pr.Calinic, Arhimandrit.
„Neînțelesuri”
După caricatura de meci de vineri seara, oamenii prezenți în tribunele stadionului Francisc Neuman, dar și ceilalți , de-acasă sau de oriunde au vizionat meciul sau chiar și ceilalți care au aflat scorul și desfășurarea partidei din presă sau din auzite, au avut în gând expresia “ De neînțeles”.
De neînțeles cum, având în echipă cel mai înalt vârf de atac din Superligă, acesta nu poate juca mingea cu capul.
De neînțeles prestația echipei în meciul cu U Cluj după cele două promițătoare de un nou viitor, din partidele cu FCSB și Sepsi Sf Gheorghe.
UTA are un grup promițător de tineri proveniți din propria-i pepinieră. De neînțeles evoluția lor oscilatoare de la un meci la altul.
De neînțeles cum au dispărut scuzele din conferințele de la finalul meciurilor privind starea proastă a terenului… în toate partidele disputate în acest început de sezon, starea gazonului de pe Francisc Neuman fiind mult peste a multor altele din Superliga României.
De neînțeles cum în fața unui stadion mereu plin in fața unei galerii lăudate de toata țara, cei aflați pe teren joacă lamentabil.
Multe și misterioase „Neînțelesuri”!
Ioan HAMZA
Flacăra Roșie PODCAST | ep.16 | invitat Vasile Sărăndan | Viața în fotografie | Vicii | Cimitir
A 16-a ediție a podcastului nostru îl aduce în fața dumneavoastră pe unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști ai Aradului. Vasile Sărăndan este prezent de ani buni la aproape toate evenimentele din județul nostru, fie ele vesele sau triste, fiind mereu acolo cu aparatul său foto pregătit pentru a fotografia și transmite totul. Povestea sa de viață este una mai mult decât interesantă și vă lăsăm să o savurați urmărind acest episod. Vizionare plăcută!
P(r)oza zilei: Delirium tremens (fragment)
Ein jeder Engel ist schrecklich”
„Înfricoşător e orice înger” (Rainer Maria Rilke – „Duineser Elegien”)
Dacă pentru un copil limba maternă are gustul laptelui supt de la sânul binecuvântat al mamei, pentru mine limba germană are gust de bere ieftină şi monopol ordinar, de ştoarfe borâte şi de scrântiţii întru Cristos, infantilii Martori ai lui Iehova.
Întrucât renunţasem la cetăţenia română şi solicitasem dreptul de a mă stabili pe pământ nemțesc, autorităţile germane care se ocupau de soarta străinilor deciseseră ca, până ce se vor fi primit despre mine referinţe din România şi voi fi programat la un amplu interviu, să fiu expediat într – un lagăr de azilanţi. Numai că, după ce căzuse zidul Berlinului şi, rând pe rând, se prăbuşiseră şi celelalte state comuniste, inclusiv URSS-ul, toată scursura umană a Europei de Est se îndreptase în stol către Occident. Aşa că până şi nemţii, recunoscuţi pentru capacitatea lor organizatorică, se treziseră daţi peste cap de şuvoiul imens de solicitanţi de azil.
În aceste condiţii m-am pomenit repartizat într-un orăşel din vestul Germaniei, pe nume Melle şi cazat într-o vilă dezafectată, împreună cu încă vreo sută de est europeni, vietnamezi rămaşi zestre din fosta RDG, negri de pe tot întinsul Africii şi arabi din Siria şi Liban. Dormeam în paturi supraetajate, câte 15 – 20 într-o cameră şi mai primeam şi în jur de 500 mărci vestgermane pentru hrană. La începutul anilor ’90 viaţa era destul de ieftină acolo aşa că, aprovizionându-mă de la supermarketuri mici, gen LIDL sau ALDI, nu cheltuiam mai mut de 200 de mărci pe mâncare. Iar restul era destinat băuturii şi ţigărilor.
Am scris bine cuvântul DESTINAT căci, în acea perioadă, sensul destinului meu era, de când răsărea Soarele și până adormea Luna, acela de a bea.
Dar oare când începuse, de fapt, totul? Să fi fost mai întâi un mijloc de a-mi înfrânge timiditatea sau, totuşi, dorinţa freudiană de a-mi imita tatăl, un mic afacerist local de succes, care se culcase cu jumătate dintre femeile din satul meu şi era mereu ameţit şi cu buzunarele pline de bani?
Mi-amintesc cum decursese scurta mea educaţie sexuală când, elev în prima clasă de liceu fiind, într-o seară de iarnă m-am pomenit cu tata la mine în cameră, bineînţeles pilit şi fanfaron, şi cum, răcnind cât îl ţinea gura, mi-a aruncat pe masă un teanc de bancnote, îndemnându-mă generos:
– Na mă şi mai du-te şi tu la curve!
Ca şi cum satul nostru ar fi fost tixit de bordeluri iar eu nu ar fi trebuit decât să bat la prima uşă … Şi totuşi, peste ani, ori de câte ori mergeam într-o casă de toleranţă din Germania, îmi aminteam de îndemnul tatălui meu din acea seară de iarnă şi-l simţeam cum se zvârcoleşte acolo, la el în mormânt, cu penisul erect, privindu-mă pe mine cum intru, aici, într-o casă cu lumina roşie şi fac dragoste cu thailandeze de vis.
Din acea perioadă, paralel cu liceul, a început şi munca mea la negru la o făbricuţă de lapte, unde şef era un prieten de afaceri şi chefuri a tatălui meu. În acea mică fabrică devenisem băiatul bun la toate, de la vândutul zerului către populație, la pusul brânzei în butoaie şi de la analizele de laborator, la expedierea produselor lactate.
Iar odată cu trecerea anilor, când cei doi prinseseră mai multă încredere în mine, fusesem promovat, tot la negru, desigur, şi acum îi ajutam la întocmirea actelor false, a dublei contabilităţi. Căci cei doi afacerişti ai socialismului românesc, în complicitate cu un şef de depozit de brânzeturi din zonă şi cu directorii mai multor Intreprinderi Agricole de Stat (IAS) şi preşedinţii unor Cooperative Agricole de Producție (CAP), puseseră la punct o metodă aproape perfectă de furt în circuit închis: De exemplu, de la un IAS venea o cisternă de lapte cu un anumit procent de grăsime, care ulterior era modificat cu acordul directorului iar produsele (brânza şi smântâna) rezultate din diferenţa de grăsime erau valorificate prin depozit şi banii împărţiţi tovorăşeşte.
Mecanismul a funcţionat impecabil vreme de 15 ani, până la Revoluţia din decembrie ’89, când s-au desfinţat CAP – urile şi IAS – urile iar descurcăreţii României s-au reorientat spre afaceri cu mult mai bănoase.
Ei bine, această excrocherie ingenioasă, prin care „sabotam” economia socialistă, îmi aducea mie, elev de liceu, un venit lunar ce depăşea de două şi ori salariul unui profesor. Ba, după ce făcusem armata, şi lucram de-acum ca şi prim secretar UTC în orăşelul Sebiș de pe Crişul Alb, probabil din consideraţie faţă de Partidul Comunist Român, al cărui salariat cu acte eram ca tânăr nomenclaturist, tata şi unchiul îmi măriseră binişor simbria. Numai că şi eu mă obişnuisem binişor cu băutura …
Începusem prin a face şi pe şoferul pentru ei şi, în timp ce-i aşteptam cu orele în maşină la (celebrul în epocă) Han la Dezna ori la vreun hotel din Moneasa, căci nu prea-mi plăcea să stau cu ei la masă, să le gust bancurile nesărate şi târfele sclifosite, mi se trimitea la maşină câte o dublă de coniac, alături de o sticlă de pepsi cu gâtul răsucit, (un vis pentru proletariatul acelor vremuri!) şi, uneori, ospătăriţa care îmi aducea băutura mai zăbovea preţ de vreun sfert de ceas cu mine pe bancheta din spate a Daciei. Şi aşa, încet – încet, ceea ce începuse pe atunci ca şi un antidot împotriva plictisului, se transformase pe nesimţite în obişnuinţă şi apoi în necesitate de zi cu zi, de oră cu oră.
Ajunsesem cu timpul să nu mai pot ţine pixul în mână până nu „sufulcam” un pahar mare de coniac şi, în câteva rânduri, dacă se întâmplase să nu pun băutură în gură timp de mai multe ore, începusem să am halucinaţii cu gândaci şi şobolani şi o floră aberantă îmi invadase pereţii camerei.
Faptul că, vreme de atâţia ani, nu am făcut nici un accident de circulaţie, ţine cu adevărat de domeniul miracolului, sau, dacă vreţi, de îngerul meu păzitor, căruia, barem acum, trebuie să-i fac o reverenţă. Mă îmbătam în asemenea hal încât, la închiderea restaurantului, trebuia să mă transporte până la maşină la braţ, ca pe o mireasă la cununie, barmanul şi femeia de serviciu a localului. Apoi, după ce reuşeau să mă instaleze la volan, se ivea o nouă problemă: Începeam să văd dublu. Aşa că soluţia era să închid un ochi, să-mi imaginez că-s pirat şi să conduc aşa pe o şosea de 5 km lungime, presărată cu biciclişti beţi şi fără far şi căruţaşi aşişderea, în căruţe fără felinar. De altfel şi ultima mea amintire dinaintea plecării în Germania este legată tot de acea şosea.
Bucuros cum nu se mai poate că obţinusem viză de Deutschland, vreme de o săptămână o ţinusem într-o veselie. Se apropia ziua plecării şi, normal, trebuise să-mi iau rămas bun de la toţi prietenii, aşa că în ultima zi mă făcusem pulbere într-un bar situat strategic lângă şoseaua care ducea până la mine în sat, la Prunișor. Şi, întrucât de astă dată nu mai eram cu maşina, ci pe jos, mi-am zis că-i mai înţelept ca, înainte de a o porni la drum, să mă odihnesc și eu puţin. Iar atunci când lumea cu tine se clatină din temelii, unde-i cel mai raţional loc să te refugiezi, dacă nu în fundul şanţului?! Şi, simţindu-mă eu acolo în siguranţă deplină, i-am tras şi un pui de somn. Numai că imediat după miezul nopţii s-a pornit o ploaie mocăneacă de februarie şi în nici o oră apa în şanţ a crescut de o palmă. Noroc de la Dumnezeu că mă culcasem pe spate iar paşaportul cu viza îl ţineam în buzunarul de la piept!
Iar aici, pripăşit de-acum pe meleaguri nemţeşti, aveam de aşteptat în lagărul de azilanţi din orașul Melle probabil în jur de un an de zile, până ce mi se va verifica în România cazierul şi voi fi programat pentru interviul final.
Aşa că în fiecare dimineaţă mă duceam cu sfinţenie la un LIDL din apropiere şi mă aprovizionam cu o plasă de bere ieftină şi o sticlă de Weitzenkorn (un fel de rachiu alb, monopolul beţivior teutoni). Poposeam apoi în parcul mare din centrul oraşului, alegeam o bancă orientată spre soare şi mă puneam pe silabisit nemţeşte dintr-o gramatică elementară a limbii germane. După câteva zile de revenit în acelaşi loc, am fost reperat de către un grup de boschetari, cu care m-am împrietenit spontan la cataramă. Se obişnuiseră cu berea oferită de mine şi, după ce mi se terminau mie proviziile, puneau şi ei la bătaie ceea ce câştigaseră peste zi din cerşit. Şi începuseră cu mine lecţii de „Deutschesprache” şi, uneori, capriciile memoriei îi purtau până în îndepărtata (şi, cine ştie, poate fericita!?) lor copilărie şi începeau să-mi cânte până şi cântece de leagăn. De altfel, după vreo trei zile, grupul nostru s-a completat cu o cerşetoare firavă şi pe care, în clipele când făceam amețiți dragoste, o alintam cu numele de Pena Corcoduşa, în amintirea lui Mateiu Caragiale şi a lui Ion Barbu, deopotrivă, marele poet și matematician făcându-şi studiile la Gottingen, adică la vreo 200 km de noi. Sigur că, în toiul discuţiilor asupra subtilităţilor limbii germane, stropite din belşug cu bere, grupul nostru devenea ceva mai gălăgios şi dacă se apropia de noi vreun poliţist curios, oamenii străzii îi explicau savant că aici se desfăşoară lecţii de „Deutscheintegration”, unde, desigur, ei erau profesorii.
Şi, întrucât era luna iulie şi, după ora 12,00 soarele, plus berea, plus monopolul, plus cuvintele nemțești lungi cât o zi fără strop de băutură în gură, ne loveau drept în moalele capului, pe la ora 4 – 5 după- amiază întreaga hoardă se retrăgea buimacă pe scena teatrului de vară, unde trăgeam un pui de somn în grup, acoperiţi cu o cortină prăfuită.
Serile mi le petreceam în schimb în lagăr, acea vilă recondiţionată, unde se încingeau teribile partide internaţionale de barbut şi poker şi unde maşinile de poliţie şi cele ale salvării veneau de mai multe ori pe zi.
Fraţii mei de suferinţă, adică azilanţii din camera mea, erau specializaţi în furtul de monede din telefoanele publice de care Germania era pe atunci plină. În acea cameră am trăit nopţi în care mi se părea că recitesc povestea lui Ali Baba şi cei 40 de hoţi, căci pe impozanta masă din mijlocul încăperii se afla un munte de bani, de la bănuţii de10 pfennigi, la monedele de 5 mărci. Iar în zilele în care nu decimau telefoanele din Saxonia Inferioară, frăţiorii ieşeau „la produs” mâncare, băutură şi ţigări prin supermarketurile oraşului. Scăpasem de această muncă patriotică la care participa toată camera, deoarece, pletos şi bărbos fiind, atrăgeam prea tare atenţia: „Dă-l mă-n morţii mă-sii, nu vedeţi ce ginitor e!” De altfel, în afară de mine, în camera noastră se mai afla un personaj care, tot din motiv de expresivitate involuntară, nu putea fi folosit la „prestat” în folosul comunităţii: Pătruţescu, păstorul de albine!
Într-o seară, pe când ne aflam numai noi doi, inutilii, în cameră, Pătruţescu m-a poftit să urc cu el sus, în podul vilei, unde păstorul susţinea că ar fi reuşit să adune 300 de familii de albine sălbatice.
M-am urcat şi, într-adevăr, cum înaintai de la uşă spre interiorul podului, aşa ca printr-un tunel al timpului, se vedeau cele 300 de familii de albine, strânse ciorchine pe stâlpii de susţinere ai acoperişului, dar mai încolo … Nesătulul, nesăbuitul, îngâmfatul, trufaşul, descreieratul.. IO, PĂTRUŢESCU MARE VOEVOD, nu se mulţumise numai cu atât, ci adunase acolo tot ce-i putuse plăsmui mintea aia a lui, smintită: podul continua cu viespi rele şi afurisite, cu bondari grei ca nişte bombardiere, cu gărgăuni ce puteau deveni, când voiau, invizibili, cu păsări de pradă de toate soiurile şi mărimile, apoi cu pasărea Archeopterix, apoi cu animalele antedeluviene, cu dinozauri şi brontozauri, cu canguri, şopârle şi broaşte, cu organisme monocelulare, cu viruşi şi bacterii, cu toţi monştrii pe care i-a plăsmuit vreodată mintea omenească … Abia m-am putut smulge priveliştii şi am trântit înfricoşat uşa podului.
Alte păsări exotice pe care le-am cunoscut în lagărul din Melle erau „pescarii de oameni”, adică naivii Martori ai lui Iehova, porniţi la salvarea de suflete. Cu un astfel de soldat al lui Isus am încheiat un fel de pact, prin care eu acceptam să-mi turuie neîncetat versete din Biblie, de dragul limbii germane, cu condiţia însă ca să nu îmi ceară nici un fel de adeziune pentru cultul său, căci, în acel moment, relația mea cu Dumnezeu era de ignorare reciprocă.
Şmecher nevoie-mare, omul a acceptat bucuros, ba mi-a mai făcut şi cadou o Scriptură în limba germană şi ne întâlneam în două seri pe săptămână şi sporovăiam pe teme biblice, de care nu eram nici eu tocmai străin, căci o bunică spirită mă dusese în toată copilăria după ea pe la adunările lor exaltate.
Şi uite-aşa au trecut nouă luni de zile şi într-o bună zi m-am poment poftit în capitala landului, la Hanovra, la interviul decisiv.
De cum am pășit în încăpere mi s-a părut că o ceață, o bură, s-a ridicat de pe creierul meu, la fel cum se petrece atunci când dimineața răsare strălucitor Soarele pe munți și, deși discuţia dintre mine şi oficialul neamţ s-a purtat cu translator, în mod cu totul neobişnuit, aveam mereu sentimentul ciudat că-i citesc şi înţeleg simultan interlocutorului gândurile. Ba, mai mult, mi se părea că propriul meu cap a devenit un cristal translucid şi că puterea mea de gândire e incomparabil mai mare decât înainte de a fi intrat aici.
După aproximativ 3 ore de discuții funcționarul neamț a propus să facem o pauză și când m-am dus la automatul din hol să-mi iau o cafea, ceilalți azilanți români programați pentru aceeași zi la interviu, m-au întâmpinat bucuroși, promițându-mi un chef de zile mari la restaurant, dacă-l mai țin în discuții încă două ore pe neamț, căci asta înseamnă că ei vor fi reprogramați din nou peste cel puțin o lună, ori o lună de muincă în Germania înseamna pentru ei mii de mărci expediate familiilor din România, care trecea printr-o inflație nemaiîntâlnită de pe vremea celui de-al doilea război mondial.
Întrevederea a durat 6 ore și la final funcționarul mi-a mărturisit că lucrează în Ministerul de Externe pe probleme sud est europene și a dorit ca și prin mine să-și verifice informațiile despre zona Balcanilor și mi-a dat de înţeles că am şanse foarte mari de a rămâne definitiv în Germania.
Ceilalți patru români m-au așteptat fericiți pe hol și ne-am dus într-un restaurant unde m-am matolit bine și apoi m-au condus cu toții la gară, dându-i conductorului un ciubuc ca să aibă grijă de mine și să mă debarce în haltă la Melle.
Întors în lagăr, fraţii au găsit de datoria lor patriotică să organizeze o petrecere în cinstea mea. Şi, bineînţeles, că ne-am făcut praf cu toţii, cu whisky Ballantines şi mormane de cutii de icre negre, lucrurile cel mai uşor de ciordit din supermarketuri, datorită formei lor plate.
M-am trezit a doua zi pe la amiază, cu o sete imensă în gât şi complet singur în cameră. Până şi păstorul de albine, Pătruţescu, zzzumzzzăia pe undeva pe afară. Cu gura friptă şi cu limba uscată, mă târam prin încăpere în căutarea unei miraculoase sticle de bere, ce speram eu să fi scăpat din chiolhanul de noaptea trecută şi care, cu siguranţă, m-ar fi pus cât de cât pe picioare.
Şi atunci, pe noptiera de lângă patul meu am zărit deschisă Biblia făcută cândva cadou mie de către naivul iehovist. M-am uitat într-o doară la ce capitol era pus semnul de carte şi în acel moment sub ochi mi-a căzut un verset pe care îl subliniasem și care, în traducere liberă, suna cam aşa: „Iar atunci când vă veţi duce în faţa stăpânitorilor să nu vă fie frică, căci Eu am să vorbesc prin gura voastră!”
… Deci cu o zi în urmă, când eu mă simţisem la interviu atât de inspirat, de fapt El locuise în creierul meu?
Şi atunci, înainte chiar să Îl văd, am simţit violent că e la doi metri în faţa mea. Stătea acolo, la El pe cruce şi râdea de mine. Şi-n acel moment m-a apucat o teamă cumplită. Era o frică cum nu mai trăisem şi, sigur, nici nu voi mai trăi în această viaţă.
Am simţit cutremurul din martie 1977 la intensitatea lui maximă, în mijlocul Câmpiei române, am suportat o operaţie pe cord deschis, în care pieptul mi-a fost tăiat cu flexul iar inima mi-a fost oprită preţ de mai multe ore, am văzut accidente de circulaţie cu oameni rupţi în două şi creiere împrăștiate pe asfalt, dar nimic nu s-a putut compara cu teama care m-a cuprins în acele momente, când El stătea în faţa mea şi râdea.
Era parcă o realitate cu mult, mult mai densă decât realitatea în care mă aflam eu şi îmi absorbea cumva mintea, conştienţa, luciditatea, eul. Mă simţeam aşa cum probabil că, dacă ar avea suflet, s-ar simţi o carte de pe care cineva șterge literele, sau un computer de pe care se şterge softul.
După câteva momente de încordare, nu am mai putut să mă opun, genunchii mi s-au înmuiat şi m-am prăbuşit încet lângă pat!
P(r)ozeur: Vasile de Zărand
(Din ciclul: Recepționier la Hotel Pomenirea)
Ahmet a primit undă verde de la medici
Talentatul jucător al UTA-ei, tânărul Ahmet Ekmekci, s-a alăturat lotului condus de Mircea Rednic. După tratamentul medical efectuat în Turcia, Ahmet se simte bine și speră ca pe viitor să nu mai fie atât de ghinionist.
Chiar și antrenorul său s-a bucurat pentru întoarcerea pe gazon a vârfului de atac utist, mai ales în această perioadă când UTA are mare nevoie de atacanți.
Fostul elev al lui Sandu Gaica, Ahmet are un program de antrenament mai lejer deocamdată, însă este încrezător că va prinde, mai târziu, un loc acolo lângă Kooper sau alt vârf de atac, calitățile lui recomandându-l pentru viteza acestuia de reacție și totodată pentru clarviziunea lui de a servi mingi uitle pentru finalizare.
Ahmet Ekmekci, împreună cu Rareș Pop, Cristian Mihai, Darius Iurasciuc, Vadim Kyrycsenko și Raul Stanciu reprezintă viitorul echipei arădene, Mircea Rednic având mare încredere în ei, oferindu-le încet, încet minute bune în meciurile Bătrânei Doamne.
De urmărit.
Ioan HAMZA
CE MAI SUNT LIBERALII, AZI?
Când liberalii s-au măritat cu pedeliștii, a fost nuntă mare. Mireasa, adică liberalii, visa un mariaj și o viață fericite. Mirele, ticăloșit în tinerețea lui de om hulpav și escroc în toate cele, surâdea pe sub mustață: „Ufff! Ne-am scos! Eram faliți, politic, dar uite-ne călare pe măgar!! Sau, na, pe măgăriță”! Ce a urmat se știe. PDL a jucat inteligent, pe alocuri la cacealma. Avea structuri în teritoriu, pe când mireasa era săracă, pe partea asta. Șmecherul l-a învins pe fraier. Iar după alegerile locale, PDL a înghițit total PNL-ul inițial. De atunci, ei, portocalii îmbrăcați în blană de miel, fac legea în partidul revopsit.
Ei fac listele cu candidații la alegerile parlamentare. Ei au cuvântul în partidul hibrid, ei sunt la masa ospățului, ei aruncă oase printre liberalii care stau în genunchi, alături de masă.
Să ne uităm la Arad. Gheorghe Falcă este marele jupân liberal. El finul lui Băsescu, el cel care aplauda ticăloșiile lui alde Băsescu și Udrea, el cel care aplauda cu și mai multă obediență tăierile de salarii, de pensii… La Consiliul Județean, tronează pedelistul fripturist Iustin Cionca. Alături de primarul Falcă este Călin Bibarț, portocaliu interesat… Singurul liberal rătăcit în fruntea administrației locale este Sergiu Bâlcea, un tânăr cu o coloană vertebrală suspect de elastică.
Deci, care e ghișeftul liberalilor? Fiasco! Mireasa liberală s-a măritat cu Satana portocalie. Vae victis! Sau, cum zicea un vecin de-al meu: și bătută, și fu…ă, și culcată nemâncată!…
Tristan MIHUȚA
P(r)oza zilei: Claunul din ochiul meu cel stâng
Motto: ”Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze”. (Radu Stanca – Corydon)
De trei luni de zile, mai precis de când am fost operat de albeață la ochiul stâng și mi s-a înlocuit cristalinul cu unul donat de familia unei femei moarte în accident de circulație, eu întrezăresc tot soiul de lucruri ciudate, în zilele în care uit să îmi pun picăturile prescrise de doctorul oftalmolog.
Ca aseară, bunăoară, când m-am plimbat pe B-dul Revoluției și în dreptul Galeriei de Artă ALFA am rămas cu gura căscată, zărind cum un claun sare dezinvolt dintr-un tablou atârnat pe peretele din fund al galeriei și, cu gesturi caraghioase de bufon, pășește pe mozaicul încăperii și apoi trece firesc ca o adiere prin sticla vitrinei, iar odată ajuns în stradă poposește pe trotuar și îmi face semne vesel cu mâna dreaptă și imi trage complice cu ochiul stâng.
Bineînțeles că, după ce mi-am revenit din șoc, am scos rapid aparatul foto și l-am surprins în mai multe poziții, înainte de a apuca el să parcurgă drumul înapoi prin vitrină și să se așeze din nou cuminte în ramă, ca și cum, vezi Doamne, nu s-ar fi întâmplat nimic și el nu s-ar fi mișcat nici un moment de acolo!
Iar pentru cei ce chiar nu cred în realitatea celor relatate de mine, abia aștept să se facă luni dimineața și să se deschidă Galeria de Artă ALFA, căci am băgat de seamă că încăperea era dotată cu mai multe camere video, al căror beculeț de control pâlpâia roșu intermintent aseară, semn că filma non-stop tot ce mișca înăuntru și afară.
P(r)ozeur: Vasile de Zărand
P.S. Luni dimineața, la prima oră, m-am dus ață la galerie și i-am povestit supraveghetoarei de serviciu, care (între noi fie vorba!) mi se părea vag cunoscută, ce am văzut eu cu o seară în urmă, când am trecut prin dreptul vitrinei. Și ea mi-a răspuns că nu îi venea să își creadă urechilor, căci uite că buclucașul claun stătea cuminte în tabloul atârnat pe perete și atunci am rugat-o să se uite ea împreună cu mine la înregistrările surprinse de camere în seara precedentă. Și am tot butonat amândoi computerul vreme de mai multe ore, dar pe înregistrarea niciuneia dintre camere nu am dat de urma vreunui claun. Așa că până la urmă supraveghetoarea a început să mă privească semnificativ și mi-a tras complice cu ochiul stâng, rugându-mă să-i fac și ei cunoștință cu dealerul de la care îmi procur cocaina. Și atunci eu am plecat abătut din galerie, însă ajuns acasă, unde țineam pe peretele din sufragerie, în semn de recunoștință, poza femeii ce îmi donase cristalinul, am rămas cu gura căscată, când m-am pomenit că din rama fotografiei îmi făcea cu ochiul (stâng, desigur) supraveghetoarea de la Galeria de Artă ALFA.
(Povestire din ciclul: ”Recepționier la Hotel Pomenirea”)
Bineînțeles că, după ce mi-am revenit din șoc, am scos rapid aparatul foto și l-am surprins în mai multe poziții, înainte de a apuca el să parcurgă drumul înapoi prin vitrină și să se așeze din nou cuminte în ramă, ca și cum, vezi Doamne, nu s-ar fi întâmplat nimic și el nu s-ar fi mișcat nici un moment de acolo!
Iar pentru cei ce chiar nu cred în realitatea celor relatate de mine, abia aștept să se facă luni dimineața și să se deschidă Galeria de Artă ALFA, căci am băgat de seamă că încăperea era dotată cu mai multe camere video, al căror beculeț de control pâlpâia roșu intermintent aseară, semn că filma non-stop tot ce mișca înăuntru și afară.
P(r)ozeur: Vasile de Zărand
P.S. Luni dimineața, la prima oră, m-am dus ață la galerie și i-am povestit supraveghetoarei de serviciu, care (între noi fie vorba!) mi se părea vag cunoscută, ce am văzut eu cu o seară în urmă, când am trecut prin dreptul vitrinei. Și ea mi-a răspuns că nu îi venea să își creadă urechilor, căci uite că buclucașul claun stătea cuminte în tabloul atârnat pe perete și atunci am rugat-o să se uite ea împreună cu mine la înregistrările surprinse de camere în seara precedentă. Și am tot butonat amândoi computerul vreme de mai multe ore, dar pe înregistrarea niciuneia dintre camere nu am dat de urma vreunui claun. Așa că până la urmă supraveghetoarea a început să mă privească semnificativ și mi-a tras complice cu ochiul stâng, rugându-mă să-i fac și ei cunoștință cu dealerul de la care îmi procur cocaina. Și atunci eu am plecat abătut din galerie, însă ajuns acasă, unde țineam pe peretele din sufragerie, în semn de recunoștință, poza femeii ce îmi donase cristalinul, am rămas cu gura căscată, când m-am pomenit că din rama fotografiei îmi făcea cu ochiul (stâng, desigur) supraveghetoarea de la Galeria de Artă ALFA.
(Povestire din ciclul: ”Recepționier la Hotel Pomenirea”) Început de an școlar la Școala „Episcop Ioan Mețianu”
Zi plină de zâmbete și culoare la Școala „Episcop Ioan Mețianu” din Arad. A fost prima zi de școală pentru cei mai mici „studenți” ai Universității „Aurel Vlaicu” din Arad.
Au fost alături de ei părinți și bunici, autorități locale, dascăli și profesori fiecare trăind emoția unui nou început alături de cei 80 de elevi ai școlii îndrumați de prof. Năsui Alina, prof. Pele Bianca, prof. Olariu Cristina Gabriela, și prof. Bolba Claudia Maria.
Au participat la festivitate: rectorul UAV, Ramona Lile, Arhiepiscopul Aradului, Timotei Seviciu, consilierul cultural pr. Iustin Popovici, vicepreședintele CJA, Ionel Bulbuc, viceprimarul orașului, Lazăr Faur, inspectorul școlar de specialitate, Raluca Layer și decanul Facultății de Teologie „Ilarion Felea”, pr.prof.univ.dr. Ioja Cristinel.
„Această școală este împlinirea unui vis pentru universitatea noastră. Am visat să creăm o școală în care educația să se fundamenteze pe valorile morale ale creștinismului. O școală creatoare de oameni excepționali. E Școala Episcop Ioan Mețianu.
Am reușit să ne construim un brand pe piața educațională locală datorită oamenilor de excepție care muncesc aici zi de zi pentru ca cei mici să beneficieze de o educație la cele mai înalte standarde. Le mulțumesc tuturor pentru implicare, iar elevilor le dorim mult succes în anul școlar 2023-2024” a declarat rectorul UAV, Ramona Lile.
Resfinţirea monumentului marelui mecena român Teodor Papp la Gyula, Ungaria
Duminică, 10 septembrie 2023, a fost o zi de sărbătoare pentru comunitatea istorică românească din Gyula. În această zi, a fost resfinţit impunătorul monument al marelui mecena român Teodor Papp (1822–1887), născut la Gyula, la 110 ani de la aşezarea osemintelor sale în Cimitirul Mare Românesc din oraş, pe terenul donat de către ilustrul înaintaş. La manifestări a participat şi Florin Trandafir Vasiloni, consulul general al României la Gyula.
Evenimentul comemorativ a debutat printr-o slujire arhierească celebrată la Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae” din Gyula, ce a avut în centru înalţi ierarhi, Înaltpreasfințitul Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului și Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria (EORU), împreună cu un numeros sobor de clerici din Ungaria și România. Răspunsurile liturgice au fost date de Corul Parohiei din Șiria, Arad, iar la slujbă, alături de credincioșii români din Gyula, au participat credincioși din Oradea, Arad, Deva și din alte părți.
De asemenea a evocată personalitatea lui Teodor Papp (cântăreț bisericesc, avocat, notar, filantrop, mecena al culturii române), care s-a născut la Gyula şi a lucrat mulţi ani la Budapesta şi Lugoj. El a ajutat pe tinerii talentați și fără posibilități materiale din cadrul comunităţii, prin burse oferite prin intermediul fundației care i-a purtat numele (Fundația „Teodor Papp”), administrată de către Episcopia Ortodoxă Română a Aradului.
Îndată după Sfânta Liturghie a fost oficiată și slujba parastasului comemorativ pentru Teodor Papp. Înalţii ierarhi au sfinţit lucrările de restaurare și înfrumusețare a mausoleului lui Teodor Papp, precum şi lucrările de renovare a Cimitirului Mare Românesc din Gyula, lucrări sponsorizate de către Gheorghe Isai, om de afaceri român din Ungaria. Manifestările la care au asistat sute de persoane, au fost sprijinite de către Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria (AȚRU), Centrul de Documentare și Informare AŢRU; Autoguvernarea Românească din Gyula, ș.a.
https://www.youtube.com/
Evenimentul comemorativ a debutat printr-o slujire arhierească celebrată la Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae” din Gyula, ce a avut în centru înalţi ierarhi, Înaltpreasfințitul Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului și Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria (EORU), împreună cu un numeros sobor de clerici din Ungaria și România. Răspunsurile liturgice au fost date de Corul Parohiei din Șiria, Arad, iar la slujbă, alături de credincioșii români din Gyula, au participat credincioși din Oradea, Arad, Deva și din alte părți.
De asemenea a evocată personalitatea lui Teodor Papp (cântăreț bisericesc, avocat, notar, filantrop, mecena al culturii române), care s-a născut la Gyula şi a lucrat mulţi ani la Budapesta şi Lugoj. El a ajutat pe tinerii talentați și fără posibilități materiale din cadrul comunităţii, prin burse oferite prin intermediul fundației care i-a purtat numele (Fundația „Teodor Papp”), administrată de către Episcopia Ortodoxă Română a Aradului.
Îndată după Sfânta Liturghie a fost oficiată și slujba parastasului comemorativ pentru Teodor Papp. Înalţii ierarhi au sfinţit lucrările de restaurare și înfrumusețare a mausoleului lui Teodor Papp, precum şi lucrările de renovare a Cimitirului Mare Românesc din Gyula, lucrări sponsorizate de către Gheorghe Isai, om de afaceri român din Ungaria. Manifestările la care au asistat sute de persoane, au fost sprijinite de către Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria (AȚRU), Centrul de Documentare și Informare AŢRU; Autoguvernarea Românească din Gyula, ș.a.
https://www.youtube.com/Ramona Lile: „Proiectul a facilitat integrarea studenților pe piața muncii”
Peste 300 de studenți de la Facultatea de Inginerie, Facultatea de Științe Economice și Facultatea de Inginerie Alimentară Turism și Protecția Mediului sunt beneficiari ai proiectului „Măsuri integrate pentru tranziția studenților pe piața muncii”, derulat de către Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad.
Desfășurat în perioada 10 noiembrie 2020 – 9 septembrie 2023, în parteneriat cu Get You Hired din Galați și Sida Group din Italia, proiectul a avut o finanțare de peste 4 milioane lei.
„Acest proiect, la fel ca și alte asemenea proiecte reflectă permanenta preocupare a universității noastre de a oferi soluții viabile care să faciliteze integrarea studenților pe piața muncii. Ceea ce ne dorim este să oferim nu doar o diploma absolvenților noștri, ci și un loc de muncă în specialitatea studiată.
Mulțumim partenerilor economici care s-au implicat, echipei de implementare care a desfășurat o muncă asiduă pe întreaga durată a proiectului” a declarat rectorul UAV, Ramona Lile.
„Am reușit să atingem obiectivul general al proiectului care prevedea asigurarea facilitării tranziției de la universitate la piața forței de muncă pentru mai mult de 250 de studenți înmatriculați în sistemul de învățământ superior (licență și master), depășind astfel indicatorii inițiali. În cadrul proiectului a fost sprijinită încheierea unor parteneriate sustenabile cu sectorul privat și a fost îmbunățățită totodată calitatea stagiilor de practică. Fiecare din obiectivele proiectului, din care am menționat doar câteva, a adus beneficii studenților implicați care s-au bucurat nu doar de consiliere, ci au putut efectua și stagii de practică la agenții economici din țară și străinătate ” a punctat, conf.univ.dr Mioara Pantea, director de proiect.
„Acest proiect, la fel ca și alte asemenea proiecte reflectă permanenta preocupare a universității noastre de a oferi soluții viabile care să faciliteze integrarea studenților pe piața muncii. Ceea ce ne dorim este să oferim nu doar o diploma absolvenților noștri, ci și un loc de muncă în specialitatea studiată.
Mulțumim partenerilor economici care s-au implicat, echipei de implementare care a desfășurat o muncă asiduă pe întreaga durată a proiectului” a declarat rectorul UAV, Ramona Lile.
„Am reușit să atingem obiectivul general al proiectului care prevedea asigurarea facilitării tranziției de la universitate la piața forței de muncă pentru mai mult de 250 de studenți înmatriculați în sistemul de învățământ superior (licență și master), depășind astfel indicatorii inițiali. În cadrul proiectului a fost sprijinită încheierea unor parteneriate sustenabile cu sectorul privat și a fost îmbunățățită totodată calitatea stagiilor de practică. Fiecare din obiectivele proiectului, din care am menționat doar câteva, a adus beneficii studenților implicați care s-au bucurat nu doar de consiliere, ci au putut efectua și stagii de practică la agenții economici din țară și străinătate ” a punctat, conf.univ.dr Mioara Pantea, director de proiect. DEPĂȘIȚI DE VREMURI
Numai un tâmpit nu vede și nu se revoltă că noi jucăm un alt fotbal, unul demodat și necompetitiv. Și nu de azi, de ieri. Echipele de club nu sunt competitive. „Naționala”, așijderea. Și totuși, nu văd nicio revoltă, nicio grijă, nicio preocupare pentru a schimba starea actuală a fotbalului românesc.
Orice discuție despre schimbarea la față ar trebui să pornească de jos, de la bază, de la copii. Eu aș începe cu niște întrebări. Cine sunt antrenorii de la copii și ce pregătire au? Ce condiții materiale, financiare, medicale au? Cum se face selecția și cum sunt urmăriți, periodic, jucătorii în evoluția lor – starea de sănătate, performanțe fizice și tehnice, calități moral-volitive …
Apoi, să vorbim despre joc. Ai noștri, de mici, joacă bătrânește … Lent. Or fotbalul modern se bazează pe viteză, pe iuțirea jocului: prin pase dintr-o atingere, prin lovirea mingii cu putere, nu cu pase „moi”, permanentă mișcare, în modul compact, cu o adâncime de 35-40 de metri (cu cât mai scurt, cu atât mai bine), care modul va mătura terenul spre atac și spre apărare…
Mă opresc. Multe sunt cerințele și metodele pentru a învăța jocul care se practică azi, până și de către echipe precum Israel ori Kosovo. Dar, văd, pe noi nu ne preocupă, nu ne revoltă că nu mai facem față, că fotbaliștii români nu mai au căutare, că echipele românești contra-performează an de an. Avem o FRF care trăiește bine, prea bine și prea liniștită ca să dorească vreo schimbare.
Tristan MIHUȚA
Judecătoria Arad își suspendă protestul
Biroul de informare şi relaţii publice din cadrul Judecătoriei Arad este abilitat să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele:
Adunarea Generală a judecătorilor din cadrul Judecătoriei Arad, întrunită astăzi, data de
07 septembrie 2023, ora 10:30, a decis, cu majoritatea celor prezenţi, ca începând cu data de 11 septembrie 2023 să suspende forma de protest adoptată prin Hotărârea nr. 4 a Adunării generale din data de 20 iunie 2023 privind amânarea soluţionării cauzelor aflate pe rol, iar activitatea de judecată să fie reluată în condiţii normale.
Pentru adoptarea acestei hotărâri a fost avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 468 din
02.08.2023, Curtea Constituţională a României a admis obiecţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. I-IV, art. XIII alin. (5) şi (6) şi art. XV din Legea pentru modificarea şi
completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu şi a Legii nr. 227/2015
privind Codul fiscal (anexele 1-3), precum şi a legii în ansamblul său, şi a constatat că aceste prevederi legale sunt neconstituţionale.
În momentul de faţă sunt vehiculate în spaţiul public mai multe amendamente privind
proiectul de lege pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, respectiv Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu privire la condiţiile de pensionare ale magistraţilor, în vederea punerii acestora în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 467/2023, amendamente care nu satisfac întru totul solicitările magistraţilor avute în vedere la iniţierea formei de protest.
Totuşi, niciunul din aceste proiecte vehiculate în spaţiul public nu a fost asumat public de
către Guvern sau Parlament şi nu a fost transmis pentru consultare şi avizare Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că nu se cunoaște forma care urmează a fi propusă spre adoptare. În aceste condiţii, s-a apreciat că se impune suspendarea formei de protest până în momentul în care se va cunoaşte forma asumată de legiuitor şi conformitatea acesteia cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 467/02.08.2023.
Ramona Lile „Proiect PNRR câștigat pentru Școala Episcop Ioan Mețianu”
Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad a aplicat și a câștigat un proiect în valoare de peste 600 de mii de lei din PNRR pentru dotări și echipamente digitale în cadrul proiectului Școala „Episcop Ioan Mețianu Arad, Școala mileniului 3”.
Investițiile vizează dotarea cu mobilier și echipament IT pentru clasele primare, precum și
înființarea și dotarea unui laborator de informatică și a unui cabinet școlar de consiliere și
asistență psihologică care să deservească pe elevii școlii.
„Este un proiect care va contribui la creșterea calității și diversificării ofertei educaționale, care va permite aplicarea unor metode și tehnici moderne de predare-învățare. Cu siguranță, cei mai încântați vor fi cei mici care vor putea folosi tehnologia la școală, iar cadrele didactice vor putea integra noile tehnologii în procesul de educare. Ceea ce dorim este ca cei mai mici membri ai comunității noastre să se bucure de cele mai bune condiții de învățare și să vină cu drag la școală” a declarat rectorul UAV, Ramona Lile.
Campania Luna Națională de Informare despre Boli Transmisibile
Ministerul Sănătății, cu sprijinul Institutului Național de Sănătate Publică și al Direcției de Sănătate Publică a județului Arad, desfășoară pe parcursul lunii septembrie 2023 activități de informare, educare și comunicare în cadrul Campaniei Luna Națională de Informare despre Boli Transmisibile – Gripa și vaccinarea antigripală; SARS-CoV-2 și vaccinarea împotriva COVID-19.
Gripa, deși de cele mai multe ori, este considerată o afecțiune banală, este o boală infecțioasă foarte contagioasă, cu morbiditate și mortalitate semnificative fiind responsabilă pentru până la 50 de milioane de cazuri simptomatice în fiecare an în Uniunea Europeană/Spațiul Economic European și de 15.000-70.000 de decese pe an.
Vaccinarea este cea mai eficientă formă de prevenire a gripei. Acoperirea vaccinală pentru gripă în unele țări europene, inclusiv România, este sub ținta recomandată de 75% pentru vârstnici, cu toate că această intervenție de sănătate publică previne în jur de 37.000 de decese în Uniunea Europeană, în fiecare an. În România, de la începutul sezonului gripal 2022-2023 au fost raportate 3900 de cazuri de gripă confirmată de laborator și au fost înregistrate 97 de decese. Până în data de 21.05.2023 au fost vaccinate antigripal 1 486 600 de persoane din grupele la risc, cu vaccin distribuit de Ministerul Sănătății.
Virusul COVID-19 a apărut la sfârșitul anului 2019 și s-a răspândit foarte rapid cauzând, la nivel global, până în data de 17 mai 2023, 766.440.796 de cazuri și 6.932.591 de decese. Pe teritoriul României, în anii 2020 și 2021, au fost înregistrate 1813823 de cazuri și 58971 de decese.
Ținând cont de cirulația concomitentă a celor două virusuri, vaccinarea antigripală este și mai importantă deoarece co-infecția virus gripal-SARS-COV-2 poate avea o evoluție severă, în special la grupele populaționale vulnerabile.
Care sunt beneficiile vaccinării antigripale?
- prevenirea îmbolnăvirii;
- diminuarea severității și scurtarea duratei bolii: forme ușoare de scurtă durată (1-2 zile);
- reducerea semnificativă a spitalizărilor și a deceselor cauzate de gripă și pneumonii;
- reducerea numărului consultațiilor și a vizitelor la domiciliu;
- reducerea numărului solicitărilor la serviciile de ambulanță;
- reducerea numarului de concedii medicale acordate pentru gripă și infecții respiratorii acute;
- reducerea folosirii antibioticelor în afecțiunile compatibile cu gripa.
- persoane cu vârsta cuprinsă între 6 luni – 64 de ani, aflate în evidență cu afecțiuni medicale cronice pulmonare, cardiovasculare, metabolice, renale, hepatice, neurologice, diabet zaharat, obezitate, astm sau virusul imunodeficienței umane;
- copii cu vârsta cuprinsă între 6 luni și 35 de luni;
- gravide;
- medici, cadre sanitare medii și personal sanitar auxiliar, atât din spitale, cât și din unitățile sanitare ambulatorii, inclusiv salariați ai instituțiilor de ocrotire (copii sau bătrâni) și ai unităților de bolnavi cronici, care prin natura activității vin în contact respirator cu pacienții sau asistații;
- persoane, adulți și copii, rezidente în instituții de ocrotire socială, precum și persoane care acordă asistență medicală, socială și îngrijiri la domiciliu persoanelor la risc înalt;
- toate persoanele cu vârsta ≥65 de ani
Flacăra Roșie PODCAST | ep.15 | invitat Eugenia Crainic | Literatură | Jurnalismul arădean |
Pentru ediția cu numărul 15 al podcastului nostru avem plăcerea să o avem ca invitată pe Eugenia Crainic. Jurnalist, creator de conținut online, autor al romanului polițist „Studenta criminală” și al volumului de proză scurtă „Oameni care m-au trăit” lansat în mai 2023 vine în fața dumneavoastră cu povești despre presa arădeană din perioada 1996 – 2000, cum a ajuns la proză dar și proiectele sale din prezent și viitor. Vă urăm vizionare plăcută!
Școala „Episcop Ioan Mețianu” își deschide porțile pentru noul an școlar
Cei mai mici „studenți” ai Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, elevii de la
Școala „Episcop Ioan Mețianu” vor sărbători prima zi de școală printr-un
eveniment special, plin de surprize. Părinți și bunici, unchi și mătuși sunt așteptați
să le fie alături celor 80 de elevi ai școlii, în 11 septembrie, ora 13.30.
Evenimentul care marchează începutul noului an școlar 2023-2024 va avea loc la
sediul școlii, din strada Academia Teologică nr.11-13, în clădirea Facultății de
Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din cadrul UAV.
Păcat! UTA a pierdut la Sepsi, după un meci bun (VIDEO: Rezumat și declarații)
UTA a pierdut șansa de a scoate un punct la Sepsi OSK, fiind învinsă în urma unui gol primit în ultimele minute ale partidei.
Soarta meciului a fost decisă de Aganovic, care a înscris în minutul 93 dintr-o lovitură liberă venită în urma unui fault copilăresc comis de Cristi Mihai. La faza următoare UTA a avut egalarea în piciorul lui Stahl, care nu a prins însă cadrul porții. De remarcat, că pe parcursul partidei ambele formații au avut ocazii importante de a înscrie, Cooper lovind inclusiv bara porții covăsnenilor.Schimbări numai de dragul de a face schimbări
Ieri, UTA ne dădea speranțe că minivacanța ce urmează va fi una liniștită pentru ea.
Stăteam, toți cei care o iubesc , mai mult cu ochii pe cronometru spre finalul partidei.
Au venit două trăsnete în ultimile secunde ale meciului, lovind fără milă creștetul Bătrânei Doamne, două trăsnete din senin, pentru că până în acele momente ”cerul” de deasupra meciului era senin , albastru ca tricourile neobișnuite ale arădenilor. Senin, chiar dacă doi nori au încercat să-și facă prezența la poarta lui Iacob, nori împrăștiați rapid de reflexele talentatului portar.
Ceea ce nu am înțeles eu și se pare și cei care au mai jucat fotbal cât de cât, printre care și Lucian Dănilă în corecta analiză a meciului, analiză ce mă determină să solidarizez cu el în ceea ce privește cronicile strict referitoare la meciurile disputate, au fost schimbările neînțelese efectuate de staff-ul tehnic al UTA-ei.
UTA a jucat bine la Sf Gheorghe, a controlat mijlocul terenului cu țesături de pase , a dat singuranță prin jocul apărătorilor și chiar au și amenințat de câteva ori poarta gazdelor.
Toate până s-a instalat febra schimbărilor. Schimbări, din păcate, total neinspirate , cu excepția lui Benga , cu probleme la mușchii coapsei.
Până atunci UTA a funcționat ca un orologiu, vechi , dar bun, iar antrenorii au încercat să introducă în mecanismul său rotițe care nu se potriveau deloc.
Dezamăgirea totală afișând-o Vucenovic care l-a înlocuit pe Cooper, scăpându-i pe covăsăneni de orice pericol sau presiune în zona lor de apărare.
Alte ”rotițe” schimbate s-au numit Rareș Pop și Marku, în locul lor fiind introduși Cristian Mihai și Carp.
Introducerea lui Carp era oarecum explicabilă, dar nimeni nu s-a așetptat ca talentatul Cristian Mihai să nu se încadreze în mecanismul ”orologiului” deja obosit al UTA-ei.
Și asta nu a fost totul. Febra înlocuirilor a continuat. Cu toți ne-am așteptat de la Cooper, încă din perioada prezentărilor, la minuni ,acolo în suprafața de 16 m adversă. Încet , încet a început să prezinte pericol pentru apărătorii centrali ai adversarilor. Nu am înțeles de ce a fost înlocuit cu acest Vucenovic . Partidă bunicică a făcut și Micovschi, dar a părăsit și el ”orologiul ”, Stahl, înlocuitorul acestuia fiind autorul inimaginabilei ratări , în urma ”ofertei” făcută de apărătorul lui Sepsi, Ninaj
Ce liniștită minivacanță aveau elevii lui Rednic și nici nu doresc să-mi închipui prin ce a trecut inima antrenorului arădean în acele două- trei minute din finalul partidei.
Offf…Haide UTA!
Ioan HAMZA
Domnule Stahl,
Cu ceva ani în urmă, pe când erați încă junior, la UTA, scriam despre dumneavoastră că aveți „os” de fotbalist. Credeam în viitorul dvs. și așteptam să fie unul frumos. Am regretat când ați fost cedat Astrei. Așteptam mereu să vă împliniți, să „explodați”, valorificându-vă talentul. Nu s-a întâmplat nici după ce ați ajuns la Rapid. Am fost tentat să vă acord alibi, să cred că sunteți neglijat, că nu vi se acordă suficient spațiu sau timp. De aceea m-am bucurat când ați revenit la noi, la UTA. Am continuat să cred și să vă aștept. Din păcate nu ați venit la întâlnirea cu încrederea pe care v-am acordat-o. Iar ce s-a întâmplat aseară – cum să ratezi așa ceva?! – mă determină să mă aliniez celor dezamăgiți de evoluția sau, mai bine, involuția tânărului Stahl, care este tot mai puțin o speranță și tot mai mult o mare dezamăgire. Vă spun asta cu părere de rău, tinere domn!
Tristan MIHUȚA
ADEVĂRUL, SFÂRȘIT DE POVESTE
La începutul lui septembrie 2005, eram în Italia. Cred că vedeam pentru a 13 ori a 14 oară această țară. Ciudat, în Italia mă simțeam ca acasă. Parcă într-o viață anterioară trăisem acolo. Și limba italiană am învățat-o ușor și repede. E drept, mă ajutau cei patru ani de limba latină, cei opt ani de franceză plus multele similitudini dintre limba română și cea italiană. Țin minte că m-am distrat teribil când am aflat că în italiană „cutie” înseamnă „scatola”. Mi-am adus aminte de bunicul meu, deda Ghița, care zicea cutiei „șcătulă”. Rădăcina era, așadar, comună. Eram în Italia și gândul îmi stătea doar acasă, la negocierile cu Iosef Kogler. O sunam pe Magda, cuscra mea, pe care eu am adus-o la Adevărul cu mulți ani în urmă, și de două-trei ori pe zi să aflu dacă sunt noutăți. Kogler tot urca oferta, încât ajunsese la 5.000 de euro pe parte socială. După mine, era încă puțin. Ar fi trebuit să primim fiecare măcar câte 6.000 de euro pentru o parte socială, cât primise Nicu Cojocaru. Înainte de a pleca în concediu, am vorbit cu Mircea Dorgoșan să nu cedeze sub 6.000 de euro/parte socială. Austriecii erau așa de obsedați să ne cumpere, încât ar fi dat și mai mult. Am revenit din concediu și încă nu se bătuse palma cu ei. Oferta a urcat la 5.200 de euro, pentru o parte socială. Mircea Dorgoșan și Ștefan Tabuia începuseră să ne lămurească să acceptăm acest preț. Mi se părea ciudat să nu vrea să lupte pentru un preț mai bun, câtă vreme era loc de negocieri. Nu vreau să îmi fac păcate, dar sunt sincer: i-am suspectat, pe ei și pe alții, de o înțelegere în interes personal, cu austriecii. Cum adică să nu vrei să-i „storci”, când ei te voiau cu orice preț? Ce o fi fost în culisele negocierilor, ei și Bunul Dumnezeu știu. Cert este că am vândut la acest preț, deși se putea mai bine. Și la fel de cert este faptul că Ștefan Tabuia își negociase vânzarea, la prețul respectiv, pentru a ocupa funcția de redactor-șef. Ceea ce s-a și întâmplat. Că Dorgoșan ori alții au mai primit un bonus ori ba, nu știm. Putem bănui, din moment ce s-a cedat așa de ușor, dar, repet, probe nu sunt. Să fi fost doar prostie? Poate. Adevărul avea să fie vândut pentru circa cinci milioane de euro.
Vânzarea a produs schimbări radicale în ziar. Mulți dintre asociați (Dorel Zăvoianu, Mircea Dorgoșan, Alexandru Chebeleu, Ioan Babău, Alexandru Țurcanu, Marcel Canciu, Mircea Contraș etc.) au ales să plece. Unii, pentru că știau că nu mai au viitor acolo, deoarece statutul de asociat tocmai fusese pierdut și societatea nu le mai putea asigura sinecura. Alții, pentru că erau conștienți de valoarea lor ca ziariști și au preferat să plece, decât să fie dați afară. Eu fusesem „în cărți” să fiu numit redactor-șef. M-au sunat mai mulți să mă felicite anticipat. Printre ei, Lizica Mihuț și Nicu Cojocaru (Nicu era apropiat de Andreea Lukic, și de acolo avea informațiile). N-a fost să fie. Surpriza s-a numit „Ștefan Tabuia” și atunci toți au înțeles de ce Tabuia făcuse lobby în favoarea austriecilor, atât pentru a vinde, cât și pentru a accepta un preț mult sub 6.000 de euro/parte socială – își negociase postul, contra serviciului de convingere a asociaților să vândă. Pentru director nu știu să fi fost mai mulți candidați. A fost numit Mircea Țîșcă, după ce tot el solicitase acest post.
Au fost decizii dezastruoase pentru ziar. Oameni preocupați doar de interesele personale, de buzunarul propriu, flămânzi după bani luați din nemuncă au ajuns să preia frâiele. Ștefan Tabuia, bunăoară, avea să fie dat afară de la Adevărul după nici patru luni de la numirea în funcția de redactor-șef. Aservise ziarul lui Gheorghe Falcă, primarul Aradului, la modul ordinar, penibil, grețos. Ajunsese să meargă cu unele articole la biroul primarului, ca acesta să vadă dacă nu cumva apariția lor îi va produce un disconfort domnului Falcă. Asta s-a aflat curând de către noua stăpânire și domnului Fane Tabuia i s-a sugerat să-și dea demisia, pentru a nu suporta rușinea de a fi dat afară. Cu un tupeu nemaipomenit, a doua zi dimineața, Ștefan Tabuia spunea plenului redacției, întrunit în „biroul economic” că a decis să se retragă! Or, toți știam că fusese trimis la plimbare pentru că îi prezentase, cu o seară înainte, primarului Falcă, ce urma să apară a doua zi în ziarul Adevărul. Eu cred și azi că Tabuia a fost vânat și se aștepta doar prilejul de a fi înlăturat. Austriecii au înțeles cu ce om, cu ce caracter au de-a face încă din vremea negocierilor și l-au disprețuit. Și-au respectat promisiunea, aceea de a-l numi redactor-șef, pentru serviciile aduse, dar cu prima ocazie l-au înlăturat din redacție. Trădătorii nu obțin niciodată respect, nici măcar din partea celor pentru care a trădat. Iar Tabuia nu s-a gândit la asta. Amărâtul!
Ziarul era condus apoi de la Oradea. De către unul Alexandru Seres. Omul cică scria poezii, dar mai ales era redactor-șef la Jurnal bihorean, tot un cotidian ce aparținea de Inform Media. Venea la Arad ca un șef de la regionala de partid, din vremurile demult apuse. Ne spunea că suntem niște „nimeni”. Că Iosef Kogler nu are nevoie de vedete în ziar. Că oricând găsește un ziarist pentru 500 de lei. Era un aviz direct pentru noi, ziariștii cu oarecare nume în presa locală și cu oarece salariu mai mărișor. Ceva mai târziu, după câteva luni, suntem convocați, șefii de secție, la Astoria, la o întâlnire cu Kogler. Să fi fost cu prilejul împlinirii unui an de la vânzarea ziarului? Cred că da. Oricum, eram în concediu și sunt sunat să mă prezint neapărat la … Bla-bla. Și ne ia Kogler la sentiment, ne spune cât ne prețuiește. N-am putut să tac. „Cum ne prețuiți, domnule Kogler, când pentru dumneavoastră ziaristul se reduce la echivalentul a 500 de lei?!”. Omul, pe cât era de sigur și de arogant (apropo, ne-am întîlnit odată în ușa WC-ului, eu să intru el ieșea. Mi-a întins mâna. Nu era umedă, nu se spălase, austriacul!), s-a pierdut puțin, apoi și-a revenit. Cică nu aveam dreptate. De unde am dedus asta?! Zic: „nu am dedus, domnule Kogler, ne-a spus limpede domnul Seres, aici, de față”. Kogler s-a uitat la Seres, iar acesta, cu engleza lui de baltă, îi spune că nu am înțeles eu bine ce spusese. Mama lui, de mincinos! Nu m-am lăsat. „Ba, chiar asta ați spus, că pentru dl Kogler, valoarea ziaristului nici nu contează. Că pentru 500 de lei poate angaja pe oricine ca să fie ziarist”! Sigur, Kogler știa că spusele lui Alexandru Seres erau adevărate, dar faptul că acum nega cele spuse era minciună care îl dezonora. Dar avea, oare, onoare?
Trecuse un an de la vânzarea ziarului, austriecii își puneau amprenta pe format, dar și pe conținut. Îmi devenise clar, nu știu ce gândeau alții, că voiau un ziar facil, aproape cu amprentă amatorească (de aceea putea fi luat unul de pe stradă, pentru 500 de lei, ca să fie ziarist). Și asta a ajuns Adevărul în timp, azi Jurnal arădean. Păcat! Austriecii nu au înțeles spiritul acestui ziar. Faptul că era un „ziar greu”, bogat în informații, cu articole incitante, cu anchete care zdruncinau liniștea mafioților, indiferent că aceștia purtau gulere albe ori tricouri de câțiva lei, plus că mai erau în acele pagini comentarii, dezbateri … Ce mai e azi fostul Adevărul? Anunțuri de mică publicitate, câteva știruțe și atât, că ziar nu mai este. Or, austriecii după asta gâfâiau, după banii storși din publicitate.
Tristan MIHUȚA