Câinii erau liniştiţi. Îşi făcuseră nevoile şi stăteau pe spate, încălzindu-şi cururile în soarele dimineţii. Eu m-am furişat în pat, printre ştirile murmurânde despre coronavirus, unde lenea îmi întinsese cearşaful înapoi. Când, orchestra simfonică din telefonul meu îi chinuia şi lui soneria. Cine dracu’ mă sună la ora asta?, îmi interoghez eu sinele, de parcă ar fi ştiut săracul de el. -Bună dimineaţa! Sper că nu v-am trezit!, începe o voce, care spre norocul ei era feminină. De la Prefectură, vă deranjăm! Dacă aţi fi interesat de un interviu în exclusivitate cu …coronavirusul, sunteţi aşteptat la ora 10,00. -Ce interviu?, bolborosesc eu, în timp ce îmi scuipam înjurăturile ce-mi stăteau în gură ca muştele. -Cu… ăsta… cu coronavirusul… Vă aşteptăm! Şi închide. Înainte să mai întreb, ca prostul, cum să vorbesc cu un coronavirus. O fi vrut să zică despre coronavirus, bănuiesc. În fine, mă îmbrac, mănânc ceva şi plec spre Arad. La poarta Prefecturii mi se spune că ziariştii nu au voie. -E şedinţă cu… ăsta… cu coronavirusul, îmi zice un jandarm. -Păi, sunt aşteptat! Am fost invitat chiar la Prefectură pentru un interviu în exclusivitate! -Cu cine? -Cu… ăsta… cu coronavirusul, intru eu în schema enigmatică verbală. -Dom’le eşti beat de dimineaţă? Sau eşti idiot? Du-te, dom’le, la o terasă şi bea o cafea. Cu sare, îmi zice jandarmul. Plec şi mai tâmp. Avea dreptate omul. Cum să fac un interviu cu coronavirusul? Cu dilema asta m-am trezit pe o terasă pe bulevard. La o masă, cu patru scaune, din care unul era ocupat cu o servietă. Umflată până la limită de conţinut. -O cafea, îi zic chelnerului care mă privea întrebător pe deasupra unei măşti. Nu ştiţi a cui e servieta?, îi întorc eu întrebarea, înainte să apuce el să mă întrebe dacă aştept pe cineva. -E a domnului prefect, se aude o voce de după mască. Mă uit în talpă. Nu călcasem în nici un căcat să am un aşa noroc. Îmi râd în barbă, simţind succesul cum mă împresoară şi mă ia la joc într-o horă. Şi privesc superior terasa goală. Degeaba nu m-au lăsat ei să intru. Norocul îmi surâde întotdeauna. Prefectul urma să îmi lămurească enigmele dimineţii. Servieta părea că se umflă şi mai tare. Parcă îi creştea o burtă. Ce naiba, am vedenii? Cum să aibă burtă o servietă? Cafeaua îmi salvează conştiinţa din capcana convingerii de a da vina pe vreo beţie. Şi nesaţu-mi soarbe prima gură de cafea! Când, telefonul îşi slobozeşte, chinuit şi temător, semnalul pentru mesaje. „Pleacă! Nu-l mai aştepta! Vrea să te dea în judecată! A plecat şi coronavirusul din Arad! De frica lui!” „Pe cine să nu aştept?”, scriu eu înapoi. „Nu pot să spun!”, vine răspunsul. „Nu înţelegi?” „Nu”, tastez eu curajos. „Stai la o masă, pe o terasă goală, cu o servietă pe un scaun lângă tine” „De unde ştii?”, mă încăpăţânez eu să aflu cine mă fila. „Tu eşti chiar prost. Nu te filează nimeni!” „Da’ de unde ştii că eu mă gândeam că mă filează cineva?” „Fiindcă aşa sunteţi voi, ziariştii, suferiţi de mania persecuţiei. Că parcă serviciile noastre n-au pe cine urmări şi fila, numai pe voi, sărăntocilor!” „Şi atunci, de unde ştii unde sunt şi la ce masă?”, scot eu artileria grea. „Sunt eu, servieta! Nu întoarce spre mine privirea, boule!” Ce să întorc? Că ochii mi-au picat în ecranul telefonului! „Pleacă, până nu ţi se înfundă şi ţie! Mie mi se strepezesc încheieturile, cusăturile şi încuietorile de câte căcaturi am în mine! Şi dosarul tău e în burta mea. Şi pute… de trăzneşte!” N-am mai apucat să tastez. A venit chelnerul şi a luat servieta. -Domnu’ prefect a zis să nu-l aşteptaţi, fiindcă nu vorbeşte cu ziarişti proşti! Servietei parcă îi căzuseră umerii, umilă. O vedeam dusă spre bar şi parcă îşi balansa cureaua spre mine, încercând să se salveze. În ultimii paşi ai chelnerului înainte de a intra în spatele barului, servieta îşi târa cureaua pe podeaua rece, căutând un sprijin în care să îşi agaţe speranţele salvării. -Căca-m-aş în servieta asta!, tună aspru chelnerul. Ultima înghiţitură de cafea mi-a stat în gât. Sărmana servietă! Altfel, era mişto servieta! Ovidiu BALINT   P.S. Lui Lucian Valeriu, cu prietenie!

Tema s-a fezandat în intenţia mea, deci o pun acum pe masă, mai fragedă şi asortată cu trufandale de-ale politicii culturale româneşti. Deoarece criza de sănătate, multiplicată prin sciziparitate în criză economică, criză politică, criză financiară, criză educaţională, a creat şi distanţarea socială între presă şi cultură. Într-un fel e bine, astfel evitându-se infectarea presei cu virusul cultural, dar şi infestarea culturii cu virusul mitei politice. Mai pe şleau, e vorba despre „salvarea” presei româneşti cu bani de la guvern şi băgarea culturii româneşti în categoria asistaţilor sociali, cu condiţia prestării de munci în favoarea societăţii care o reneagă. Eh, nu cred că aţi uitat de salvarea presei româneşti de la criza financiară, pricinuită de criza coronavirusului salvator! Bine, e drept că nu s-a încercat salvarea întregii media româneşti, ci doar a celei pentru care s-a plămădit ordonanţa guvernamentală de urgenţă. Pe la sfârşitul lunii mai guvernul Orban a dat curs smiorcăielilor magnaţilor din presa românească, precum şi gudurărilor presei de casă de prin judeţe şi de pe malurile betonate ale Dâmboviţei. Executivul pregătea megacampania de informare în masă, ce ar fi urmat să facă un scut în mintea românilor împotriva ştirilor false, a dezinformării şi să fie, în acelaşi timp, o chezăşie a reuşitei în conştientizarea populaţiei în faţa pericolului pandemiei. Suma pe care guvernul se angaja să o plătească surselor media care se înscriau în program era de 200 milioane lei, adică vreo 40 milioane euro. Cu rezerva suplimentării acesteia, în cazul prelungirii campaniei. (OUG 63/2020) Printr-o fandare politică guvernul dădea o lovitură de spadă libertăţii presei, plătind o campanie de informare la care media românească achiesase deja din simplul motiv că această criză sanitară era subiectul zilei, care făcea oricum şi rating audio-video şi vindea publicaţiile tipărite şi on-line. Însă, presa obligată politic s-a bucurat de pomana primită. Nu atât de suma distribuită direct, ci mai mult pentru amânarea de la plata datoriilor către stat şi a celorlalte taxe şi impozite. Aşa s-au înghesuit pe lista cerşetorilor de bani de la guvern „sărăntoci” ca Digi, RCS-RDS, Antenele, Pro TV, prin toate firmele şi filialele controlate de ele, precum şi Eurosport, televiziunile controlate de fraţii Micula, trustul Ringier, „Adevărul holding”, „Evenimentul”, Telekom, şi mulţi, mulţi alţii, până la impresionanta cifră de 742 de solicitanţi, pe care i-a lovit COVID-ul la buzunar. Fenta guvenanţilor orbanieni a fost atât de bună încât ziariştii acestor publicaţii nu doar că nu înţelegeau mita politică, ba mai şi scriau pe editoriale despre buna măsură a palaţilor victorieni. Două efecte pozitive a avut, totuşi, această ordonanţă de urgenţă prin care, pe bani publici, era informată populaţia României despre pericolul îmbolnăvirii cu noul coronavirus, precum şi despre măsurile profilactice: numărul îmbolnăvirilor a crescut de vreo cinci ori în doar două luni, tocmai din cauza nerespectării măsurilor impuse de guvern, iar cel de al doilea efect a fost îmbunătăţirea imaginii şi efectelor surselor media care propagă ştiri false şi campanii pentru dezinformarea populaţiei. Inclusiv guvernul orbanian a recunoscut public aceste „reuşite” ale campaniei sale de informare, prin ministrul Sănătăţii şi chiar prin intermediul premierului posesor de viciu liber de sarcini şi obligaţii publice. E mare suma de 200 milioane lei lei? E mică? Pentru cumpărarea politică a principalelor surse media româneşti? Păi, de pildă, exact aceeaşi sumă a fost alocată pentru Programul Start -up Nation 2020. Dar la programul ăsta trebuie nişte condiţii, intrii într-o competiţie de idei, într-o competiţie financiară…, după aia trebuie să demonstrezi ce ai făcut cu banii, cum i-ai cheltuit…dacă ai făcut prostii mai dai şi bani înapoi… Ehe, nu-i uşor! Pentru campania de informare e suficient să te înscrii pe lista de solicitanţi. Na, e adevărat că nu încape oricine pe lista aia. Sunt nişte condiţii de partid şi de stat. Dar, ce mi se pare şi mai interesant este faptul că nimeni n-a protestat faţă de mişcarea guvernanţilor. Şi, hai că m-aş mai face că nu aud tăcerea presei româneşti faţă de această mită politică. Însă, ce-i cu liniştea asta din jurul atitudinii civice româneşti faţă de scoaterea culturii române din Marele Program (sau Plan, dracu’ mai ştie) de Relansare Economică şi Socială a României, după această pandemie? Ce, nu ştiţi? Guvernul orbanian a lansat un astfel de plan, normal supermediatizat exact prin intermediul surselor media înscrise în programul de „salvare”, din care plan lipsea (şi lipseşte în continuare), cu desăvârşire, vreo prevedere referitoare la finanţarea culturii româneşti. Eu am înţeles logica orbaniană, fiindcă pentru orice guvern român de până acum, indiferent de nuanţa comunistă în care şi-a zugrăvit steagul politic, cultura este aia unde ieşi cu gagica atunci când vrei să o impresionezi, ori aia unde îţi plimbi oaspeţii, îmbrobodindu-i cu patriotismul românesc. În rest, în mintea politicienilor români, cultura nu e rentabilă, pentru că ea nu vinde nimic. Şi dacă le-aş spune că tocmai cultura este singura investiţie umană care nu a dat faliment niciodată, ei tot m-ar convinge că din cultură nu îţi poţi face o vilă într-un semestru. Ceea ce e politicaly corectness! Să mai spun că exact cultura a fost cea mai afectată parte a societăţii româneşti? Să mai spun că suferinţa sufletului societăţii, că aia e cultura acesteia, nu se vindecă prin tratamente financiare, dar depinde de ele? Să mai spun că, de fapt, cultura e singura care vinde ceva cu valoare adăugată din patrimoniul unei societăţi? Au strigat astea aproape toţi reprezentanţii în viaţă ai culturii româneşti. S-a făcut şi o petiţie publică, prin care se atrăgea atenţia asupra uitării din planul de relansare economică post-pandemie. Nimeni nu s-a revoltat. Ba, dimpotrivă, presa mituită politic acum două luni a prezentat triumfalist normalitatea împărţirii banilor europeni pentru perioada 2021-2027. Chiar dacă, şi în acest caz, guvernul orbanian nu a făcut nici o referire, nici măcar din greşeală, la finanţarea culturii române. Norocul culturii stă, însă, în programele pe care le va impune Uniunea Europeană pentru toate ţările membre. Pentru că, banii pe care, în mintea guvernului, România i-a câştigat de la UE, sunt deja planificaţi pentru şosele, autostrăzi, imm-uri, investiţii… Oare când o să punem şi noi, românii, preţ pe investiţia în cultură? Probabil când o să înţelegem investiţia în educaţie! Dar, pentru a înţelege investiţia în educaţie îţi trebuie cultură! Şi v-am închis în cercul meu strâmt. P.S. Era cât pe ce să uit: într-o ţară hulită de România pentru absenţa statului de drept, Ungaria, adică, zilele trecute s-a organizat o demonstraţie pentru sprijinirea libertăţii presei, din cauza faptului că guvernul Orban budepestan a cam acaparat majoritatea mediei ungare. N-am prea văzut ştirea prin presa românească. Deşi au fost câteva mii de manifestanţi. Dar, comparaţia asta cu atitudinea populaţiei faţă de libertatea presei e altă gâscă. O lăsăm deocamdată să îşi spele penele în public. Ovidiu BALINT

De când am deschis mai bine ochii, mă feresc să consum, la localuri, în țară sau afară, mâncăruri pe bază de carne tocată, De ce? Pentru că niciodată nu poți ști ce a fost tocătura aceea cu o seară înainte. O fi fost grătar, friptură la tavă ori carne la limita termenului de garanției. Poate chiar carne expirată. Eram la Clubul Presei, de la redacția ziarului Flacăra roșie, înainte de 1989. Ștefan Tabuia, om pofticios, comandă, la ora 9, trei-patru chiftele. Îi zic: „Fane, chiftelele astea au fost grătar, aseară”. El, sigur de sine și molfăind cu poftă: „Ha, micălăcene, la mine nu ține cu de astea, că nu-s grețos”! N-a terminat bine fraza, că se și schimbă la față și tușește mai rău ca un fumător înrăit. Apoi, duce mâna la gură și, de pe buze, ia o jumătate de scobitoare. „Dumnezeii mamei lor, ai avut dreptate, micălăcene”! A urmat un scandal „monstru”, cu șefimea de la Restaurantul Zărandul care alimenta și Clubul Presei. Dar rezoluția era dată (QED), teorema demonstrată – nu lua niciodată mâncare pe bază de tocătură, la restaurante, autoserviri etc., că nu știi mâncarea cărui predecesor lipsit de apetit o consumi! Cel puțin, nu în România. Tristan MIHUŢA

Revine azi, violent si absolut gratuit, de la oameni la care nu ma asteptam, mesajul aiuritor pentru secolul al XIX-lea, legat de originile traitorilor in Arad. Povestea lansata de Falca, cu ani in urma, cu „olteanul” Fifor e deja atat de rasuflata, incat nici sa zambesc nu ma mai face. Nu sunt, din pacate – si accentuez, din pacate, oltean (pentru ca ii pretuiesc si ii iubesc pe olteni pentru tot ceea ce mi-au oferit mai bine de jumatate din viata mea) si nici nu am cum sa fiu, nici daca ma mai nasc o data.

Ideea articolului s-a strecurat printre nişte comentarii la o banală postare pe internet. Mă amuzam de victoria mincinoasă, ori de minciuna victoriei, proclamate de preşedintele în funcţie al României, privind negocierile „dure” de la Bruxelles, în urma cărora ţara noastră ar fi obţinut o sumă „istorică” pentru revigorare şi relansare economică după criza pandemică. Mă amuzam, fiindcă minciuna preşedintelui a fost devoalată tocmai de către unul dintre susţinătorii lui, europarlamentarul Teodor Stolojan. Într-un interviu radiofonic, la postul public de radio, fostul contabil al conturilor lui Ceauşescu, folosea cuvântul „istoric” când spunea franc despre primul împrumut al Uniunii Europene, pentru ţările membre, de pe pieţele internaţionale. Împrumutul, în valoare de 790 miliarde euro, va satisface nevoile ţărilor membre pentru perioada 2021-2027 şi va fi împărţit în două tipuri de finanţare: granturi (390 miliarde) şi împrumuturi (400 miliarde). Cu alte cuvinte, meritul preşedintelui constă doar în reprezentarea unei ţări membre în acest club politic european (ce-i drept, select!) şi în participarea la masa negocierilor pentru împărţirea împrumutului. Altfel, nu aveam cum să primim un împrumut de asemenea valoare, la dobânzi mici. Preşedintele României a înţeles, însă, că a primit banii şi a transmis public că totul se datorează sângelui vărsat de el pe masa negocierilor dure. Eh, printre comentariile care se făceau că nu observă ilarul din minciuna preşedintelui, unele mă trimiteau în istorie pentru a vedea avantajele unui împrumut, altele îmi explicau că nu va trebui dat niciun ban înapoi, altele înţelegând că suma de 790 miliarde euro a fost obţinută pentru România, a apărut unul al unui prieten, care compara acest ajutor al UE către ţările membre cu Planul Marshall al SUA pentru 16 ţări europene, de acum 70 de ani. Mă rog, unii dintre politicienii liberali locali au înţeles că cele circa 80 miliarde, care i-au revenit României din împărţeala împrumutului, se vor duce direct la primării şi consilii judeţene, iar alţi politicieni liberali au inclus minciuna victoriei prezidenţiale în precampania lor personală electorală la alegerile locale. Însă, comparaţia cu Planul Marshall mi s-a părut excelentă. Deci, haideţi să ne întoarcem puţin în istorie pentru a încerca să înţelegem şi preţul unui astfel de împrumut, nu doar avantajele lui incontestabile. În 1947 se naşte această idee a lui George Marshall, în urma căreia sunt invitate 22 de ţări europene să intre în acest plan de relansare şi reconstrucţie economică de după Cel de Al Doilea Război Mondial. Până la urmă, rămân doar 16 ţări care acceptă Planul, fiindcă cele aflate sub influenţa sovietică, printre care şi România, sunt obligate să îl refuze. Asta ar fi una dintre diferenţele esenţiale, că atunci nu ne aflam într-un club select european, ci în corul sclavilor sovietici. Ca să vorbim la valoarea de acum a sumei, prin Planul Marshall s-au investit 156 miliarde dolari (13 miliarde, la valoarea din 1947). Altă diferenţă majoră, faţă de cele 790 miliarde de euro acum, ale UE. Suma investită de SUA în cele 16 ţări europene s-a împărţit în două tipuri de finanţare: granturi şi împrumuturi. Seamănă, nu? Să vă mai spun că SUA s-au împrumutat de pe pieţele internaţionale pentru a implementa acest plan? Cred că aţi bănuit. Şi acum câteva dintre condiţiile impuse de SUA ţărilor care au beneficiat de finanţarea de după război. Washingtonul aştepta o creştere a economiei ţărilor europene până la nivelul de sănătate la care să îşi poată permite să importe produse… americane. Comerţul internaţional pe care îl vor face ţările beneficiare va avea ca şi partener principal şi special SUA. Fiecare ţară beneficiară a Planului Marshall avea un supervizor american care aproba procesele de dezvoltare economică. La început au fost impuse importurile de materii prime şi petrol din SUA, însă începerea Războiului din Peninsula Coreeană a impus şi alte exporturi către ţările europene. Din cele 13 miliarde de dolari, aproape un sfert erau destinaţi importurilor de materii prime şi semi-fabricate, alt sfert pentru produse alimentare şi agricole, iar mai apoi pentru importuri de echipamente şi maşini, iar 1,6 miliarde pentru importurile de petrol. Încet-încet, companiile europene au pus condiţii la importul petrolului american, iar când companiile din SUA s-au plâns administraţiei de la Washington, SUA au suspendat fondurile către ţările europene. Însă, datorită Planului Marshall, iau fiinţă cele două Organizaţii economice europene, cea a oţelului şi cea a cărbunelui, care pun bazele viitoarei Uniuni Europene. Pe de altă parte, zeci de mii de specialişti, de la ingineri şi până la funcţionari publici, au fost şcoliţi în Statele Unite, astfel încât să „dobândească” şi obiceiuri ale societăţii americane şi să preia din ideile societăţii americane. Pentru reuşita acestei strategii de „educare socială”, 5% din fondurile Planului Marshall au fost destinate către CIA (!!!), pentru operaţiunile sale secrete în ţările „beneficiare”. Banii s-au dus pentru finanţarea sindicatelor, a studenţilor, a artiştilor, intelectualilor şi, bineînţeles, a presei din Europa. Scopul oficial declarat al acestor finanţări a fost acela de a feri societăţile europene de comunismul sovietic şi de influenţa lui. În spatele acestui scop, printre altele, ţările „beneficiare” erau obligate să promoveze cinematografia americană în detrimentul celei europene. Iar filmele americane ce vindeau bine? Imaginea şi stilul de viaţă al societăţii americane. Coincidenţa era că în acei ani cinematografia exploda ca formă de exprimare culturală. Aici e o deosebire, fiindcă în măreţul plan de relansare a economiei româneşti cultura e absentă cu desăvârşire. Guvernul Orban şi preşedintele-negociator nu au înţeles nici măcar rolul de manipulator al culturii, darămite rolul de educator. Folosindu-mă de un leit-motiv al cărţilor poliţiste americane, conform căruia orice asemănare cu personaje sau întâmplări reale este pur întâmplătoare, mă întreb pe mine însumi ce-mi veni cu comparaţia asta? Cred că actualul minstru al Fondurilor Europene, din Guvernul Orban e de vină. Adică ministrul care va gestiona cele 80 miliade euro distribuite de UE către România. De ieri încoace, gura nu-i mai tace, plimbându-se pe la toate televiziunile şi posturile de radio şi declarând că România nu ştie exact ce face cu banii ăştia. Abia acum, zice ministrul care va gestiona fondurile, se întocmeşte Planul Naţional de Relansare şi Re… Economică a României. L-am ascultat pe mai multe posturi media şi n-am reuşit să înţeleg cuvântul pronunţat de ministru din acel plan, ceva cu re…. Probabil cuvântul vine odată cu suma acordată de UE, la fel de neaşteptat ca şi banii împrumutaţi de Uniune pentru relansarea economică a ţărilor membre. Prin urmare, ce negocieri a purtat preşedintele României, dacă guvernul lui nu ştie ce să facă cu (sic!) banii negociaţi? Fiindcă în orice negociere cel care cere ştie pentru ce îi trebuie suma respectivă, măcar ca direcţii, iar cel care o acordă înţelege de unde i se vor întoarce banii. Altfel, participi la o împărţeală echitabilă, sau nu. Ori, joci la pocker şi mizezi şi pe ce nu ai, poate prinzi un pot de pe masă. Da, calitatea de membru într-un astfel de club politic, cum e Uniunea Europeană, costă. Iar dacă România n-ar fi membră poate costurile de relansare economică ar fi mult mai mari după această criză mondială. Totuşi, mie, din Planul Marshall mi-a plăcut cel mai mult finanţarea acordată serviciilor secrete americane pentru a manipula societăţile europene. Prin comparaţie, având în vedere creşterea continuă a bugetului serviciilor secrete româneşti, în ultimii ani, mă întreb câţi din aceşti bani vor finanţa societăţile comerciale ale acestor servicii şi ce vor manipula ele în România sau în Europa? Vor vinde stilul de viaţă românesc şi ideile societăţii româneşti? Căci noi, spre deosebire de americani, petrolul şi resursele naturale le-am vândut demult. Ovidiu BALINT

Opera Naţională Bucureşti este cel mai mare teatru liric al ţării devenind instituţie independentă şi finanţată în anul 1921. De-a lungul timpului au existat perioade în care autorităţile au finanţat direct această instituție de cultură, fie au încredinţat-o prin antrepriză unor particulari. De câteva luni, pandemia a schimbat cu totul stilul de viaţă şi priorităţile indivizilor, dar şi programul unor instituţii şi, implicit, pe cel al angajaţilor acestora. Pe durata stării de urgență, Managerul Operei Naţionale Bucureşti, domnul Fănel Ignat, a înţeles să dispună o serie de măsuri precum: anularea spectacolelor, interzicerea accesului personalului artistic în instituție; stabilirea unui număr limitat de angajaţi din cadrul personalului administrativ pentru asigurarea permanenţei, stabilirea programului de lucru al personalului artistic prin studiu la domiciliu (n.r. activitatea normală a personalului artistic presupune ceea ce se cheamă program inegal de lucru, fiind pontat 4 ore pentru activitatea în instituţie, 4 ore pentru studiu individual acasă). Această instituţie se află încă din luna mai 2015 sub o conducere interimară care refuză asumarea oricărei responsabilităţi menite să pună bazele unei organizări administrative şi profesionale demne de o instituţie cu o asemenea importanţă pentru cultura românească. Profitând de mobilitatea artiştilor din lumea muzicală, la Opera Naţională Bucureşti s-a ajuns în situaţia în care invitarea soliștilor, dirijorilor, regizorilor şi scenografilor şi distribuirea lor, să se facă mult mai des decât ar fi nevoie într-o asemenea instituție. Profesionalismul şi valoarea invitaților, de cele mai multe ori, sunt sub nivelul artiștilor angajați ai operei. Este de neacceptat ca la mâna managerului – director general (interimar), exclusiv, să stea distribuirea soliștilor și a dirijorilor în spectacolele Operei Naționale, atât timp cât calificarea acestuia, conform studiilor deținute, este egală sau chiar inferioară acestora. Această practică denotă lipsă de obiectivitate cu iz de dictatură și induce o stare de spirit total negativă, având în vedere suspiciunile privind anumite interese personale ale directorului general, în condițiile în care, în declarația de venit a acestuia apar colaborări externe facilitate de persoanele care sunt invitate să presteze activități artistice la această instituție de cultură, în schimbul unor onorarii considerabile. Există foarte multe voci, îndrituite de deceniile de muncă asiduă în cadrul Operei Naționale, care afirmă că situația s-a deteriorat grav din punct de vedere al expertizei artistice în domeniul operei și baletului. Dacă ar fi să urmăm „principiile balcanismului”, această situaţie a devenit un modus vivendi în toate instituţiile publice şi în orice structură care are tangenţă cu tot ce înseamnă buget de stat sau management public din România. În timp ce se programează, în grabă, premiere anunțate cu mare aplomb, unele dintre ele pregătite în doar 45 de zile (în condițiile în care, în mod normal, o premieră se organizează cu un an înainte), nu se asigură angajaților condiţiile pregătirii spectacolului. Acest fapt devine sensibil subiectiv mai ales că transparența execuției bugetare lasă de dorit. Mai mult decât atât, în prezent se face vorbire despre confidențialitatea anumitor contracte în condițiile în care acest lucru este împotriva legii în cazul cheltuirii banilor publici. Achizițiile publice, în ceea ce privește dotarea orchestrei cu accesorii consumabile și instrumente muzicale, nu sunt considerate o prioritate, singura explicație dată de cei care au puterea de decizie fiind lipsa banilor. Este lesne de înţeles că în aceste situaţii nu este vorba de lipsa resurselor financiare, ci despre cheltuirea banilor publici în direcții și scopuri subiective, prioritară fiind desfășurarea premierelor, iar spectacolele curente şi asigurarea dotărilor necesare activitatății orchestrei fiind lipsite de importanţă pentru managerul Fănel Ignat. O mare problemă cu care se confruntă Opera Națională București în acest moment este cadrul legislativ ce îi permite managerului general să conducă instituția cu mentalitate de ciocoi, abuzurile pe care acesta le comite, programând în spectacole anumiți angajați sau invitați după politica bunului plac, fiind destul de greu de probat. Pentru restabilirea normalității în ceea ce privește funcționarea Operei Naționale București sunt necesare revizuirea organigramei, a Regulamentului de organizare și funcționare în ceea ce privește competența pe plan artistic în vederea obținerii unei evaluări responsabile, având în vedere volumul unic al activităților artistice și așezarea instituției, prin lege, la locul potrivit, în condiţiile în care, în anul 2021, se împlinesc 100 de ani de la instituționalizarea Operei din capitala României. Odată cu instituirea stării de alertă, managerul a decis să păstreze instituţia închisă, împotriva opiniei exprimate de artişti de a reveni măcar la programul de studiu. Au avut loc două consilii administrative, în cadrul cărora acesta şi-a impus punctul de vedere, ajungând inclusiv să decidă semnarea unor contracte adiţionale cu toţi angajaţii, pentru desfăşurarea muncii la domiciliu. La data de 27.05.2020, şefii de compartiment au primit un email prin care li se cerea în mod imperativ să inițieze o procedură prin care angajaţii din subordinea lor să vină în parcarea operei şi să semneze, retroactiv, contractele adiționale, care ar fi trebuit să intre în vigoare începând cu data de 15 mai. La sfârșitul lunii iunie a avut loc o ședință, organizată pe “Zoom”, iniţiată de ministrul culturii, la care au participat toţi directorii operelor din România. S-a stabilit un program estival la care să adere toate instituţiile, program desfășurat sub îndrumarea și la recomandarea domnului ministru Bogdan Gheorghiu. Prins pe picior greşit, datorită deciziilor neinspirate şi a lipsei totale de idei, imaginaţie artistică şi activităţi, managerul Fănel Ignat a dispus crearea unui program artistic la care să participe angajaţii operei aflaţi întâmplător prin București. Nu au fost întocmite corect şi la timp actele de rechemare din concediu şi s-a stabilit un număr insuficient de repetiţii necesare pentru realizarea actului artistic (câte două pentru fiecare muzician, după o pauză de 4 luni!). Unii muzicieni au cerut în scris permiterea accesului în incinta instituţiei, cu 5 zile înainte de spectacol pentru a repeta suficient, dar acest lucru le-a fost refuzat, iar consecinţa este că mulţi au decis să se retragă. În această speță vom reveni cu amănunte într-un articol viitor. În paralel, unii balerini au fost chemaţi la operă să semneze condica, deşi nu li s-a stabilit niciun program de lucru. Dincolo de toate cele prezentate anterior, trebuie subliniat faptul că Opera Națională București este singura instituție care nu a dat spectacole și nu a organizat repetiții timp de 4 luni, fiind plătită, practic, “fără să scoată un sunet”, în perioada 09.03-13.07.2020. Deschiderea noii stagiuni a Operei Naționale București a fost umbrită, în afară de restricțiile impuse de pandemia de coronavirus, de o altă serie de probleme interne care aruncă o și mai mare o notă de neseriozitate și de superficialitate asupra managerului general al acestei instituții. Iubitorii muzicii clasice au avut o mare surpriză să descopere că în loc să se delecteze cu octetul anunțat pe afișul de prezentare al evenimentului, au avut pe scenă un cvartet. ”Surpriza” oferită spectatorilor este rezultatul neprincipialității conducerii care nu a oferit soliștilor toate condițiile necesare pregătirii pentru spectacol, căci se știe că pentru orice lucru bine făcut este nevoie de exercițiu: matematicianul are nevoie să exerseze calculele, pictorul să refacă lucrarea până când rezultatul îl satisface, scriitorul să corecteze până ce rândurile exprimă exact ceea ce-și dorește să exprime, cercetătorul are nevoie să reia experimentul până obține rezultatul așteptat etc. Acesta este și cazul instrumentiștilor care trebuie să se pregătească temeinic pentru spectacol, în condiții optime, pentru ca toți ”să funcționeze” impecabil, ”ca un ceas elvețian”, în timpul spectacolului și pentru ca spectatorii să plece încântați de ceea ce au ascultat. În data de 18.07.2020, pe scenă, urma să urce un octet de coarde format din membri ai Orchestrei Operei Naționale. Aceştia au ales un repertoriu dedicat acelei seri, repertoriu ce necesita un număr mare de ore de studiu. În mod arbitrar, directorul a alocat câte două zile de studiu pentru fiecare artist sau formație camerală participantă în aceste spectacole, fără să se consulte cu nimeni, așa cum ar fi fost firesc. În primul rând, artiștii ar fi trebuit să fie întrebați de câte zile de studiu au nevoie, două zile de studiu, pentru majoritatea dintre ei, fiind insuficiente. Chiar și soliștii operei, care în mare parte au cântat lucrări din repertoriul lor curent, ar fi dorit să repete mai mult în instituție, după o pauză atât de lungă, timp în care majoritatea a facut doar studiu la domiciliu. Directorul confundă, probabil, noțiunea de “studiu” cu cea de repetiție. Mladen Spasinovici, șeful partidei de violoncel, a încercat remedierea acestei situații, solicitând printr-o cerere intrarea mai devreme la studiu, cererea fiind respinsă, prin rezoluția “conform planificării repețiilor”, un fel de “nu se aprobă” mascat, ce ar trebui să dea vina pe departamentul de planificare muzicală, deși el este cel care a hotărât numărul de zile alocate, iar departamentul doar a implementat “lipsa lui de viziune”, încercând sporadic, și fără success, să îl convingă să facă o excepție măcar în cazul octetului de coarde. În urma cererii neaprobate, o parte dintre artiștii ce compuneau octetul a concluzionat că nu este corectă prezentarea fără pregătire suficientă în fața publicului și s-a retras. Unii dintre aceștia, pentru a salva situația, au alcătuit un cvartet de coarde și au cântat în acea seară lucrări pe care le aveau deja în repertoriu și care au putut fi prezentate doar cu cele două repetiții alocate. O perioadă, în promovarea online a circulat și afișul pe care erau prezenți toți instrumentiștii care compuneau octetul. În tot acest timp, împotriva tuturor regulilor stabilite chiar de către manager, imposibilitatea personalului angajat de a avea acces pentru repetiții, acesta a stabilit că în incinta operei se permite accesul unei studente, domnișoara Monica Luca, cu care, domnul manager se închide câteva ore în birou. Domnișoara Monica Luca nu este nici angajată şi nici colaboratoarea operei şi niciuna dintre regulile de acces specifice stării de alertă nu îi sunt aplicate, nu îi este luată temperatura cum se întâmplă cu angajaţii și nici nu poartă mască. Pe parcursul ultimei luni, angajaţii operei nu au reuşit să aibă o întrevedere cu domnul director din cauză că secretarele au fost mandatate să ascundă prezenţa acestuia în instituţie, tocmai pentru a nu fi „deranjat”. Potrivit unor informații din interior, Monica Luca și-a susținut online unele dintre examenele la facultatea pe care o urmează, din biroul managerului Operei Naționale. Mai mult, această persoană a fost prezentă în biroul acestuia și în timpul ședinţei desfășurate online, prin intermediul aplicației Zoom, ședință la care a participat și ministrul culturii. Dincolo de speculaţiile ce au loc referitor la tipul de relație dintre această domnișoară și manager, defavorizarea angajatilor este o realitate care nu poate fi trecută cu vederea de către orice persoană de bună-credinţă. Probabil, ca o consecinţă a timpului petrecut alături de domnul manager, Monica Luca a fost distribuită să cânte în primele spectacole ale stagiunii estivale, deşi unii artişti angajaţi ai operei, voci emblematice, nu au fost solicitaţi. În acest caz nu a fost nici măcar consultat consiliul artistic, decizia aparținând în exclusivitate managerului. După spectacolul din 18.07.2020, spectacol în care a fost distribuită Monica Luca, managerul a decis organizarea unei recepţii cu şampanie şi tort, în interiorul instituției, încălcând orice normă de distanţare socială şi de impiedicare a răspândirii coronavirusului. Pentru mulţi dintre noi, muzica este, aşa cum spunea Tolstoi, „stenografia emoţiei” şi, uneori singurul mod de a ne exprima şi gândi liber, într-o lume plină de limitări, de incertitudini şi de obstacole. Fiecare dintre noi va lăsa o moştenire când va pleca din această lume, iar muzica este un „bun” care va aparţine deopotrivă tuturor „moştenitorilor” noştri, iar pentru asta suntem datori să nu lăsăm să piară talentele prin craii de Curtea-Veche a Ignoranţei. Ciprian DEMETER