Ramona Lile: „Universitatea de Stat din Moldova, partener al UAV”
Întâlnirea dintre rectorul Universității de Stat din Moldova, Igor Șarov, și rectorul Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, Ramona Lile, a pus bazele unui nou parteneriat cu universitatea din Republica Moldova.
Subiectele abordate în cadrul întâlnirii au vizat dezvoltarea cooperării în vederea perfecționării formelor de pregătire a specialiștilor, prin acordarea de suport reciproc în vederea organizării evenimentelor de interes comun (conferințe științifice, seminare, lecții publice etc.), schimb de experiență, împărtășirea experienței UAV în domeniul învățământului dual.
Un punct important al discuțiilor a fost dezvoltarea activității de cercetare prin derularea unor proiecte științifice comune.
Rectorul Igor Șarov a punctat importanța acestui parteneriat care va contribui la dezvoltarea europeană a Universității de Stat din Moldova.
„Pentru Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, deschiderea spre Republica Moldova reprezintă un obiectiv asumat la nivel instituțional. Colaborările cu mediul academic din țara vecină au rolul de a sprijni aceste universități în drumul lor spre Uniunea Europeană și noi oportunități de colaborare în plan academic și al cercetării științifice, crearea premiselor pentru realizarea unor mobilități pentru studenți și profesori”, a punctat rectorul UAV, Ramona Lile.
”MINUNEA”, teatru românesc la Szolnok, în cadrul “Olimpiadei Teatrale” 2023
În data de 7 iunie 2023, Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani, a prezentat premiera spectacolului ”Minunea”, de György Schwajda, în regia lui László Molnár, la Teatrul Szigligeti din Szolnok. Directorul acestui teatru este Barabas Botond, actor originar din România. Piesa s-a jucat în limba română, cu subtitrare în lb. maghiară, în contextual celei de-a X-a ediții a Olimpiadei Teatrale în Ungaria.
La acest eveniment au asistat Gabriel Şopandă, ambasadorul României la Budapesta; Florin Vasiloni, consulul general al României la Gyula; Andor Fejer, viceprimarul oraşului Szolnok (originar din România, fost preşedinte al Consiliului Judeţean Jasz-Nagykun-Szolnok); Tiberiu Juhasz, preşedintele Autoguvernării Româneşti din Bekescsaba, alături de alţi oficiali şi un public numeros.
Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani împlinește anul acesta 75 de ani de la înființare. Teatrrul este condus în prezent de către actriţa Irina Bodea-Radu. Piesa “Minunea” este o comedie neagră, plină de umor, absurd și tâlc, reliefând absurdităţile regimului communist, rigiditatea unui sistem social înecat de birocrație și luptele omului simplu pentru a depăși blocajele administrative.
Din distribuția spectacolului fac parte actorii: Daniel Cergă, Irina Bodea-Radu, Oana Liciu-Gogu, Gheorghe Stoica, Andrei Șchiopu, Mihai Sima, Mihai Alexandru, Robert Vladu, Izabela Badovics, Patricia Buraga, Dorin Ceagoreanu. Traducerea este realizată de István Andrészek, iar scenografia îi aparține lui Cristian Marin.
Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroşani împlinește anul acesta 75 de ani de la înființare. Teatrrul este condus în prezent de către actriţa Irina Bodea-Radu. Piesa “Minunea” este o comedie neagră, plină de umor, absurd și tâlc, reliefând absurdităţile regimului communist, rigiditatea unui sistem social înecat de birocrație și luptele omului simplu pentru a depăși blocajele administrative.
Din distribuția spectacolului fac parte actorii: Daniel Cergă, Irina Bodea-Radu, Oana Liciu-Gogu, Gheorghe Stoica, Andrei Șchiopu, Mihai Sima, Mihai Alexandru, Robert Vladu, Izabela Badovics, Patricia Buraga, Dorin Ceagoreanu. Traducerea este realizată de István Andrészek, iar scenografia îi aparține lui Cristian Marin. REPORTER ÎN LUMEA LARGĂ (10): ÎN URUGUAY, CU DEZAMĂGIRILE DUPĂ NOI
Jurnal sud-american
Montevideo se află la doar 200 de kilometri de Buenos Aires. Înainte de a pleca spre aeroport, un ziarist local, de care mă apropiasem, mă caută la hotel și îmi dăruiește un fanion și o insignă cu Federația Argentiniană de Fotbal — mă declarasem fan al argentinienilor (desigur, când nu joacă împotriva noastră!). Le am și astăzi, firește.
Zburăm cu un „Douglas”, care pleacă cu o întârziere de 20 de minute, dar nu e nicio problemă, distanța o parcurgem în numai o jumătate de oră. Suficient însă ca gândurile să-mi fugă înspre o sistematizare a ceea ce văzusem în Brazilia și Argentina și mai ales spre începuturile colonizării acestui continent care mi se dezvăluia pentru prima oară. Când spaniolii și portughezii au descins pe continent, printre indigeni existau oameni de tot felul: unii cunoșteau bine problemele astronomiei și făceau calcule surprinzător de exacte, alții erau canibali; unii ridicau temple și piramide, alții erau încă sălbatici și aparțineau epocii de piatră. Niciuna dintre culturile băștinașe nu cunoștea încă fierul, nici plugul, nici sticla, nici praful de pușcă. Or, europenii veneau peste aceste culturi în plină Renaștere. Așadar, diferența a fost net în favoarea conquistadorilor. Herman Cortez a debarcat la Veracruz însoțit de doar 100 de marinari și 500 de soldați, 16 cai, 32 de arbalete, 10 tunuri din bronz și câteva archebuze, flinte și pistoale. Suficiente însă pentru a ocupa Tenochtitlanul, care era de cinci ori mai mare decât Madridul și avea o populație de două ori mai mare decât Sevilla.
Se spune că, asemnenea cămilelor, caii sunt originari din America, regiune în care însă dispăruseră. Ei bine, în perioada conchistei, caii spaniolilor aveau să exercite asupra indigenilor o putere magică. Citeam undeva că văzând primii soldați spanioli, călare pe cai arătoși, ce alergau iscând tunete și nori de praf, cuprins de panică, incașul Atahnalpa a căzut pe spate. Tecum, șeful militar care se afla în fruntea urmașilor mayașilor, a retezat capul calului lui Pedro de Alvarado, convins că acesta forma un tot cu trupul conquistadorului.
Indigenii și teritoriile ocupate de ei erau o pradă ușoară pentru europeni. La cucerirea continentului sud-american și a Mexicului, bacteriile și virușii le erau aliați tot atât de temuți ca și armele. Europenii aduceau cu ei „plăgi biblice”, variola și tetanosul, multe boli de plămâni, intestinale și venerice, tifosul, lepra, febra galbenă și cariile dentare. Prima a apărut variola. Antropologul brazilian Darcy Ribeiro vorbește de faptul că peste jumătate din populația băștinașă din America (dar și din Australia ori Oceania) a murit după primul contact cu albii, tocmai din cauza bolilor contagioase. Alții au fost omorâți. Curând, spaniolii au primit dreptul de a se căsători cu femei indigene și, în paralel, au trecut la creștinizarea populației. Cu tot acest arsenal, menit să distrugă ori să asimileze, indienii au fost îngropați în istorie.
Prima dezamăgire
Aterizarea mă readuce în cotidian. Și încă în unul cât se poate de dur. Pe aeroportul „Carrasco”, poliția sanitară avea să-și facă datoria cu cerbicie. A confiscat aproape tot ce era mâncare: salam de Sibiu, salam de Nădlac, șuncă, slănină, chiar și sandvișurile. Unii dintre noi, mai ales cei care lucrau în agricultură, Mircea Oală și Gheorghe Iancu, plecaseră de acasă „dotați”, ca tot românul prevăzător să nu tragă foame pe undeva. Iar seara, ne mai adunam pe la ei, la o „gustare”. „Rechiziționarea” se desfășura sub privirile înțelegătoare ale ambasadorul nostru în Uruguay, Urzică. „Așa ne fac și nouă”, ne lămurește dumnealui, când cineva îi cere să intervină. Polițiștii sanitari își fac însă datoria cu o încăpățânare nemțească. Și bine fac! În felul acesta, se evită intrarea în țară a unor bacterii, microbi sau viruși care ar putea îmbolnăvi populația și, nu în ultimul rând, animalele. La fel au procedat americanii, când am aterizat la Chicago, în iunie 1994.
Drumul spre hotel nu este unul spectaculos. Cartierele vorbesc însă despre nivelul de trai mult mai ridicat decât în Brazilia — case tip vilă ori blocuri de locuințe care te lasă să înțelegi că oferă un confort cel puțin decent. N-am văzut, în schimb, nicio aglomerare de case mizere. Ajungem la hotel. Decepție! Camere mici, paturi așijderea, de parcă ar fi fost făcute pentru copii, drept pentru care, noaptea, ne trezeam la fiecare răsucire, de teamă să nu cădem din pat. Cele mai mari neplăceri le aveau însă Dorel Zăvoianu și Nicoară Creț, care au primit o cameră cu un singur pat, matrimonial, dar tot de dimensiuni reduse. Și totul, într-un hotel ce afișa pe firmă patru stele!
Puls stradal
Montevideo nu este un oraș care să te cucerească. Poate sunt eu în eroare, poate am rămas cu această impresie fiindcă mă așteptam la mai mult, mai cu seamă că știam că în Uruguay emigraseră mulți nemți, în timpul celui de-al doilea război mondial și după, când această țară era privită ca o Elveție a Americii de Sud. Cert este că Montevideo nu are măreția și fascinația pe care le întâlnești la Buenos Aires. Deși stăm la circa 100 de metri de kilometru zero, adică în buricul târgului, de cum ieși din hotel și faci colțul, strada este murdară, iar din loc în loc vezi oameni beți care beau direct din sticlă. Din când în când, trec prin fața mea căruțe trase de câte o mârțoagă ori de câte un măgar costeliv, purtând în ele gunoi menajer ori câte o mobilă sărăcăcioasă, vopsită, a unora care se mută din cine știe ce pricini — la mai bine?, la mai rău? — și rămânem surprinși. Pentru că suntem totuși într-o capitală, la kilometru zero, într-o țară cu un venit mediu de 500 de dolari pe cap de locuitor.
Schimbăm câțiva dolari. Casa de schimb, pe care o găsim deschisă la o oră destul de târzie, oferă ceva mai mult de 10 pesos, la un dolar. Facem câțiva pași. Cu 15 pesos îmi cumpăr un fel de hot-dog, dar cu cârnat (cu gust asemănător celui făcut pe la noi, la tăierea porcului) în loc de crenvurști. Ceva mai încolo, găsim o terasă, într-o mică grădină, cu arbori exotici și fântâni arteziene și ne așezăm la o Cola ori la o bere (40 de pesos paharul!) și ne împărtășim primele impresii, cu familia Frențiu, cu George Albu și cu Mihai Șarlea. Cineva spune că la Arad plouă și este frig. Mă consolez cu gândul că dacă acasă este o atmosferă bacoviană („De-atâtea nopți aud plouând, /Aud materia plângând… / Sunt singur, și mă duce un gând/ Spre locuințele lacustre./ Și parcă dorm pe scânduri ude…”), aici măcar timpul ține cu noi, lăsându-ne să umblăm doar în tricouri, deși o adiere mai răcoroasă avea să se reverse curând peste Montevideo. În Uruguay, clima este plăcută, sănătoasă, fiind influențată de Atlantic. Iarna uruguayană, care vine când la noi începe vara, aduce temperaturi medii de 12-13 grade Celsius, mai ales în iulie, și vara sunt, în medie, 22,6 grade Celsius, în ianuarie.
În Montevideo trăiesc circa 1.250.000 de locuitori, adică ceva mai puțin de jumătate din populația țării. Republica Oriental del Uruguay, numele său complet, are doar vreo trei milioane de suflete, la o suprafață de 176.215 kilometri pătrați. Peste 83 la sută din populație trăiește în orașe, în capitală și în zona litoralului. Albii alcătuiesc majoritatea covârșitoare a populației (peste 95 la sută), din care circa 30 la sută sunt de origine italiană. Negrii nu sunt mai mulți de 5.000. De altfel, întâmplător sau nu, în cele două zile petrecute în Uruguay, n-am văzut niciunul.
În acea seară am adormit cu speranța că a doua zi voi vedea Uruguayul pe care îl visasem în urma lecturilor, pe care mi-l imaginasem, copil fiind, pe când citeam despre primul Campionat Mondial de Fotbal ori pe când admiram echipa Penarol Montevideo, câștigătoare a Cupei Intercontinentale, cu acel „diavol negru”, Spencer, în centru atacului.
Tristan MIHUȚA
DSP Arad trage un semnal de alarmă cu privire la efectele consumului de alcool asupra tinerilor
Iunie este luna națională a informării despre efectele consumului de alcool.
Direcția de Sănătate Publică Arad desfășoară pe toată perioada lunii iunie o campanie de informare-educare-conștientizare cu mesajul- „Dacă ai sub 25 ani, chiar și o cantitate mică de alcool consumat îți poate afecta sănătatea! Nu risca! Informează-te!”.
Luna națională a informării despre efectele consumului de alcool, cu scopul de a informa populația generală și în special tinerii și adolescenții despre efectele consumului de alcool, pentru a contribui la formarea unor valori și atitudini pozitive față de stilul de viață sănătos și la stimularea schimbărilor pozitive în comportamentul legat de consumul de alcool.
Tema campaniei este:
Prevenirea consumului de alcool și a efectelor consumului de alcool la tineri.
Sloganul campaniei este:
Consumul de alcool îți afectează sănătatea, mai ales dacă ai vârsta sub 25 ani! Nu risca! Informează-te!
Anul acesta campania se axează pe prevenirea consumului de alcool și a efectelor consumului de alcool la tineri. Adolescența este o perioadă critică de dezvoltare când riscurile asociate abuzului de substanțe este în mod particular ridicat. Pentru a preveni expunerea la riscurile și pericolele pentru sănătate, precum și alți factori care scad calitatea vieții la consumatorii de alcool, adolescenții trebuie să fie informați, astfel încât să nu consume alcool înainte de vârsta de 18 ani.
1 din 5 adolescenți de 15 ani din Europa a fost în stare de ebrietate cel puțin de 2 ori în viața lor.
Frecvența consumului excesiv de alcool în România este de 33% la bărbați și 15,4 % la femei comparativ cu media UE de 20,1 % la bărbați și respectiv 10% la femei.
Conform studiului YRBSS 2022 3, 6 din 10 liceeni din România (15-18 ani) au raportat că au consumat alcool cel puțin una-două zile, în ultimele 30 de zile.
1 din 10 băieți și 1 din 20 de fetele de 15 ani din România au fost în stare de ebrietate de cel puțin 2 ori în viața lor.
În contextul scăderii consumului de alcool în aproape toate țările europene, este esențial ca și în România tinerii să fie informați cu privire la riscurile și pericolele pentru sănătate, astfel încât să reducă consumul de alcool până la limita în care să poată rămâne în siguranță și sănătoși.
Campania este finanțată de către Ministerul Sănătății prin Programul Național de Evaluare și Promovare a Sănătății. Suportul metodologic al campaniei este asigurat de Institutul Național de Sănătate Publică.
Director executiv, Dr. IRIMIE CECILIA GABRIELAFoto: Arhivă, caracter ilustrativ
UTA, cel mai fierbinte subiect. Cică
Nu UTA, nu greva profesorilor, nici reuma politicienilor… Nu, subiectul Aradului e… Aradul!
Avem o țară, în cazul nostru un municipiu, un județ, prin extrapolare. Ce facem cu el? Îl lăsăm hulpavilor și, efemer, discreționarilor în ale deciziilor, care ne poluează viața de zi cu zi? Nuuuu!
Scopul unui ziar ce biciuiește moravuri e de a… biciui!
La concret, avem discuții despre UTA, cutremure, rotativă, Falcă, incompetența lu’ Bibi, competența lu’ nimeni, cartofi, cireși, căpșune (cireșe și căpșune pentru cei care mai croiesc românește) statui, stejari, idoli falși și replicile lor.
Nu UTA, nea primare, ci Aradul ne frământă… Și UTA, dar… Dar, dacă tot ai dat cu mucii lui Falcă în fasolea arădeanului, să ne explici, nea primare, cât de top e TOP-ul, care închiriează mai scump decât piața imobiliară…
NewsAr.ro: Administrația locală din Lipova acuzată că a „mutilat” podul istoric din localitate
Președinta PNL Lipova, consiliera județeană Cristina Ciorogoar, acuză administrația locală a orașului că a „mutilat” podul istoric din localitate. Cristina Ciorogoar a luat atitudine în această problemă și cere administrației locale să recunoască și să repare greșeala făcută, până nu este prea târziu.
„Opinia publică din Lipova este șocată de decizia unilaterală și nejustificată a administrației locale de a modifica proiectul Podului metalic peste Mureș, lucrare finanțată de Guvern. Finanțarea pentru pod, în valoare de peste 13 milioane de lei, a fost câștigată de fosta administrație. Lucrarea pentru reabilitare a fost scoasă la licitație și câștigată de un constructor la valoarea de 8,7 milioane de lei. Proiectul a fost modificat, în mod nejustificat și inexplicabil au fost tăiate trotuarele, iluminatul și căsuța Marei. Este vorba de un pod istoric și un simbol al orașului, nu putem accepta să fie mutilat de incompetența administrației locale! Fonduri suficiente sunt, din diferența dintre costul licitat al lucrării și finanțarea obținută inițial! În oraș se vorbește despre probleme între administrație și proiectant dar cred că astfel de probleme nu trebuie să afecteze patrimoniul orașului nostru, nu putem accepta ca acest patrimoniu să fie distrus indiferent de interesele din jurul administrației! Soluția corectă ar fi modificarea proiectului și păstrarea arhitecturii podului nu căutarea de motive și justificări nefondate”, a s Cristina Ciorogar, președintele PNL Lipova.
Timp de trei zile, aceasta a inițiat un sondaj în mediul online, cu întrebarea: „Cum credeți că ar trebui să arate Podul Metalic peste Râul Mureș după reabilitarea acestuia?ˮ La sondaj au participat 524 cetățeni, 96 % din aceștia își doresc ca podul să-și păstreze arhitectura așa cum a fost construit în anul 1896, în timp ce numai 4 % își doresc ca la pod să fie desființate trotuarele și balustradele pietonale.REPORTER ÎN LUMEA LARGĂ (9): ROMÂNII, ÎN ARGENTINA, CA PESTE TOT
Jurnal sud-american
Oricum am privi lucrurile, Argentina este un partener potențial deloc de neglijat. De aceea, nu pricepeam de ce este atât de insignifiantă preocuparea noastră pentru a pătrunde pe piața argentiniană. Invers, nu este însă așa. Ne-am întâlnit, în Buenos Aires, cu zeci de oameni de afaceri, interesați fie să exporte fie să importe. Numai pentru importul de vagoane s-au arătat interesate cinci societăți argentiniene — de vagoane pentru transportul cerealelor, al țițeiului, al minereurilor…
De ce suntem așa de apatici? De ce nu ne zbatem să cucerim piețe, ceea ce ar însemna și menținerea fabricilor care, vedem toți, își închid porțile una după alta? Și nu doar că nu cucerim alte piețe, dar le pierdem și pe cele existente! Gândurile de mai sus le purtam cu mine pe străzile din Buenos Aires și, cu fiecare pas, cu fiecare nouă dezvăluire, tristețea mi se transforma într-un fel de disperare: de fapt, ce se întâmplă cu noi? Să fim așa de neștiutori? Să nu înțelegem că America de Sud nu este lumea a treia?! Noi am învățat doar câteva nume de țări — SUA, Japonia, Germania… — care, într-adevăr, sunt importante, dar departe de a însemna totul. Din păcate, oamenii de decizie din țara noastră nu gândesc în acești termeni — dacă gândesc cumva! Mă uit la lumea de pe stradă. Toți sunt bine îmbrăcați, atenți față de propria persoană și de imaginea pe care o impun celorlalți. Fac parte, desigur, din clasa mijlocie, în care intră majoritatea populației. Aici, a fi un „mijlociu” înseamnă să deții un apartament, unul sau două automobile, soția să nu lucreze, să ieși măcar o dată pe săptămână la un spectacol, la restaurant… Așa se și explică de ce restaurantele răsar la fiecare pas și toate sunt pline „ochi”. Și de ce Buenos Aires are o viață de noapte animată, care începe de pe la orele 22-23.
Se poate spune că fiecare argentinian participă la prefigurarea destinului național. Și asta, pentru că în Argentina, la fel ca în Brazilia, votul este obligatoriu. La urne, se aplică stampila pe cartea de identitate. Dacă cineva nu votează, trebuie să se justifice în fața tribunalului. Neprezentarea la urne se pedepsește penal, cu ridicarea drepturilor cetățenești pe o perioadă de doi ani. Ceea ce înseamnă o adevărată nenorocire, pe care populația o evită. Nu pot să nu mă întreb dacă o asemenea măsură e democratică ori ba, dacă ea nu anulează libertatea persoanei prin constrângerea de a vota. De discutat. Finalitatea însă, cred, este una democratică: președintele, parlamentarii ceilalți aleși ajung să reprezinte cu adevărat voința națiunii ori a comunităților locale. Una este să fii ales președinte după participarea la vot a întregii națiuni și cu totul altceva să fii ales în fruntea statului de 20 la sută din populație, cum se întâmplă la noi. Părerea mea, vorba pitorescului Nicolae Văcăroiu.
Din nou, japonezii
La Buenos Aires, cu greu găsești un loc la hotel — și sunt sumedenie de hoteluri, har Domnului! Vin turiști din lumea întreagă, dar vin și oameni de afaceri interesați de această piață fabuloasă, preocupați să simtă, să înțeleagă ce ar putea exporta pe această piață. Japonezii și sud-coreenii își trimit aici oameni care au o singură misiune: să se uite în vitrine, prin magazine, să vadă ce produse au trecere și la ce prețuri. Pe baza informațiilor trimise de ei, acasă, în Japonia și în Coreea de Sud, se analizează cererea pieței și se pregătesc pentru a fi ofertate Argentinei (dar la fel se întâmplă și în alte țări) produse și mai bune, dar și mai ieftine. Ambasadele, de asemenea, sunt preocupate de promovarea exporturilor țării lor spre Argentina. Nu pot să nu revin și să nu compar. Ce facem noi? Dormim! Și prin ambasade, dar și acasă, în țară. Între două somnuri, vedem, constatăm că în Argentina ori aiurea am putea exporta multe. Dar până să întreprindem ceva, ne apucă iar moleșeala și somnul. Este evident că nu cunoaștem bine piețele externe, că nici prin cap nu ne trece să procedăm precum japonezii și sud-coreenii. Este o lipsă de voință pozitivă (că în alte privințe, egoiste, suntem de o tenacitate, de o voință negativă uimitoare) și o lipsă de interes înspăimântătoare.
Discut toate aceste, într-o frumoasă seară de noiembrie, echivalentă lunii mai de la noi, cu Mihai Șarlea. Stăm într-un parc superb, pe o bancă, sub cel mai mare ficus pe care l-am văzut vreodată. Nu știu de câți oameni ar fi nevoie ca să-l poată cuprinde cu brațele… De fapt, tulpina sa este o împletitură, o îngemănare de tulpini. Totul are un diametru de cel puțin doi metri. Ca într-un simbol, tulpinile se unesc spre vârf și trimit în lateral ramuri de câte o jumătate de metru grosime. Ca să nu se rupă, uriașele ramuri sunt susținute, din loc în loc, cu propte metalice. O mână întinsă de către om naturii, să se răsfețe în voie. Admirăm peisajul, dar revenim, obsesiv, asupra neînțelesului fel al nostru de a fi și de a vrea. Sau de a nu vrea, naiba știe cum să-l definesc. Destul că stăm și vegetăm, în timp ce lumea din jurul nostru se zbate, merge înainte, mărind până la insurmontabil distanța dintre noi și ceilalți, cei din față.
Suntem însă în Buenos Aires, unde poate nu vom mai ajunge niciodată, așa că o luăm din nou pe Avenida California, batem cu pasul câteva străzi comerciale, nu mai largi de 8-10 metri, destinate doar pietonilor. Din loc în loc, tineri, numeroși tineri, ne întind fluturași care te cheamă să iei cina într-o anume pizzerie, într-un anume restaurant, să asiști la un spectacol de tangouri ori de samba, să intri într-un club de noapte sau chiar să soliciți „serviciile” unei femei, dacă inima o cere și buzunarul nu face mofturi. Multe magazine sunt încă deschise, deși e trecut de ora 22. Vitrinele și rafturile gem de mărfuri de calitate. Blănuri de tot felul, de vulpe de Patagonia (regiune sudică a Argentinei, cu zăpezi veșnice), de nurcă etc., atât de râvnite de către femei, te îmbie la prețuri accesibile, de câteva sute de dolari. Un costum de foarte bună calitate se poate cumpăra cu 400-600 de dolari sau de peso, ceea ce e totuna și oriunde, până și la ziare poți plăti în peso ori în dolari. Intrăm într-o pizzerie, comandăm modest, spaghetti carbonara recipe, un Merlot alb. Apoi, sub privirile atente ale fetei care se ocupă de noi (toți ospătarii serveau la masă, după care se retrăgeau într-un colț, cu mâinile încrucișate la piept, și își priveau cu atenție mesele), ne cufundăm melancolic în această lume care știe să trăiască pentru că știe și să muncească. O, dulce Românie, asta ți-o doresc!
Românii noștri
Cea mai mare parte a populației Argentinei este de origine spaniolă. Dar și italiană, fiindcă aici trăiesc peste cinci milioane de „peninsulari”. O comunitate puternică, de care Italia are grijă ca de propriii fii. De altfel, comunitatea are un reprezentant permanent în Parlamentul Italiei. Sigur, mai sunt și alte comunități: nemțească, ucraineană, evreiască, armenească și chiar una românească. Ambasada României deține o listă cu vreo 600 de români, deși recensământul din 1991 consemna existența a circa 5.000 de conaționali. Din păcate, cei mai mulți nu trec pe la ambasadă decât când au probleme, după cum nici Ambasada nu se omoară cu firea pentru căutarea și atragerea lor într-o solidaritate comunitară firească. Aceeași lipsă de unitate ca în țară. Așa că nu mă miră să aflu că nu avem acolo o biserică, deși cândva ființa una catolică. Ortodocșii români merg pe la alte biserici, dacă merg, ori apelează la serviciile unui preot croat, care oficiază o slujbă în rit ortodox, dar într-o limbă care este un fel de melanj ciudat, de croată și spaniolă. Slujba nu se ține într-o biserică, ci într-o casă. Or, dacă biserică nu e, nimic nu e, nici viață comunitară, nici unitate, pentru că limba neamului și conștiința unității naționale, în vremuri grele, tocmai prin biserică ni le-am păstrat și tot așa s-au consolidat. Nu-i de mirare, așadar, că la Buenos Aires, ca în atâtea alte părți ale lumii, românii noștri nu reușesc să se adune într-o comunitate viabilă, precum alte nații.
Despre Argentina se pot scrie tomuri. Da, Argentina m-a cucerit. Este o țară pe care merită să o vezi și să o cunoști. Ea are, în toate, câte ceva din pasiunea cu care, la cocteilul oferit în cinstea noastră de către Uniunea Industriașilor din Buenos Aires, în finalul întâlnirii de afaceri, un cunoscut cântăreț argentinian ne interpreta tangouri celebre. Bărbatul acela parcă aduna în vocea sa, ce umplea frumoasa grădină a Uniunii, întreaga emoție din poveștile romantice, născute ori provocate, peste decenii, de minunatele tangouri. Nicăieri în lume nu m-am simțit mai acasă!
Tristan MIHUȚA
LA RECE!
E final de sezon și, spre bucuria suporterilor, echipa continuă in liga 1. Este primul meci în care efectiv am asistat ca la un film la cinema. Eram atât de supărat pe jucatori pentru indolența de care au dat dovadă pe întreg sezonul. La asa condiții, cum demult nu au mai fost la club, și așa salarii, tu să te lupți până in ultima repriză pentru menținerea în prima ligă…
Vreau să FELICIT jucătorii de la juniori și pe antrenorii acestora, în special pe Gaica Sandu (foto), cel care îmi aduce aminte de Feri Tisza, profesorul care scotea jucatori de top an de an.
Și, în final, mai am o mare dorință. Indiferent cine continuă la UTA ca președinte, îmi doresc în primul rând să se axeze pe menținerea în prima ligă decât să viseze la titlu. Și nu pentru că nu mi-l doresc, ci pentru că echipele din privincie care au castigat titlul s-au desființat (excepție CFR Cluj, care se pare că e „sac fără fund!”).
Haide UTA! Hai Aradul!
Gabi O.
REPORTER ÎN LUMEA LARGĂ (8): NIMIC NU ANUNȚA FURTUNA
Jurnal sud-american
Duminică, 8 noiembrie. Din nou la drum. Iar bagaje, iar autocar, iar avion, iar cazare la hotel. Înainte de a părăsi hotelul, trecem pe la recepție, să lăsăm cheile. Surpriză! Unii dintre noi, cei care au avut „musafire”, trebuia să plătească 20 de dolari. „Taxă de lux”. „Musafirele”, chemate prin recepționer ori luate pe alese, direct de la una dintre mesele de pe terasa din fața hotelului, treceau obligatoriu pe la recepție, ca să anunțe în ce cameră urcă. Și recepționerul, pe lângă faptul că le proteja, știind unde sunt, mai trecea și camera la categoria „lux”. Așa că, în conformitate cu vorba aceea, cu „domnia și…”, s-au plătit. „Luxul” — direct la „musafiră”, 40 de dolari, și la recepție, 20. Total, 60 de dolari!
Las în urmă Brazilia și, dacă ar fi s-o caracterizez într-o frază, aș reveni la sintagma pe care am consemnat-o deja: „Ce strică brazilienii ziua, repară Dumnezeu noaptea”. Într-un fel, brazilienii ne seamănă — au „arta” de a face haz de necaz. Necazul lor (ca și al nostru?!) este că prea mulți nu se omoară cu munca, iar hazul este de fapt o autoironie, dar nu una care să usture și să alarmeze, ci una care să facă din slăbiciune o calitate. Iar „calitatea” izbăvitoare este dată de bogățiile imense al țării. Așa se explică de ce, în ciuda potențialului de care dispune, Brazilia este o țară a marilor contraste, a orașelor ce coagulează construcții foarte moderne, dar și sute de favele, cu case din carton și din ce s-o mai nimeri, o aglomerație mizeră de oameni extrem de săraci.
De la Sao Paolo la Buenos Aires am făcut mai puțin de două ore, încât la ora locală 12, ora 17 în România, suntem deja în camerele hotelului „Las Naciones”, din centrul capitalei argentiniene. Nu mă simt grozav, ceva nu e în regulă cu stomacul (mâncarea bună, dar „grea”, din seara trecută, cred). Gigi Albu, la fel, avea puseu de hipertensiune! M-a rugat să caut o farmacie, să cumpăr un tensiometru, că medicamente își luase de acasă. Serviciul l-am onorat ireproșabil! Apoi, arunc o privire peste documentarul cu care venisem de acasă și-l completez cu datele pe care tocmai le-am primit prin grija Ambasadei României în Argentina.
Ca întindere, Argentina face parte din grupul statelor mari. Are o suprafață de 3.761.274 de kilometri pătrați, adică de vreo 15 ori suprafața României. Teritoriul continental este o câmpie vastă, de-a lungul Atlanticului, iar la vest se înalță Anzii, cu vârful Aconcagua (6.959 m). Deși vastă, câmpia este folosită doar în proporție de 9% pentru culturile agricole, iar pășunile (renumitele „pampas”) cuprind 52 la sută. La o asemenea suprafață de câmpie cultivată, Argentina este o mare exportatoare de grâu, porumb etc. Este și o mare exportatoare de carne de vită (deține 45 de milioane de bovine). În 1998, Argentina avea 35 de milioane de locuitori, din care 85 la sută sunt albi, restul fiind metiși, amerindieni, de alte rase. Circa 90 la sută din populație este catolică.
Cosmopolitul Buenos Aires
Avenida Corrientes, strada pe care se află hotelul, este una dintre numeroasele străzi care cad perpendicular pe Bulevardul „9 iulie”. Încă din fața hotelului zăresc, la circa 250-300 de metri, Obeliscul înălțat în memoria spaniolului Don Pedro Mendoza, în 1936, la împlinirea a 400 de ani de la înființarea orașului, care primise numele de Santa Maria del Buenos Aires. Interesant, Mendoza avea să părăsească localitatea la scurt timp după aceea — lăsând, într-un fel, lucrarea neterminată. Abia la 11 iunie 1580, Juan de Garay îl va „reînființa”, practic, însă Argentina îl cinstește doar pe cel care a pus piatra de temelie.
Cum începusem să mă simt mai bine, plec la o plimbare. Era o frumoasă zi de primăvară. Nu era cald, dar soarele mă făcea să mă simt bine doar în sacou (îmi amintisem, după primii pași, de fotbaliștii din echipa României, care în iunie 1930 ajungeau la Montevideo în ținută lejeră, de vară, uitând că în emisfera sudică era iarnă!). Ajung în Bulevardul „9 iulie” și nu știu ce să admir mai întâi. Fără exagerare, impresia a fost una copleșitoare. Nu mai văzusem niciodată un asemenea bulevard. Clădirile, în majoritate ridicate pe la începutul secolului al XX-lea, unele, poate, chiar mai devreme, mă fac să mă simt ca într-un mare oraș din Europa. Doar ici și colo, câte o clădire în „stil american”, din oțel, beton și sticlă, atât de frecvent întâlnite peste tot în lume, la sfârșitul mileniului. Bulevardul are o deschidere de vreo 100 de metri și, în unele zone, asigură câte 16 benzi pentru automobile, pe un singur sens! În mijlocul său, Obeliscul. Pe marginea trotuarelor largi — care permit comercianților să amplaseze terase pentru cei ce vor să zăbovească la o cafea, cu ziarul în față, la un suc, la o prăjitură ori la o bere —, un „lanț” de arbori, care n-au încă frunze, în schimb sunt încărcați cu niște flori minunate, de un mov viu, tonic. Sunt încântat de această minunăție a naturii și întreb o tânără chelneriță, care stătea în așteptarea clienților, la una dintre terase, cum se numesc acei arbori. Nu știe. Însă, amabilă, se duce să-și întrebe patronul. Apoi, îmi spune ceva, dar nu sunt convins că înțeleg corect și îi ofer pixul și notesul în care scrie „Jucaranda”. Nu mai am tupeul să abuzez și s-o întreb cum se numesc ceilalți arbori, cu tulpina în formă de sticlă, gâtuită sus și jos, care cresc mai spre mijlocul bulevardului, între cele două sensuri de circulație. Aveam să aflu, până la urmă, de la un vânzător de ziare (deh, curiozitatea jurnalistului!): „borracho”, adică bețivanul, cu trimitere la forma sa.
Mașini bine întreținute aleargă spre capetele nevăzute ale bulevardului. Taxiurile, vopsite în negru, partea de jos, și în galben, partea de sus, sunt aproape tot atât de numeroase ca autoturismele personale. Multe dintre ele sunt Renault, Peugeot sau Citroen, făcute aici, în cooperare cu francezii. Dar și mașinile nemțești sunt bine reprezentate. În stânga Obeliscului, Teatrul Colon, ridicat în 1900. Un bilet costă aici 50 de dolari. Spun „dolari” pentru că moneda națională „peso” este egală cu dolarul. Și stă așa din 1992, ceea ce ar putea sugera că Argentina are o economie fără inflație, grație unei strategii financiare ce a fost clădită tocmai în sensul menținerii parității peso-dolar la raportul 1/1. Prin lege, aveam să aflu, se urmărește să nu se scurgă în afară capitalurile, iar economia trebuie să asigure o creștere anuală de cel puțin cinci la sută. În plus, statul argentinian este preocupat de atragerea investitorilor străini. Și aceștia vin. Japonezi, americani, francezi, englezi…
Poate nu este lipsit de semnificație faptul că George Soros, cunoscutul multimiliardar american, este cel mai mare deținător de bunuri imobiliare (terenuri și clădiri) din Argentina. Deschiderea spre capitalul străin este susținută și prin strategia neoliberală a privatizării totale. Din câte îmi spunea Viorel Ipate, consilier la Ambasada României, guvernul tocmai lucra la elaborarea strategiei privind privatizarea centralelor nucleare.
Buenos Aires este una dintre marile metropole ale lumii. Lumea de aici este cosmopolită, iese la teatru, la cinema, la numeroasele localuri ce oferă spectacole de tango (doar suntem în patria tangoului, nu?) ori, pur și simplu, bărbatul își pune cravata, îmbracă un costum bun și își invită soția ori prietena la un restaurant. Orașul se compune dintr-un nucleu, în care trăiesc circa trei milioane de oameni și din aglomerări formate în jurul acestui nucleu, în care locuiesc încă vreo opt milioane de suflete. În orice parte ai porni din centru, ca să ieși din oraș îți trebuie 100 de kilometri până când vei putea spune că te-ai despărțit de Buenos Aires, atâtea clădiri s-au adunat aici de-a lungul vremii. Am văzut cartiere bogate, dar și cartiere sărace, asemenea favelelor braziliene, care sunt numite „villa miseria”.
Ambasada României, situată pe Calle Arroyo 962-970 (clădire veche, cu parter și două etaje, înfrumusețată cu vitralii și „mobilă stil”), se află în apropierea Bulevardului „9 iulie”, în zona rezidențială numită „Retiro”. Mai la sud este renumitul cartier Boca, din care a pornit tangoul, unde se află Stadionul „Bombonera”, proprietate a Clubului Boca Juniors, celebra echipă a lui Maradona. Nu departe de Ambasada noastră se găsește și marele parc Racoleta și cimitirul unde este înmormântată Evita Peron, cea care a devenit un simbol și o eroină națională pentru majoritatea argentinienilor. Spre regretul meu, nu am ajuns acolo și de câte ori ascult „Don’t cry for me Argentina” regretul se reactualizează.
Acum, să explic titlul acestui episod. Peste tot, de la oficialitățile argentiniene, la diplomații Ambasadei, am auzit numeroase laude despre economia Argentinei. Iar pentru „rigoarea cu care aplică programele, reformele”, Argentina era dată mereu ca exemplu, de către FMI. Ei bine, peste doar trei ani, în 2001, Argentina a falimentat. Iar colapsul economic a distrus clasa de mijloc și a ridicat nivelul sărăciei la 57,5 la sută. Era rezultatul politicilor implementate cu „ajutorul” FMI, al implementării politicilor neoliberale, care au făcut posibilă spolierea a miliarde de dolari de către bănci străine și corporații. Multe din bunurile și resursele Argentinei au fost jefuite fără rușine. Sistemul său financiar a fost folosit chiar pentru spălare de bani de către Citibank, Credit Suisse și JP Morgan. Prin urmare, a se ține minte: când te laudă FMI, nu înseamnă că e neapărat de bine (pentru tine, ca țară, ca populație, vreau să zic!). Donc, atention!
Tristan MIHUȚA
Prietenului meu, dr. Zeno Moldovan
Zeno este un personaj cunoscut în lumea medicinei arădene. Specialist în chirurgia pediatrică, cunoscutul medic este totodată și un personaj pitoresc în lumea sportului.
Iubește la fel de mult sportul precum iubește și profesia pe care a practicat-o ani la rând și, periodic, o practică și în zilele noastre. Fără să facă performanță a practicat diferite ramuri sportive precum fotbalul, tenisul, șahul…
L-am cunoscut în lumea sportului, târziu, în meciurile de minifotbal când medicii din Arad mă invitau în diferite turnee la care ei erau invitați, mă invita să îi fiu partener în partidele de tenis disputate pe terenurile bazelor arădene. La șah, încă nu am apucat să ne înfruntăm.
La toate ramurile amintite, Zeno Moldovan era un jucător pătimaș, nu-i plăcea să piardă.
Mi-aduc aminte cum în seturile de tenis, datorită vârstei și problemelor de vedere, Zeno alegea să joace mai mult lângă fileu, iar dacă eu sau alt partener al său greșeam un serviciu sau pe amândouă, domnul doctor ridica ambele brațe a leahamite, frustat fiindcă partenerul său a greșit. Gesturi identice cu ale cunoscutului Denis Alibec, la nereușitele colegilor săi.
Frustarea, la Zeno, ținea câteva clipe doar, analizele meciurilor, la un pahar cu vin fiind pline de motivații, mai mult sau mai puțin acceptate de toată lumea,
Zeno Moldovan a fost înzestrat de natură cu abilități sportive reale, cu motricități deosebite, dar mereu îi plăcea să creadă că principalii vinovați sunt alții.
Este unul dintre cei mai vechi susținători ai UTA-ei , are o istorie a deplasărilor, a meciurilor vizionate din tribune nu numai în Arad și nu numai în Romania.
În ultima vreme am redescoperit, în postările și discuțiile cu doctorul Moldovan, acea ” dorință” a lui ca echipa pe care o iubește să se exprime pe teren conform imaginației lui. Devine în comentarii un antrenor cibernetic, un conducător de club exemplar și mai ales… un jucător fără cusur.
Devine de multe ori exagerat de pesimist, deși o iubește (și bag mâna în foc) la nebunie pe UTA. Și-a neglijat de nenumărate ori sănătatea numai și numai să o vadă evoluând pe UTA.
A biciuit în numeroase comentarii, jucători, antrenori, conducători, dar” biciul ” lui a lovit așa cum ar lovi un părinte, copilul neastâmpărat, mai cu blândețe spunând în sinea lui : ” Noa, îți mai dau o șansă la meciul viitor”.
Și câte meciuri au mai fost după aceea… și câte ” bice ”s-au mai ros după aceea… Dar dragostea lui Zeno pentru UTA a rămas aceeași.
În zilele acestea, inima doctorului a cam obosit să mai bată în ritmuri egale, Zeno e medic și știe să o oblojească. Zeno e medic pediatru, iar inima lui este și acum ”inimă de copil”.
Cam asta este analiza meciului de aseară.
Cu UTA pentru totdeauna!
Ioan HAMZA
foto: NewsAr.ro
Ziua Pedagogului, sărbătoarea cadrelor didactice ale comunității românești din Ungaria
Vineri, 2 iunie 2023, la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Gyula (LNB), sub genericul „Ziua Pedagogului”, a avut loc o festivitate de premiere și de cinstire a cadrelor didactice ale comunității românești din Ungaria, care activează în școli bilingve sau în școli în care lb. română se predă ca materie de studiu.
La această manifestare, a participat și Florin Vasiloni, consulul general al României la Gyula.
În Ungaria, în fiecare an, începând cu anul 1952, sunt sărbătoriți profesorii, în prima duminică din luna iunie. La manifestare au participat în jur de 150 de profesori, alături de directori ai unor școli, dar și alte oficialități: Preasfințitul Pă
Consulul general român Florin Vasiloni a felicitat cadrele didactice ale comunității românești, care deservesc școlile comunității într-un areal cuprins între Pocei (Pocsaj), jud. Hajdu-Bihor, până la Cenadul Unguresc (Magyarcsanad), jud. Csongrad-Csanad), amintind totodată de imensa responsabilitate pe care o au acestea, de a se dedica învățării de carte a elevilor români, dar și de a ajuta la transmiterea celui mai importante comori a comunității, limba română. Un cuvânt de apreciere și de binecuvântare, la adresa cadrelor didactice premiate, a rostit și Preasfințitul Părinte Episc
În Ungaria, în fiecare an, începând cu anul 1952, sunt sărbătoriți profesorii, în prima duminică din luna iunie. La manifestare au participat în jur de 150 de profesori, alături de directori ai unor școli, dar și alte oficialități: Preasfințitul Pă
Consulul general român Florin Vasiloni a felicitat cadrele didactice ale comunității românești, care deservesc școlile comunității într-un areal cuprins între Pocei (Pocsaj), jud. Hajdu-Bihor, până la Cenadul Unguresc (Magyarcsanad), jud. Csongrad-Csanad), amintind totodată de imensa responsabilitate pe care o au acestea, de a se dedica învățării de carte a elevilor români, dar și de a ajuta la transmiterea celui mai importante comori a comunității, limba română. Un cuvânt de apreciere și de binecuvântare, la adresa cadrelor didactice premiate, a rostit și Preasfințitul Părinte EpiscREPORTER ÎN LUMEA LARGĂ (7): PRINTRE ROMÂNI, LA SAO PAOLO
Jurnal sud-american
Nu o să insist asupra discuțiilor (era să scriu asupra „discuțiilor bizantine”, celebrele dezbateri pe care le purta clerul Bizanțului cu privire la limba în care să oficieze slujbele religioase, discuții absurde, câtă vreme turcii erau la porțile Constantinopolului — într-un anume fel, cam așa decurgeau și întâlnirile noastre) cu oamenii de afaceri. O să vorbesc despre ele undeva, la modul general. Așa că prefer să mai spun câteva vorbe despre Brasilia. Capitala a avut marele avantaj că s-a creat din „nimic”. Pe un teren viran. Așa a putut fi impusă norma ca nicio clădire să nu aibă mai mult de opt etaje. Iar între blocuri distanța este apreciabilă — fiind ocupată de mari suprafețe cu gazon, un gazon ce te duce cu gândul la cel englezesc, după cum arată, după cum este întreținut. Șapte artiști moderni au contribuit și ei la realizarea marelui proiect urbanistic. În „actul de naștere” al Brasiliei este prevăzut ca niciodată să nu devină metropolă. Atunci, în 1998, se putea cumpăra teren foarte ieftin: 1.500 metri pătrați, cu 1.500 de reali! Și asta, în condițiile în care infrastructura (lumină, apă, canal, telefon etc.) era asigurată.
În 1992, la 90 de ani de la nașterea patronului său spiritual, fostul președinte al țării, Juscelino Kubitschek (de altfel, un bun părinte al întregii Brazilii), statul l-a omagiat construind un „Memorial JK”, un mausoleu, dar nu asemenea celui în care zace mumia lui Lenin, ci unul în care omagiul se împletește cu bunul simț și cu bunul gust. Aveam să vizităm acest „Memorial”. De ce îl cinstesc brazilienii pe fostul președinte? Nu doar pentru că a semnat și susținut proiectul noii capitale. Bunăoară, în 1956, Brazilia nu avea industrie constructoare de automobile, dar în 1960 producea deja 132.000… Sloganul lui J.K. era unul ambițios și mobilizator pentru țară: „În 5 ani, cât în 50!”). Și, trebuie spus, i-a pus pe brazilieni la lucru!
Într-una dintre zile, am fost invitați la guvernatorul statului Brasilia, care oferea un prânz în cinstea „delegației directorilor” — o numesc așa pentru că 95 la sută dintre membrii delegației noastre erau… directori. O reședință cochetă, situată într-un parc care fusese realizat cu specii de arbori și plante aduse din toată Brazilia. Nu mai țin minte ce anume am mâncat, ce am băut. Dar nu am uitat și nu o să uit că am fost tratați și cu niște trabucuri cubaneze. Cum au apărut cutiile, ademenitoare și ele, prin aspect și prin mirosul aromat de tabac pe care îl răspândeau, se vântura „știrea” că trabucurile erau dintre cele mai fine, că o bucată ar costa 50 de dolari. Bănuiesc că era traducerea vorbelor guvernatorului. La așa ofertă, la așa „marfă”, nu am rezistat. Am luat un trabuc, l-am mirosit îndelung. Să-l aprind, să nu-l aprind? Îl aprind! Trag cu sete din el… Iată-mă fumând din nou, după patru ani (nu e un record, am zis, am mai stat 12 ani și o lună fără să fumez!). Nu am fumat nici jumătate din trabuc, că se și anunță retragerea noastră, după principiul omul vine, stă, dar mai și pleacă. Sting trabucul, îl învelesc într-un șervețel și-l bag în buzunar. Aveam să-l fumez la hotel. Dar nu m-am oprit aici. S-a trezit diavolul în mine și cerea tutun. O vreme a fost simplu, pentru că mă alimenta cu țigări Kent Mircea Oală, care tocmai a decis să se lase de fumat (nici azi nu mai fumează!) și împărțea din cartușele de Kent cu care venise de acasă. Apoi, îmi cumpăram țigări, Marlboro. De acum, plăteam tribut greu ispitei, pentru că fumam din nou 30-40 de țigări pe zi, după cum era ziua de lungă.
În dimineața acelei zile, înainte de a prânzi la guvernator, Creț Nicoară a coborât la micul dejun în papuci de casă. Și așa avea să umble, disperat, toată dimineața. Îi dispăruseră pantofii! A răscolit toată camera. Nimic. Venise încălțat, ușa a fost încuiată pe dinăuntru. Nu se punea problema unui furt. Și totuși, pantofii au dispărut! Trec așa câteva ore stresante, era gata-gata să cheme un taxi care să-l ducă la un magazin de încălțăminte, când… „Evrika”!! Pantofii erau puși la rece, în frigider! Cine i-a pus? Colegul său de cameră, Dorel Zăvoianu. De aici, glume: „Măi, Nicoară, trebuie că rău îți miroseau pantofii, din moment ce Dorel n-a mai suportat și i-a pus la zvântat!”.
În seara aceleiași zile, pierdem vremea pe la hotel. Ne plictisim. Gigi Albu, directorul general de la Astra-Vagoane, are chef de o baie. Îmi place ideea. Ne echipăm și mergem la piscină. Căutăm apa. E rece tare, piscina fiind în aer liber. O luăm spre saună. O saună cu aer uscat. Nu stăm cinci minute, că Gigi nu mai vrea. „Eu ies, zice, că nu mai suport. Mă duc să iau o vodkă la bar — barul se afla la vreo 10 metri de saună”. Eu rămân. Îmi place cum transpir prin toți porii, detoxificându-mă. Intră un tip și se așează vizavi de mine. La vreo doi metri. La un moment dat, scoate un brici, îl deschide, îi probează ascuțimea lamei pe părul de pe mână. Apoi, îl învârtește în aer. Cât era de fierbinte în saună, îngheț. Ăsta e psihopat, îmi zic. Să mă ridic, nu am curaj. Aș vrea să vină Gigi ori altineva, numai să nu fiu singur cu nebunul ăsta. Nu vine nimeni. Trec așa vreo cinci minute de teroare, care mi s-au părut o eternitate. Tipul nu închide briciul. La un moment dat, îmi zic: fie ce-o fi, voi ieși, iar dacă vine spre mine, îi trag un picior, că doar am jucat fotbal, știu să-l iau din vole. Pașii spre ușă i-am făcut ca în vis, când te aleargă cineva și abia te smulgi dintr-o smoală nevăzută. Ies și îl blagoslovesc pe Gigi, îmi descarc tensiunea asupra lui, că s-a îngrijit doar de vodka lui și n-a catadicsit să vâre capul pe ușă. Dar de unde să știe el ce trăisem eu acolo…
În capitala economică a Braziliei
Sâmbătă, 6 noiembrie, luăm avionul spre Sao Paolo. Suntem aici, pe pământ brazilian, de șase zile. În avion, rememorez trăiri, întâmplări, încerc să înțeleg ce înseamnă Brazilia, în diversele ei aspecte, dar și în întregul său. Mă uit peste notițele adunate pe parcurs. Da, uite o chestiune interesantă. În Brazilia, votul se desfășoară electronic și este obligatoriu. Cine nu votează, pierde dreptul la pașaport; dacă e funcționar public este demis, în alte cazuri absenților li se reține o mare parte din salariu. Sunt o mulțime de alte sancțiuni administrative pentru „chiulangii”, pentru cei care nu participă la votul întregului popor, cum ar fi zis tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Dar nu e timp de meditație asupra acestui subiect, pentru că în nici două ore aterizăm la Sao Paolo. Este cel mai mare oraș al Braziliei. La vremea respectivă avea 9.000.000 de locuitori (16 milioane aduna întreaga regiune). Dacă Rio de Janeiro este capitala financiară, dacă Brasilia este capitala administrativă, Sao Paolo este considerat capitala economică. Circa 40 la sută din produsul intern brut (PIB) al Braziliei este produs în Sao Paolo.
De la aeroport, ne ia un autocar, care ne va duce la Hotelul Pan Americano. Ghidul, un om simpatic, în vârstă. Zice că se numește Bruno și e din Rimini, Italia. Începem discuția în engleză, continuăm în franceză și apoi o dăm pe italiană. Este evreu. Autocarul va face cu noi un tur al orașului. Trecem pe lângă celebrul Interlagos, circuitul unde se organizează marele Premiu al Braziliei la Formula I, unde se află un monument al lui Ayrton Senna, marele campion mondial, care și-a găsit sfârșitul într-un groaznic accident, pe circuitul de la San Marino, la 1 mai 1994. Îmi amintesc acel moment dramatic. Urmăream cursa în direct, la TV, când totul s-a sfârșit în câteva fracțiuni de secundă.
Apoi, autocarul se înscrie pe Avenida Paolista. Un fel de inimă financiară a metropolei. Gândul mă duce, firește, la celebrul serial „Bulevardul Paulista” care făcea furori la noi, prin anii ’70, și care era construit pe conflictele de interese legate de „nașterea” acestui bulevard, de exproprieri și escrocherii de tot felul.
Și iată-mă unde nici nu visasem! Este un bulevard larg, iar clădirile sugerează forță și chiar prosperitate.
Era să uit! Am avut bucuria de a călca pe gazonul Stadionului din Sao Paolo, de unde am smuls câteva fire de iarbă pe care le am și în ziua de azi. Terenul tocmai se pregărea pentru meciul de a doua zi. Sorin Tudor își amintește că și am lăcrimat, acolo, cu firele de iarbă în mână. Se prea poate, emoția era covârșitoare.
Printre români ignorați
La hotel, ni se spune programul. Întâlnire cu ceva oficialități și, cu jumătate de gură, că ar mai fi ceva, organizat de comunitatea românească. Zăvoianu alege oficialitățile, eu sunt interest de românii de acolo. Și mă duc la locul întâlnirii. Nu mai rețin cine a mai venit cu mine, doar de Florin Torcoș sunt sigur, pentru că apare într-o poză. Din prima clipă am realizat că evreii dominau în acea încăpere — pentru că nu era o sală, nu se adunase lume multă, eram doar vreo 10 persoane. Toți stăpâneau excelent limba română și toți erau bucuroși să vadă niște români printre ei. După bucuria din start, au început „plângerile”. Ei aflaseră de la radio de venirea noastră. După care au sunat la Consulat, iar cei de acolo „nu știau nimic”. Apoi, Ștefan Nicula le-a spus că „da, vin niște români, dar nu putem rezolva nimic”. Dar Giorgia Preotescu, secretara camerei de Comerț, Industrie și Turism, a luat lucrurile pe cont propriu și… iată-ne împreună! Comunitatea românească din Sao Paolo, ne spuneau cei prezenți, cu unanimitate de opinii, era nemulțumită de prestația consulului general de la Rio, Ștefan Costin, care nu se preocupa de situația românilor, bea, aduna bani să facă revistă a Consulatului, le lua 7 dolari pentru corespondența legală etc. Dar nu le oferea măcar un steguleț tricolor. Apoi, îmi vorbesc de Prințesa Ghica, Ștefana Solacolu după tată (după mamă, Ghica). Dumneaei e plecată din 1964 din România, pe ruta Paris – Brazilia. Prințesa, care la acea oră trăia, de 15 ani, cu un domn Chițimia (!?), a fost director la Compania de Aviație din Sao Paolo, și era un promotor al relațiilor româno-braziliene. De la această întâlnire am scris o relatare amplă, plină de amănunte pitorești și de picanterii, dar, din păcate nu am găsit-o în colecția „Observator arădean” a Bibliotecii Județene. Și nu a fost singura corespundență care lipsea.
George Legmann
Avea 54 de ani. Știu asta pentru că am făcut o operație aritmetică simplă: dacă era născut în 1944 și acum ne aflam în … S-a prezentat: George Legmann. Nu-mi spunea nimic. Un alt nume, cu rezonanță evreiască. În toiul discuțiilor, mă întreabă, schimbând brusc subiectul, dacă îl știu pe Oliver Lustig. Nu-l știam, personal, dar citisem din lucrările sale și ce a mai scris, ani de zile, în revista „Flacăra”, a lui Adrian Păunescu (ce tiraj avea revista!, 400.000 de exemplare și totuși se vindea pe sub mână, la chioșcuri… Ce reportaje, ce anchete, ce meseriași se adunaseră acolo!!…). Îmi spune că Lustig vorbește despre el și despre mama sa în una dintre cărți. Și așa a demarat povestea (și lui i-am dedicat o pagină de ziar, dar nu am mai găsit-o în colecție). George Leman s-a născut în 1944 în lagărul de la Auschwitz și este unul dintre cei doar șapte copii care au ieși vii de acolo. Familia lui era din Cluj și tot în Cluj a stat până în 1964, când soarta l-a mânat încoace. Acum, făcea afaceri, îi mergea bine, dar era preocupat și de studii. În fine, un personaj interesant, care avea să vină frecvent la Oradea, la Arad (colabora cu Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” (l-am reîntâlnit la rectorul Aurel Ardelean, în birou, apoi la redacție).
Vinul ne-a apropiat și mai mult la acea întâlnire din Sao Paolo. Parcă eram prieteni vechi. Cineva aduce vorba de cântat: „Ce-ar fi să cântăm ceva, de-ale noastre?”. Cum sunt amator de așa ceva, la petrece, sunt de acord. Doar George Legmann a fost împotrivă. „Să nu cântați, că eu plec! Voi plânge și mă fac de rușine. Am acasă vreo 200 de CD-uri, le ascult și plâng singur”. Și totuși s-a cântat acolo iar George nu a fost singurul care a lăcrimat.
Am fost, împreună cu Gigi Albu, și acasă la George Leman. Locuia într-un bloc alături de alte cinci familii. Un bloc construit în asociație, cum se zicea pe la noi. Blocul avea curte, gazon și piscină. Apartamentul, spațios, bine și cu gust mobilat. Ne-am retras în biroul lui, printre cărți, CD-uri și aparatură electronică sofisticată. Ne arată câteva cărți la care ținea. Printre ele, un volum de poezii. Autoarea, Hillary Clinton, fosta primă-doamnă a Americii! Cartea era cu autograful autoarei. Atunci am înțeles că doamna Clinton e de același sânge cu George Leman. Și mi-am mai amintit de un lucru. La facultate, aveam mulți profesori evrei: Ion Banu, I.C. Gulian, Radu Florian, Niculae Bellu, Ion Ianoși… Cum apărea o carte de specialitate la Paris, la Londra ori aiurea, ei o aveau imediat pe filiera comunității evreiești. Solidaritate adevărată!
Seara s-a încheiat cu o cină la restaurant. Eu și Gigi Albu am fost invitații lui George Leman. A fost o cină pe cinste, care încheia o zi densă în întâmplări și trăiri!
Tristan MIHUȚA
REPORTER ÎN LUMEA LARGĂ (6): BRASILIA — GEOMETRIE, ARTĂ ȘI VIAȚĂ, LA PARALELA 15
Jurnal sud-american
Încă de la plecarea din țară, erau câțiva în grup — Nicoară Creț, Sorin Tudor, dar și alții — care ardeau de nerăbdare să vadă „scântei” între mine și Dorel Zăvoianu. Se știa că am purtat în ziarele noastre polemici neprincipiale, că ne-am și jignit. E drept, îl surclasam pe Zăvoianu, pentru că, orice s-ar spune, mânuiam mai bine cuvântul, metafora, ironia… Ei bine, nu au fost scântei. Dimpotrivă, ne-am întreținut cordial, deși făcuseră totul să aibă parte de „spectacol”. De câteva ori, au aranjat lucrurile în așa fel încât să stăm unul lângă altul în avion. Degeaba. Dezamăgire! Am și mărturii foto: în piscina hotelului de la Rio, în apă fiind, ciocnesc cu Dorel o „cervezza”. Numai că nu ne ținem după cap! Îmi amintesc că, la acea fază, dezamăgirile au fost înlocuite cu aplauze.
Orice lucru are un sfârșit — doar spațiul și timpul sunt infinite. Așa că a venit vremea să lăsăm Rio de Janeiro locuitorilor săi. Era joi, 4 noiembrie, zi care debutase cu un program ca la armată. Mic dejun, timp la dispoziția „soldatului”, la ora 12 bagajele în hol, fiindcă se încheia ziua hotelieră, la 13,30 îmbarcarea în autocar, în jur de ora 16, în avionul spre Brasilia, capitala, cazare în regim de urgență și la ora 20 deplasare la Ambasada României, unde va avea loc un cocteil, de fapt un prim contact cu oamenii de afaceri de acolo. Cum aveam bagajul făcut încă din ajun, plec să mai văd o data Copacabana, să mai simt o dată mirosul Atlanticului. Lume puțină pe plajă, fiindcă vara și sezonul estival vor începe abia în decembrie — în noiembrie, deși este cald, apa este rece, pot garanta asta, pentru că am intrat cu piciorele în Atlantic, de câteva ori. Văzută la lumina zilei, plaja, de forma unei banane, pare fără de sfârșit. La interior o scaldă Atlanticul, în spate o străjuiesc hotelurile și edificiile moderne ale unor bănci și societăți comerciale, iar în flancuri plaja este închisă de dealuri. Circa șapte milioane de turiști din lumea întreagă trec pe aici în fiecare an. Intenționam să merg cât mai mult de-a lungul plajei, însă temperatura ridicată și mai ales umiditatea crescută m-au făcut să renunț, după o vreme. Parcă mă aflam într-o saună! Cu toate acestea, pe lângă mine aleargă, în ambele sensuri, oameni de toate vârstele, dar mai ales vârstnici. Cine nu poate alerga, merge în ritm susținut. Sunt sute de oameni la „mișcare” și același lucru poți să-l constați la orice oră din zi, de dimineața, până târziu în noapte. Nu pot să nu prețuiesc acest semn de educație și de preocupare pentru propria sănătate, într-o lume a stresului și a sedentarismului. Mă despart de Copacabana, tricoul abia mai face față transpirației, nu înainte de a mai arunca o ultimă privire spre întinderea de ape care i-a adus aici pe portughezi, cu aproape 500 de ani în urmă.
În inima colosului
Până la Brasilia, capitala statului, sunt circa 2.000 de kilometri. Îi parcurgem în mai puțin de două ore, la bordul unui Boeing 737. Cele două mii de kilometri reprezintă puțin pentru o țară ce ocupă o suprafață de 8.456.508 kilometri pătrați, adică 5,77 la sută din uscatul Terrei, peste 20 la sută din suprafața celor două Americi și 47 la sută din America de Sud. Ca o curiozitate, Brazilia se învecinează cu toate statele sud-americane, mai puțin Chile și Ecuador. Acest colos are frontiere terestre care însumează 15.719 de kilometri, iar litoralul la Atlantic adună peste 7.400 de kilometri. Brazilia are o rețea hidrografică printre cele mai mari din lume, principalele fluvii fiind Amazonul, Sao Francisco, Parana și Paraguay.
Un asemenea colos, al cărui nume provine de la nenumăratele păduri de lemn de brazil, roșu ca jăraticul, avea nevoie de o capitală amplasată în interiorul țării, pentru a reduce distanțele și pentru a facilita dezvoltarea în toate regiunile imensului teritoriu. Ideea unei noi capitale era, de altfel, destul de veche, încă din 1763, când a avut loc mutarea capitalei, de la Salvador de Bahia la Rio de Janeiro. În 1821, într-un document înaintat de Guvernul provincial din Sao Paolo către Parlamentul din Lisabona se susținea importanța înființării unui nou oraș, în interior, avansându-se chiar numele de Brasilia. Acest gând a durat mai bine de 130 de ani de proiecte, inițiative și chiar decrete. Însă abia la 5 august 1955, președintele Cafe Filho a aprobat locul și aria noului oraș, între râurile Preto și Descoberto, în statul Goias, în apropierea paralelei 15 grade Sud. Câteva luni mai târziu, la 18 aprilie 1956, următorul președinte, Juscelino Kubitschek de Oliverra a înaintat Congresului un proiect de lege vizând crearea companiei de urbanizare a noii capitale. Concursul organizat în vederea definirii planului noului oraș a fost câștigat de arhitectul Lucio Costa , care avea să se asocieze cu Oscar Niemeyar, și calea spre grandiosul proiect era deschisă, iar visul s-a risipit în mod fericit și pragmatic într-un uriaș șantier. Lucrările, la care au participat peste 30.000 de oameni, au început în februarie 1957 și n-au fost necesari decât trei ani pentru a face posibilă, la 21 aprilie 1960, mutarea capitalei de la Rio de Janeiro.
Când omul se întrece pe sine
Am ajuns în Brasilia cu circa o oră înainte de lăsarea serii. La aeroport, ambasadorul Ioan Bar și Paul Stanciu, primul secretar al Ambasadei, ne așteptau în gura tunelului ce legase scara avionului de una dintre numeroasele săli ale aeroportului ce poartă același nume ca și capitala. Un autocar ne va purta curând spre hotel, iar privirile noastre lacome „sorb” tot ce se ivește în cale. Ploua liniștit. O vegetație bogată și foarte diversă părea să vibreze, ca la o mângâiere, sub potopul stropilor calzi. De altfel, în Brasilia sunt doar două perioade, una ploioasă, alta secetoasă: din octombrie până în aprilie plouă, iar în rest este secetă. Totuși, temperatura nu înregistrează variații mari de-a lungul anului, diferența dintre luna cea mai caldă (octombrie) și cea mai rece (iunie) fiind de numai patru grade Celsius. Temperatura medie anuală este de 24-26 de grade C. Înainte de a se construi capitala, terenul era un semideșert. Acum, este o oază de verdeață, iar pentru a fi contracarate efectele secetei îndelungate, care ține 3-4 luni pe an, au fost create numeroase lacuri artificiale, de fapt un ansamblu, ce poartă numele Paranoa. Lacurile asigură consumul de apă al populației și mențin umiditatea la valori acceptabile. Cum spuneam, orașul îmi părea o oază imensă. Ghidul, o femeie, mamă a doi copii, ne spune că acum 20 de ani aici se cunoșteau aproape toți. Dar acum (în 1998 – n.a.), capitala are aproape două milioane de locuitori. Spre deosebire de Rio de Janeiro (se pronunță cu „J”, dar Dan Ivan pronunța la întrunirile oficiale doar „Haneiro”!!), aici viața este sigură și te poți plimba liniștit pe stradă, la orice oră din zi și din noapte.
Planul orașului este conceput pe două axe care se intersectează, sugerând un avion stilizat. La intersecția axelor se află Catedrala, inaugurată în 1970. Imaginea sa sugerează mai multe mâini unite într-o rugăciune spre cer. A doua zi, am ținut să o vizitez. Intrarea în catedrală se face printr-un pasaj subteran. Proiectul, ca și în cazul atâtor clădiri impunătoare, aparține aceluiași Oscar Niemeyer, care l-a conceput pentru a fi un centru religios ecumenic. Catedrala este o minunăție, o excelentă, o valoroasă operă arhitecturală. M-a impresionat profund totul, începând cu naosul circular, de la subsol, în care am pătruns printr-un tunel cu pereții și pardoseala negre, care formează în acest fel un ambient de penumbră, numit „loc de meditație”. Biserica, în schimb, este învăluită într-o puternică lumină naturală, ce pătrunde prin vitraliile colorate ale cupolei. Trei îngeri, sculptați de Alfredo Ceschiatti atârnă, „plutesc” deasupra capetelor noastre. În stânga, o replică a celebrei Pieta, a lui Michelangelo Buonarroti. Altarul a fost donat de Papa Paul al VI-lea, care a sfințit de altfel și crucea metalică a Catedralei…
La Ambasada României
Mă reîntorc în timp, la momentul drumului de la aeroport spre hotel. Pe la jumătatea drumului, abundă întrebările despre locul în care pot fi acostate femeile. Cele care se oferă contra cost. Ghidul (pot zice ghida?!) știe. Ne spune numele unui pod. Unii l-au reținut. Nici nu ne-am cazat bine și nici nu am apucat să facem măcar un duș, că am și fost luați în autoturismele diplomaților român și duși la Ambasada României. Oameni de afaceri, reprezentanți ai industriașilor și ai Camerei de Comerț erau invitați la întâlnirea cu noi, cei 20 de membri ai misiunii economice, și nu se cădea să ne lăsăm așteptați, să ajungem în urma lor. Inițial, Guvernul brazilian oferise 83 de loturi, situate pe Bulevardul Națiunilor, statelor cu care întreținea relații diplomatice, deci și statului român. Clădirea Ambasadei nu are aerul impozant al Consulatului din Rio, dar este mai mare și mai bine sistematizată. Ea a fost, firește, construită de români aduși din țară. Interiorul era mobilat simplu, aproape sărăcăcios, iar fotoliile din piele, realizate la Târgu Mureș, sigur erau de-o vârstă cu clădirea. Membrii Ambasadei se străduiau însă să pluseze prin amabilitate și prin grija cu care au pregătit recepția. Invitații brazilieni au venit în număr neașteptat de mare, cel puțin așa am apreciat eu. S-au făcut prezentările, s-au ținut spiciurile de circumstanță. Apoi, taberele, compacte până atunci, s-au dispersat. Se constituie grupuri, grupulețe, se vorbește în toate limbile pământului, inclusiv în „limba mimicii și a mâinilor agitate”. Una peste alta, recepția a fost o reușită — asta și prin contribuția noastră (am plătit fiecare câte 63 de dolari, căci, deh!, la Ambasadă „renumerație mică, după buget”). Mâncărurile au fost deosebite și, ni se spunea, s-a trudit la ele o zi întreagă. Însăși doamna Bar, soția ambasadorului nostru, a pus mâna la pregătirea bucatelor, asumându-și în întregime capitolul „sărmăluțe-n foi de viță”. Acum, a nu se crede că acolo, la Ambasadă, am făcut-o lată! Fac precizarea pentru că așa suntem noi, românii (și nu chiar fără temei), că de cum auzim că s-a dat de băut și de mâncat undeva, imediat ne gândim la un chiolhan ori la alte prostii. Altfel, cu cei 63 de dolari, puteam să ne ospătăm și mai bine la un restaurant în oraș. Suspicios cum sunt, aveam să mă întreb dacă nu cumva ni s-au luat și banii fără să ni se dea nimic, o chitanță ceva, dar undeva s-a și decontat toată cheltuiala. Sunt cârcotaș, dar am văzut destule de genul acesta. Să fie sănătoși, am acceptat să cotizăm pe principiul „obrazul subțire cu cheltuială se ține”, iar acest „obraz” trebuia să pară curat în fața brazilienilor, nu între noi. Oricum, lumea s-a simțit bine, s-au legat relații. Practic, a doua zi s-a trecut peste conveniențe, direct la lucrul pe „ateliere”.
Tristan MIHUȚA
Eroii români comemoraţi în Ungaria de către Consulatul General al României la Gyula
Consulatul General al României la Gyula a organizat în teritoriul de jurisdicţie din Ungaria, în preajma sărbătorii creştine a “Înălţării Domnului” , care constituie ”Ziua Eroilor”, manifestări de cinstire a eroilor neamului, în urma dialogului cu autoritățile locale, în zilele 30-31 mai 2023.
La data de 30 mai 2023, Florin Vasiloni, consulul general al României la Gyula, a participat în patru locaţii din judeţul Hajdu-Bihar, în oraşele Debrecen şi Hajdúböszörmeny și comuna Săcal (Korosszakal), la ceremonii de cinstire a memoriei eroilor români. La manifestări au participat și membri ai comunității românești din Ungaria.
Manifestările au inclus slujbe religioase și depuneri de coroane de flori. Asistenţa religioasă a fost asigurată de către PS Siluan, episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria (EORU), însoţit de către pr. Cosmin Pop, protopop de Debrecen şi alţi clerici din cadrul eparhiei. La manifestări a participat şi o delegaţie a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria (AŢRU), condusă de vicepreşedintele Bertold Netea.
În municipiul Debrecen, reședința județului Hajdu-Bihar şi al doilea cel mai mare oraş al Ungariei, au fost depuse coroane la monumentul ostașului român, denumit în limbaj popular “Fecioara albă”, monument aflat în Piața Bocskai, din centrul municipiului. La ceremonie au participat în calitate de reprezentant al Primăriei Debrecen, domnul Danku Csaba, vice-notar al Primăriei Debrecen; Krvi Dora și Oma Istvan, reprezentanţi ai Direcţiei Protocol al Primăriei Debrecen, în numele căreia au depus o coroană comemorativă. În continuare s-a făcut deplasarea la Cimitirul Municipal din Debrecen, unde la „Monumentul ostașului român căzut la datorie”, situat în “Sectorul românesc” al cimitirului, a avut loc o slujbă religioasă, au fost depuse coroane și de asemenea ținut un moment de reculegere.
În aceeaşi zi, delegaţia Consulatului General al României la Gyula s-a deplasat în oraşul Hajdúböszörmeny, unde au fost primiţi către viceprimarul Sores Istvan. La ceremonia desfăşurată în “Cimitirul soldatului român” au participat reprezentanţii primăriei locale, reprezentanţi ai poliţiei locale şi media locală. Au fost depuse coroane la ambele monumente aflate în aceeaşi incintă. Cu această ocazie, viceprimarul Sores Istvan a subliniat bunele relaţii ale administraţiei locale cu Consulatul General al României la Gyula.
Consulatul general al României la Gyula a organizat o ceremonie religioasă, însoțită de depunere de coroane de flori, la monumentul eroilor din localitaea Săcal (Koroszakal), localitate cu veche tradiție românească. La ceremonia religioasă au fost prezenţi, alături de PS Siluan, episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria (EORU), preotul paroh al comunității, Iulian Lenghel şi un grup de elevi de la Şcoala Generală Bilingvă din Săcal, însoțiți de Ioan Cozma, directorul școlii şi alte cadre didactice. Monumentul eroilor români din Săcal a fost inaugurat la data de 1 noiembrie 2020.
În data de 31 mai 2023, CG Gyula a organizat o ceremonie de depunere de coroane la monumental eroilor români situat în Cimitirul localității Nagykereki, jud. Hajdu-Bihar. La praznicul Înălțării Domnului (25 mai 2023), data la care s-a sărbătorit și hramul Bisericii Ortodoxe Românești din Otlaca-Pustă (Pusztaottlaka), din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria (EORU), s-au făcut și rugăciuni de pomenire pentru eroii neamului românesc, iar consulul general român Florin Vasiloni s-a recules cu această ocazie la troița eroilor, situată la marginea localității, depunând o coroană de flori. https://youtu.be/fUKz9KpuAN8
În municipiul Debrecen, reședința județului Hajdu-Bihar şi al doilea cel mai mare oraş al Ungariei, au fost depuse coroane la monumentul ostașului român, denumit în limbaj popular “Fecioara albă”, monument aflat în Piața Bocskai, din centrul municipiului. La ceremonie au participat în calitate de reprezentant al Primăriei Debrecen, domnul Danku Csaba, vice-notar al Primăriei Debrecen; Krvi Dora și Oma Istvan, reprezentanţi ai Direcţiei Protocol al Primăriei Debrecen, în numele căreia au depus o coroană comemorativă. În continuare s-a făcut deplasarea la Cimitirul Municipal din Debrecen, unde la „Monumentul ostașului român căzut la datorie”, situat în “Sectorul românesc” al cimitirului, a avut loc o slujbă religioasă, au fost depuse coroane și de asemenea ținut un moment de reculegere.
În aceeaşi zi, delegaţia Consulatului General al României la Gyula s-a deplasat în oraşul Hajdúböszörmeny, unde au fost primiţi către viceprimarul Sores Istvan. La ceremonia desfăşurată în “Cimitirul soldatului român” au participat reprezentanţii primăriei locale, reprezentanţi ai poliţiei locale şi media locală. Au fost depuse coroane la ambele monumente aflate în aceeaşi incintă. Cu această ocazie, viceprimarul Sores Istvan a subliniat bunele relaţii ale administraţiei locale cu Consulatul General al României la Gyula.
Consulatul general al României la Gyula a organizat o ceremonie religioasă, însoțită de depunere de coroane de flori, la monumentul eroilor din localitaea Săcal (Koroszakal), localitate cu veche tradiție românească. La ceremonia religioasă au fost prezenţi, alături de PS Siluan, episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria (EORU), preotul paroh al comunității, Iulian Lenghel şi un grup de elevi de la Şcoala Generală Bilingvă din Săcal, însoțiți de Ioan Cozma, directorul școlii şi alte cadre didactice. Monumentul eroilor români din Săcal a fost inaugurat la data de 1 noiembrie 2020.
În data de 31 mai 2023, CG Gyula a organizat o ceremonie de depunere de coroane la monumental eroilor români situat în Cimitirul localității Nagykereki, jud. Hajdu-Bihar. La praznicul Înălțării Domnului (25 mai 2023), data la care s-a sărbătorit și hramul Bisericii Ortodoxe Românești din Otlaca-Pustă (Pusztaottlaka), din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria (EORU), s-au făcut și rugăciuni de pomenire pentru eroii neamului românesc, iar consulul general român Florin Vasiloni s-a recules cu această ocazie la troița eroilor, situată la marginea localității, depunând o coroană de flori. https://youtu.be/fUKz9KpuAN8 REPORTER ÎN LUMEA LARGĂ (5): NICI CELEBRUL FESTIVAL, NICI MARACANA. ȘI TOTUȘI…
Jurnal sud-american
Cum era abia începutul lui noiembrie, nu am avut parte de petrecerea fastuoasă a celebrului Festival de la Rio, cu ingenioasele care alegorice, cu trupurile minunate ale unor femei ce par sculptate cu har dumnezeiesc (sau diavolesc?!!), cu ritmurile incitante ale sambei. Așa că ne-am mulțumit cu faptul că autocarul ne-a dus pe bulevardul care găzduiește festivalul, ba chiar și printre tribunele, nu prea mari, cu o distanță între ele de circa 40-50 de metri, pe unde concurenții defilează în fața juriului, a oficialităților și a unor privilegiați ai sorții. Tot e ceva — acum, când văd secvențe de la câte o ediție de festival, mă amăgesc cu ideea că am trecut pe acolo, că știu locul… Nu mai spun că mi-aș fi dorit să văd Stadionul Maracana, cel mai mare din lume, care putea găzdui 200.000 de spectatori. Stadionul care a rămas în mintea mea cu multe nume de legendă, fotbaliști ai deceniului al șaselea și începutul deceniului al șaptelea: Gilmar, Djalma Santos, Mauro, Nilton Santos, Zito, Didi, Garrincha, Vava, Pele, Zagalo, Amarildo… Îmi amintesc că pe când eram un țânc, toți feciorii din cartier aveau „nume” de stele braziliene. Aș fi putut vedea totuși Maracana în 2014, pentru că eram hotărât să mă duc la Turneul Final al Cupei Mondiale, dacă România s-ar fi calificat. Dar am rămas acasă — și eu, și naționala! Să zic „poate, altădată”? N-aș crede.
Am spus deja, era 1 noiembrie, se sărbătorea „Ziua morților”, totul era închis la Rio. Zi nelucrătoare. ( Cred că, totuși, am plecat din Arad pe 30 octombrie). Nu era loc pentru întâlniri oficiale ori de lucru. Așa că nu le rămâne organizatorilor decât să ne trimită într-o excursie în Insulele Tropicale. Pe care o plătim, firește. Am plecat cu autocarul, de la hotel. Bun prilej să mai vedem orașul. Apoi, ieșim „în natură”. Vegetație abundentă, peisaj dominat de două culori: verde și roșu. Roșie era culoarea pământului care „geme” de minereu de fier. Bogată, foarte bogată această țară! Brazilia este cea mai mare producătoare și exportatoare de minereu de fier, de foarte bună calitate, și de minereu de mangan. În 1998 era a opta putere economica a lumii. Ar putea mai mult, dar… Brazilienii nu sunt nici nemți, nici finlandezi, nici norvegieni, olandezi, englezi, nici măcar nord-americani. Sunt brazilieni! Și, asemenea nouă, românilor, le place să facă haz de necaz, să se „autoflageleze” cu ironii. De pildă, se consolează cu privire la risipa de bogății și oportunități, zicând că „tot ceea ce brazilianul distruge ziua, repară Dumnezeu peste noapte”.
După câteva zeci de kilometri, autocarul trage la un chei. Acolo, îmi cumpăr o pălărie de paie, care ulterior avea să-mi dea mare bătaie de cap, pentru că de câte ori îmi făceam bagajul pentru o altă destinație, rămânea afară, ca să nu o turtesc în geamantan. Îmi aduc aminte câte zâmbete aveam să stârnesc pe aeroportul din Budapesta, la reîntoarcerea din turneu. Afară era frig, înghețase binișor, și eu… cu pălărie din paie!! Pe de altă parte, pălăria mi-a prins bine în multe împrejurări. Curând, am urcat pe un vaporaș, care avea să ne poarte în Paradis. Pe vaporaș, nu doar noi. Erau și alți turiști. Dar ai noștri se impun repede. La fiecare minut, jumătate de minut puteai auzi: „cervezza!”. Și berea curgea valuri. „Cervezza” a fost cel mai frecvent cuvânt în sânul delegației noastre, de-a lungul întregului turneu. La un moment dat, a trebuit să împărțim „hegemonia” de pe vas cu trei irlandeze, frumușele, zglobii, vesele… Molipsitor de vesele. Erau puternic tușate de alcool, dar beau mai departe în rând cu ai noștri. Când am zis că vaporașul ne-a purtat spre paradis, nu am glumit. Aveam să ne oprim pe un ochi de apă înconjurat din trei părți de păduri tropicale. Vegetația era splendidă, îți fericea ochiul, dar și sufletul. Oricâtă imaginație aș avea, nu mi-am putut imagina acel „fragment” real al creației dumnezeiești, care acum mă copleșea. Cântecul diverselor păsări exotice se revărsa, întregind o trăire rarisimă. Și irepetabilă. Suntem anunțați că putem să ne scăldăm. Văzându-i pe companioni cum plonjează în apele calde și limpezi, mor de ciudă că nu am luat slipul cu mine. Așa că îi privesc cu invidie pe cei care se zbenguiesc. Deodată, aud: „Săriți, că se îneacă Zăvoianu!”. Mă duc în cealaltă parte a vaporașului. Într-adevăr, pe Dorel Zăvoianu îl trăgea curentul sub elicea care funcționa. Au sărit mai mulți în apă, printre care și Sorin Tudor, și l-au salvat în ultima clipă. Dorel era un înotător foarte modest. „Stilul” său de înot era un fel de „câinească”, pe care nu-l mai văzusem din copilărie, de la unii copii care se scăldau în Mureș, la Micălaca. Fiindcă am amintit de Sorin Tudor, trebuie să spun că a rămas în mintea mea ca unul care și-a pierdut de vreo trei ori borseta și tot de trei ori a recuperat-o! Norocos, ce mai încoace și încolo!
După câteva ore de stat în Paradis, plecăm. Și ne oprim la poarta Paradisului. De pe vaporaș coborâm pe un fel de ponton, mai curând o punte care ducea pe o insulă. Acolo, brazilience îmbrăcate colorat și provocator, adică sumar, ne puneau în jurul gâtului șiraguri cu flori aidoma mărgelelor. Și se fotografiau cu noi — bineînțeles, în câteva minute ni se ofereau pozele, contra cost. Acolo, pe insulă, am luat masa, într-un decor de care n-am mai avut parte niciodată, nici înainte, nici după aceea. După masă, ne-am mai plimbat, irlandezele dormeau pe nisip ca în pat… Apoi, am luat vaporașul spre Rio. Seara aveam întâlnire la Consulat.
Nu mai găsesc notițele despre acea întâlnire, iar colecția ziarului Observator arădean, de care dispune Biblioteca Județeană, este incompletă, are numere lipsă. Oricum, țin minte că era o clădire veche, frumoasă, cu o curte mică în care creșteau ficuși. Altfel, am rămas cu amintirea unei seri agreabile, pentru care consulul general, Ștefan Costin, și ceilalți membri ai Consulatului României și-au dat toată străduința. Nicio clipă nu am simțit că ei îndeplinesc o obligație, o corvoadă. Dimpotrivă.
A doua zi, Brazilia s-a reîntors la muncă. Era marți, 2 noiembrie. Am avut o zi plină. Ne-am împrăștiat în diverse direcții, în funcție de interese. Eu am ales să particip la reuniunea delegației noastre cu autorități și oameni de afaceri brazilieni. Și nu am regretat, am avut din nou fler. De cum am intrat în sală, mi-a atras atenția un ins cu păr cărunt, uscățiv, cam la 80 de ani, poate mai bine, care avea obrajii cuprinși în palme. Când ne-am apropiat, ca să luăm loc pe scaune, a izbucnit în plâns, s-a ridicat și ne-a îmbrățișat. M-a invitat să stau lângă el. S-a prezentat: Alexandru Frâncu. Era un român stabilit acolo de vreo 50 de ani, după alți 5-6 ani petrecuți în Argentina. Plângea că aude grai românesc, de acasă. Nu mai fusese în România de 60 de ani. Îmi vorbește de anii în care colabora, din Paris, la Curentul lui Pamfil Șeicaru. Și iar izbucnește în hohote, amintindu-și de mănăstirile Moldovei (cât de dureroase, de chinuitoare sunt amintirile de acasă!) unde Pamfil Șeicaru îi oferise o vacanță, pentru că-l aprecia pe studentul colaborator al Curentului. Războiul, avea să-mi povestească, la prins student la Paris. Ajunsese șeful organizației studenților români din capitala Franței. Am rămas cu vaga impresie că simpatizase și cu legionarii — mulți au făcut asta, la vremea aceea, încântați de latura emoțional-patriotică a ideologiei. Îmi povestește de parcă a ținut toate acestea în el fără ocazia izbăvitoare de a se defula. Sfârșitul războiului l-a prins tot la Paris. Se căutau vinovați peste tot. Se simțea în pericol. Culmea, l-a salvat un evreu care i-a dat o referință bună! Peste câteva zile, evreul a fost găsit mort: se spânzurase, desigur fără legătură cu Alexandru Frâncu. Ne-am împrietenit și Alexandru Frâncu avea să scrie pentru Observator, din Rio de Janeiro, zeci de corespondențe. Un intelectual rasat, cum era toată generația de intelectuali din perioada interbelică, dar și încă puțini ani după război. Peste vreo 2-3 ani, aveam să-l văd la „Surprize, surprize!”, emisiunea Andreei Marin. Era prima ori a doua emisiune a Andreei, și Alexandru Frâncu își reîntâlnea fratele după 60 de ani. Cu atât am rămas de la acea întâlnire româno-braziliană. A, și cu excelenta portugheză a lui Lucian Palcău, care făcea și pe translatorul spiciurilor.
Spuneam că a fost o zi plină. După acea reuniune, am fost la redacția ziarului „Journal do Comercio”, unde, firește, a avut loc o discuție ca între colegi de breaslă. Nu cred că ar interesa. Apoi, cu Dan Ivan și cu consulul general, Ștefan Costin, am fost primiți de către primarul general din Rio de Janeiro. Cuvinte de conveniență. Amabilități, chestiuni banale de protocol. Cât să zicem că am trecut și noi pe acolo!
Dar înainte de întâlnirea de la primărie — spuneam că a fost o zi nebună, de alergătură —, am urcat în mașina Consulatului, împreună cu Dan Ivan și cu consulul general. Și… direcția spre celebra statuie a Mântuitorului Iisus Hristos (Cristo Redentor), simbolul orașului. Alții dintre ai noștri preferau o „cervezza”, pe când eu eram emoționat și nerăbdător să văd una dintre minunile lumii contemporane. Nu ieșim încă din „inima” orașului, că, la o intersecție, dăm peste vreo șase soldați, înarmați până în dinți, cu veste antiglonț, cu armele automate îndreptate spre noi, cu tot ce presupune o confruntare dură. Jur, m-am speriat! Dan Ivan, la fel. Parcă-l aud: „Ce naiba se întâmplă!?”. „Stați liniștiți, zice consulul general. Nu au treabă cu noi. De aici, încolo, încep favelele. Ne apără de cei de acolo”. Favelele — care există în toate statele sud-americane, în cele în care se vorbește spaniola se numesc „ranchos” — sunt zone de locuit ilegale, unde trăiesc zeci de mii de oameni săraci, fără vreun rost în viață, laolaltă cu borfași, criminali, traficanți de droguri. Și-au făcut case, care aduc a colibe, pe pantele, pe versanții unor văi; s-au conectat la curent, dar nu plătesc nimic… e un „no man’s land” sui generis, un fel de țară a nimănui, în care nu ai ce căuta, dacă vrei să rămâi în viață. Trecem de militari apoi urcăm, în serpentină și parcăm. Imensa statuie, până la care mai aveam de urcat la pas, se profila înspre cer. Sentimentul era copleșitor. Urcușul nu e ușor, dar nu se compară cu Golgota. Și apoi, noi ducem crucea în suflet, nu o cărăm în spate. Ajungem și primul lucru pe care îl fac e să ating piedestalul, înalt de opt metri (adăpostește o capelă). Colosală lucrare! Statuia cântărește 1.145 de tone (capul are 30 de tone și brațele au 80 de tone fiecare)! Înălțimea este de 30 de metri; distanța dintre extremitățile brațelor măsoară 28 de metri!… Monumentul a fost inaugurat în 1931 și a fost restaurat în 1991. Nu mă satur să o privesc… Apoi, rostesc, în gând, o rugăciune. După o vreme de reculegere, de la 710 metri, privesc orașul. De aici, de pe Muntele Corcovado (Cocoșatul) ochiul se bucură, sufletul trăiește emoții rare, pentru că totul e minunat, ca într-un vis frumos. Dar nu era vis! Era real, eram chiar eu, eram acolo, cu voia lui Dumnezeu.
Tristan MIHUȚA
Informații pentru zonele afectate de inundații
Ca urmare a fenomenelor meteorologice actuale, Direcția de Sănătate Publică Arad dorește să ofere
populației informații utile cu privire la prevenirea îmbolnăvilor asociate cu inundații.
În timpul unei inundații, calitatea apei poate fi compromisă. Apa poate fi contaminată cu
microorganisme (bacterii, virusuri, protozoare etc.), substanțe chimice provenite din diverse surse
(ex. substanțele folosite în agricultură).
Recomandari privind apa pentru baut si gatit:
– Trebuie sa utilizati numai apa sigura din punct de vedere al sanatatii: apa imbuteliata, apa
fiarta sau apa tratata.
– Nu utilizati apa contaminata pentru spalatul vaselor, spalatul pe dinti, spalarea si pregatirea
hranei, producerea cuburilor de gheata
– Beti numai apa imbuteliata, fiarta sau tratata pana cand sursa dumneavoastar de apa a fost
testata, iar apa a fost gasita a fi sigura pentru sanatate.
– Fierbeti apa de fantana inainte de a o consuma pentru anihilarea bacteriilor si parazitilor.
Aduceti apa la fierbere in clocot si mentineti aceasta fierbere pentru trei minute minim.
De retinut:
– Urmariti comunicatele de presa facute de Directia de Sanatate Publica Arad.
– Fantanile particulare sau publice care au fost inundate trebuie asanate, dezinfectate si testate dupa
ce apa s-a retras.
– Intrebari legate de modul de testare si de dezinfectie a fantanilor trebuie adresate Directiei de
Sanatate Publica Arad, la nr. de tel – 0257 254 438.
– Daca credeti ca ati consumat apa contaminata, adresati-va medicului de familie, unui centru de
permanenta sau apelati numarul unic pentru apeluri de urgenta – 112.
Direcția de Sănătate Publică Arad a informat primăriile din județ care prezintă un risc mai crescut de
inundații în această perioadă despre reglementările actuale privind calitatea apei potabile.
DIRECTOR EXECUTIV,
DR. IRIMIE CECILIA GABRIELA
DGASPC Arad continuă campania de recrutare de asistenți maternali profesioniști
Ești interesat în a ajuta copii cu vârsta 0-18 ani, în a profesa o meserie nobilă și în același timp a avea un loc de muncă stabil?
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Arad, partener în cadrul proiectului ”TEAM UP: Progres în calitatea îngrijirii alternative a copiilor”, cod 127169, cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman 2014-2020, al cărui beneficiar este Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, continuă campania de recrutare și identificare de persoane interesate să devină asistenți maternali profesioniști.
Cine poate fi atestat asistent maternal profesionist? Pot fi atestate doar persoanele care îndeplinesc următoarele condiții:
- solicitanții și persoanele care locuiesc împreună cu aceștia nu au suferit condamnări pentru săvârșirea unor infracțiuni;
- au domiciliul pe raza județului Arad;
- au capacitate deplină de exercițiu;
- studii medii absolvite sau studii generale;
- prin comportamentul lor în societate, starea sănătăţii şi profilul lor psihologic prezintă garanţii pentru îndeplinirea corectă a obligaţiilor care revin unui părinte, referitoare la creșterea, îngrijirea și educarea copiilor săi;
- au în folosinţă o locuinţă care acoperă necesităţile de preparare a hranei, igienă, educaţie şi odihnă ale utilizatorilor săi, inclusiv cele ale copiilor care urmează a fi primiţi în plasament;
- au acceptul întregii familii cu care locuieşte, de a primi şi ocroti 2 copii în casa lor;
- au urmat cursurile de formare profesională organizate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Arad.
- persoana care a suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni;
- părintele decăzut din drepturile părintești sau cel al cărui copil a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
- persoana care suferă de boli cronice transmisibile
- Curriculum Vitae al solicitantului
- copie după actul de identitate (cu domiciliul stabil pe raza județului Arad)
- copie după diploma de studii a ultimei școli absolvite
- cazier judiciar al solicitantului și al tuturor persoanelor adulte care locuiesc împreună cu acesta
- adeverință medicală din care să rezulte că nu suferă de boli transmisibile, infecto-contagioase sau psihice.
- copie act de proprietate a locuinței sau declarație notarială a proprietarului
ZIUA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI – FESTIVALUL ”Aici-Acolo”, București, 25-29 mai 2023
În perioada 25-29 mai 2023, Florin Vasiloni, consulul general al României la Gyula, a participat la București, la cea de-a VI-a ediţie a Festivalului ”Aici-Acolo”, cu prilejul Zilei Românilor de Pretutindeni (tradițional sărbătorită în ultima duminică din luna mai—anul acesta pe 28 mai). Șeful reprezentanței românești a primit cu această ocazie, din partea d-lui Gheorghe Cârciu, secretarul de stat pentru Românii de Pretutindeni (DRP), în mod solemn, o diplomă pentru promovarea valorilor românești și păstrarea dialogului cu românii de preturindeni.
Consulul general Florin Vasiloni a însoțit la aceste manifestări o delegație de etnici români din Ungaria care au dat curs invitației DRP: Gheorghe Cozma, președintele Autoguvernării pe Țară a Românilor din Ungaria (AȚRU); Ioan Cozma, președintele Asociației Șahiștilor Români din Ungaria și director al Școlii Bilingve Românești din Săcal (Korosszakal), jud. Hajdu-Bihar; Tiberiu Roxin și Corina Olaru, profesori la Liceul “Nicolae Bălcescu” din Gyula; Anca Stan, director adjunct și Sofia Pilan, profesor la Școala Generală “Lucian Magdu” din Bătania (Battonya), jud. Bekes.
Printre oficialii prezenți, s-au numărat Paul Stănescu, vicepreședintele Senatului României; Gheorghe Cârciu, secretarul de stat pentru Românii de Pretutindeni (DRP); consilierele de stat de la Administrația Prezidențială Sandra Pralong și Anișoara Ancu; Cecilia Văduva, secretar general adjunct la Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene; Geea Balazsi Titieni, secretar general adjunct la Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării; prefectul jud. Satu-Mare, Radu Roca; alături de o delegație din Satu-Mare; parlamentari români; diplomați români; reprezentanți ai diferitelor ministere, agenții și instituții ale statului român, prefecți, primari, rectori, etc.
Festivalul, aflat sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui României, a cuprins o serie de evenimente organizate de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, în parteneriat cu Uniunea Artiştilor Plastici din România.
Festivalul a adus împreună artiști români din ţară şi din străinătate, de ’aici’ şi de ’acolo’, din diverse domenii de creație: artă, design, muzică, literatură, etc.
Festivalul s-a bucurat de suportul unor instituţii cum ar fi: Camera Deputaților, Patriarhia Română, Primăria Municipiului București prin Centrul Cultural al Municipiului București (ARCUB), Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”, Universitatea Națională de Arte, Romanian Design Week (un proiect al The Institute), Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” și al unor artiști precum Damian Drăghici, Mircea Florian, etc. Programul Festivalului a cuprins:
În după-amiaza zilei de joi, 25 mai, de la ora 16:00, Muzeul Naţional de Artă al României (Calea Victoriei, 49-53) a găzduit, în Sufrageria Regală deschiderea oficială a seriei de evenimente dedicate ”Zilei Românilor de Pretutindeni – Festivalului Aici – Acolo”. În aceeași locație, de la ora 17:00, a avut loc un concert de muzică barocă al „Ansamblului SEMPRE”.
Ziua de vineri, 26 mai, la ora 10:00, a debutat cu o vizită la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”(Șos. Pavel D. Kiseleff 28-30). De la ora 16.00, participanţii la Festival sunt invitaţi la un tur al expoziției Romanian Design Week, un proiect al ”The Institute” (în Piața Amzei), cel mai mare eveniment interdisciplinar din România care promovează designul, arhitectura, creativitatea și inovația ca instrumente pentru creșterea culturală, socială și economică. Începând cu ora 18:00, la ARCUB (Str. Lipscani 84-90), a avut loc vernisajul expoziție de artă plastică „Dialog”, curatoriată de Anca Boeriu (Preşedinta Filialei Grafică a Uniunii Artiştilor Plastici). Expoziţia a fost deschisă în perioada 22 – 28 mai și a propus un dialog între artiști români din ţară şi din diaspora, din țări precum: Elveția, Germania, Franța, SUA, etc. Expun: Mihaela Anura, Adriana Blendea, Ionuţ Theodor Barbu, Adriana Florea Băloiu, Brînduşa Bontea, Dorin Creţu, Anca Seel-Constantin, Ilie Chiobaş, Raluca Ilaria Demetrescu, Dorothea Fleiss, Dorel Găină, Ion Ilarion Isaila, May Oana Isar, Sofia Fränkl, Nicole Jutka, Rodica Lomnăşan, Petru Lucaci, Maria Scarlat Maliţa, Cristian Paraschiv, Ovidiu Petca, Mariea Petcu, Emilia Persu, Alec Vianu, Olivia Yanku, Anca Szonyi Thomas, Mirela Traistaru. De la ora 18:30, la ARCUB, împreună cu artiștii Dana și Stéphane Maitec s-a vizitat expoziția „Reflections #2”, care prezintă un un nou mod de a face fotografie. În continuare, tot în incinta ARCUB, Departamentul Design Vestimentar al Universității Naționale de Arte a organizat o prezentare de modă a studenților săi.
Ziua de sâmbătă, 27 mai, a debutat la ora 10:30 la Palatul Parlamentului (Str. Izvor 2-4, Intrarea S1) unde, în Sala „C.A. Rosetti”, au avut loc o serie de momente artistice susținute de ansambluri românești și o dezbatere pe teme de interes pentru pentru românii de pretutindeni. În după-amiaza aceleiași zile, la ARCUB (Str. Lipscani 84-90), ora 18:00, a avut loc o masă rotundă cu tema ”România este acasă”, moderată de prof. Ion Bogdan Lefter. Începând cu ora 19:30, ARCUB a găzduit un moment artisticinstrumental intitulat „Performance despre caracteristici culturale și sonore” susținut de interpreții Mircea Florian, Dragoș Andriana și Lucian Stan.
Ultima zi a Festivalului, duminică, 28 mai, a cuprins slujba arhierească de la Catedrala Patriarhală „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și ceremonia de închidere oficială a Festivalului Zilei Românilor de Pretutindeni. Slujba arhierească a avut în centru pe IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale, alături de alți ierarhi din diaspora și un sibir de preoți.
Festivalul „Aici-Acolo” a fost inițiat în 2017 de către Administrația Prezidențială, din dorința de a crea punţi de legătură între românii din ţară şi cei din străinătate, dezvoltând comunităţi şi reţele care să permită schimbul de idei şi de proiecte şi contribuind astfel la dezvoltarea unei Românii care se afirmă în plan european.
La Festival au participat peste 300 de români din vecinătatea României (Moldova, Serbia, Ucraina, etc.) sau din țări mai îndepărtate (Austria, Belgia, Canada, Emiratele Arabe Unite, Germania, Iordania, Irlanda, Finlanda, Franța, Italia, Marea Britanie, Mexic, Olanda, Spania, SUA, Turcia, etc.).
Organizarea evenimentului a fost asigurată de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României.
Printre oficialii prezenți, s-au numărat Paul Stănescu, vicepreședintele Senatului României; Gheorghe Cârciu, secretarul de stat pentru Românii de Pretutindeni (DRP); consilierele de stat de la Administrația Prezidențială Sandra Pralong și Anișoara Ancu; Cecilia Văduva, secretar general adjunct la Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene; Geea Balazsi Titieni, secretar general adjunct la Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării; prefectul jud. Satu-Mare, Radu Roca; alături de o delegație din Satu-Mare; parlamentari români; diplomați români; reprezentanți ai diferitelor ministere, agenții și instituții ale statului român, prefecți, primari, rectori, etc.
Festivalul, aflat sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui României, a cuprins o serie de evenimente organizate de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, în parteneriat cu Uniunea Artiştilor Plastici din România.
Festivalul a adus împreună artiști români din ţară şi din străinătate, de ’aici’ şi de ’acolo’, din diverse domenii de creație: artă, design, muzică, literatură, etc.
Festivalul s-a bucurat de suportul unor instituţii cum ar fi: Camera Deputaților, Patriarhia Română, Primăria Municipiului București prin Centrul Cultural al Municipiului București (ARCUB), Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”, Universitatea Națională de Arte, Romanian Design Week (un proiect al The Institute), Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” și al unor artiști precum Damian Drăghici, Mircea Florian, etc. Programul Festivalului a cuprins:
În după-amiaza zilei de joi, 25 mai, de la ora 16:00, Muzeul Naţional de Artă al României (Calea Victoriei, 49-53) a găzduit, în Sufrageria Regală deschiderea oficială a seriei de evenimente dedicate ”Zilei Românilor de Pretutindeni – Festivalului Aici – Acolo”. În aceeași locație, de la ora 17:00, a avut loc un concert de muzică barocă al „Ansamblului SEMPRE”.
Ziua de vineri, 26 mai, la ora 10:00, a debutat cu o vizită la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”(Șos. Pavel D. Kiseleff 28-30). De la ora 16.00, participanţii la Festival sunt invitaţi la un tur al expoziției Romanian Design Week, un proiect al ”The Institute” (în Piața Amzei), cel mai mare eveniment interdisciplinar din România care promovează designul, arhitectura, creativitatea și inovația ca instrumente pentru creșterea culturală, socială și economică. Începând cu ora 18:00, la ARCUB (Str. Lipscani 84-90), a avut loc vernisajul expoziție de artă plastică „Dialog”, curatoriată de Anca Boeriu (Preşedinta Filialei Grafică a Uniunii Artiştilor Plastici). Expoziţia a fost deschisă în perioada 22 – 28 mai și a propus un dialog între artiști români din ţară şi din diaspora, din țări precum: Elveția, Germania, Franța, SUA, etc. Expun: Mihaela Anura, Adriana Blendea, Ionuţ Theodor Barbu, Adriana Florea Băloiu, Brînduşa Bontea, Dorin Creţu, Anca Seel-Constantin, Ilie Chiobaş, Raluca Ilaria Demetrescu, Dorothea Fleiss, Dorel Găină, Ion Ilarion Isaila, May Oana Isar, Sofia Fränkl, Nicole Jutka, Rodica Lomnăşan, Petru Lucaci, Maria Scarlat Maliţa, Cristian Paraschiv, Ovidiu Petca, Mariea Petcu, Emilia Persu, Alec Vianu, Olivia Yanku, Anca Szonyi Thomas, Mirela Traistaru. De la ora 18:30, la ARCUB, împreună cu artiștii Dana și Stéphane Maitec s-a vizitat expoziția „Reflections #2”, care prezintă un un nou mod de a face fotografie. În continuare, tot în incinta ARCUB, Departamentul Design Vestimentar al Universității Naționale de Arte a organizat o prezentare de modă a studenților săi.
Ziua de sâmbătă, 27 mai, a debutat la ora 10:30 la Palatul Parlamentului (Str. Izvor 2-4, Intrarea S1) unde, în Sala „C.A. Rosetti”, au avut loc o serie de momente artistice susținute de ansambluri românești și o dezbatere pe teme de interes pentru pentru românii de pretutindeni. În după-amiaza aceleiași zile, la ARCUB (Str. Lipscani 84-90), ora 18:00, a avut loc o masă rotundă cu tema ”România este acasă”, moderată de prof. Ion Bogdan Lefter. Începând cu ora 19:30, ARCUB a găzduit un moment artisticinstrumental intitulat „Performance despre caracteristici culturale și sonore” susținut de interpreții Mircea Florian, Dragoș Andriana și Lucian Stan.
Ultima zi a Festivalului, duminică, 28 mai, a cuprins slujba arhierească de la Catedrala Patriarhală „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și ceremonia de închidere oficială a Festivalului Zilei Românilor de Pretutindeni. Slujba arhierească a avut în centru pe IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale, alături de alți ierarhi din diaspora și un sibir de preoți.
Festivalul „Aici-Acolo” a fost inițiat în 2017 de către Administrația Prezidențială, din dorința de a crea punţi de legătură între românii din ţară şi cei din străinătate, dezvoltând comunităţi şi reţele care să permită schimbul de idei şi de proiecte şi contribuind astfel la dezvoltarea unei Românii care se afirmă în plan european.
La Festival au participat peste 300 de români din vecinătatea României (Moldova, Serbia, Ucraina, etc.) sau din țări mai îndepărtate (Austria, Belgia, Canada, Emiratele Arabe Unite, Germania, Iordania, Irlanda, Finlanda, Franța, Italia, Marea Britanie, Mexic, Olanda, Spania, SUA, Turcia, etc.).
Organizarea evenimentului a fost asigurată de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României.
Tex-Renew – un proiect al studenților UAV
Un proiect câștigat de Societatea Antreprenorială Studențească (SAS) a Universității „Aurel Vlaicu” din Arad, în cadrul FDI (Fondul de Dezvoltare Instituțională) s-a derulat la Facultatea de Inginerie.
Primul workshop „Idei de afaceri, schimb de bune practici, oportunități de afaceri, conexiuni cu mediul economic și de afaceri” a avut 5 invitați, toți absolvenți ai UAV care și-au spus povestea de succes. Au stat de vorbă cu studenți de la facultățile universității și le-au împărtășit din experiența lor antreprenorială.
Au inspirat prin parcursul lor profesional: Camelia Ursu, SC Anto Confecții SRL, 26 de ani experiență în industria textilă, 10 ani în business ca și antreprenor; Răzvan Ionele, 26 de ani experiență în industria textilă, 20 de ani de experiență în consultanță, 18 ani de experiență în organizația Gherzi, firmă globală de consultanță în domeniul ingineriei textile, 10 ani de experiență în digitalizare și IoT; Adrian Clepcea, 21 de ani de experiență la Sysrom, Rosko Textil, JRL Edition, Hewlett Packard Entreprise, Key Safety System, Softvision; Radu Covaci, 23 de ani de experiență profesională în industria textilă, 16 ani antreprenoriat Rad Print SRL; Silviu Flaviu Mocanu, FM-TEX Tecnica SRL, 28 ani în domeniul textilelor, antreprenoriat în comercializare utilaje textile pentru mari constructori de utilaje din domeniu.
„Este un prim proiect derulat de către Societatea Antreprenorială Studențească (SAS) pe FDI care aduce în prim plan dezvoltarea competențelor antreprenoriale ale studenților. Ne bucurăm că sunt implicați în proiect absolvenți ai universității noastre, modelele lor de succes reprezentând o sursă de inspirație pentru cei tineri” a declarat prorectorul UAV, prof.univ.dr Alexandru Popa.
„Acest proiect se derulează în universitatea noastră și se adresează în primul rând studenților. Ne dorim să le oferim studenților modele de antreprenori de succes atât din industria textilă cât și din alte domenii de activitate. De asemenea intenționăm să dezvoltăm un HUB de antreprenoriat la nivel instituțional și am pus bazele unui centru de antreprenoriat care să promoveze valorificarea sustenabilă a deșeurilor textile într-o economie circulară”, a declarat prof.univ.dr.ing.dr.ec. Ionel Barbu, director de proiect
Au inspirat prin parcursul lor profesional: Camelia Ursu, SC Anto Confecții SRL, 26 de ani experiență în industria textilă, 10 ani în business ca și antreprenor; Răzvan Ionele, 26 de ani experiență în industria textilă, 20 de ani de experiență în consultanță, 18 ani de experiență în organizația Gherzi, firmă globală de consultanță în domeniul ingineriei textile, 10 ani de experiență în digitalizare și IoT; Adrian Clepcea, 21 de ani de experiență la Sysrom, Rosko Textil, JRL Edition, Hewlett Packard Entreprise, Key Safety System, Softvision; Radu Covaci, 23 de ani de experiență profesională în industria textilă, 16 ani antreprenoriat Rad Print SRL; Silviu Flaviu Mocanu, FM-TEX Tecnica SRL, 28 ani în domeniul textilelor, antreprenoriat în comercializare utilaje textile pentru mari constructori de utilaje din domeniu.
„Este un prim proiect derulat de către Societatea Antreprenorială Studențească (SAS) pe FDI care aduce în prim plan dezvoltarea competențelor antreprenoriale ale studenților. Ne bucurăm că sunt implicați în proiect absolvenți ai universității noastre, modelele lor de succes reprezentând o sursă de inspirație pentru cei tineri” a declarat prorectorul UAV, prof.univ.dr Alexandru Popa.
„Acest proiect se derulează în universitatea noastră și se adresează în primul rând studenților. Ne dorim să le oferim studenților modele de antreprenori de succes atât din industria textilă cât și din alte domenii de activitate. De asemenea intenționăm să dezvoltăm un HUB de antreprenoriat la nivel instituțional și am pus bazele unui centru de antreprenoriat care să promoveze valorificarea sustenabilă a deșeurilor textile într-o economie circulară”, a declarat prof.univ.dr.ing.dr.ec. Ionel Barbu, director de proiect