Am tot evitat să intru în polemici imbecile despre subiecte fabricate în uzinele minţilor care urmăresc manipularea societăţii. A societăţii de aiurea şi a celei româneşti, în special. Fiindcă am crezut, şi cred în continuare, că este un efort inutil şi un demers personal fără scop. Nu te lupţi cu prostia. Ori o ignori, ori o arăţi cu degetul, dar nu o poţi combate. Dacă o zgândări sau te holbezi la ea, prostia devine molimă. Aşa s-a întâmplat şi de Ziua Naţională a României. Pe când mă pregăteam să scriu că nouă, românilor, ne trebuie o sărbătoare de anvergură naţională ca să credem că înţelegem ce înseamnă mândria patriotică, trosc, pe masa ideilor mele, o ditamai carcasa unei tâmpenii tranşată la Bruxelles: că, cică, europenii nu ar mai avea voie să folosească anumite adresări şi să renunţe la nominalizarea Sărbătorii Naşterii lui Isus cu denumirea de Crăciun, în favoarea unui neutru „sărbătoare”. Cascada revoltelor celor care îşi revendică credinţa creştină ca pe un bun de uz casnic, nu ca fiind o revelaţie a existenţei cotidiene, mi-a inundat şi privirea şi urechile. Sunt obişnuit cu astfel de valuri seismice ale opiniei publice. Deci, ştiu să mă şi feresc de efectul lor, de obicei, distrugător. Însă, mi-a picat ca o bardă în privire opinia preşedintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop (foto), scrisă pe marginea acestui subiect, în numele prestigioasei instituţii pe care o reprezintă, tocmai de Ziua Naţională a României. Îmi zicea domnul academician, mie, ca român, că ar trebui să fiu îngrijorat de ceea ce îmi pregăteşte Uniunea Europeană pornind de la această recomandare în schimbarea limbajului. Mă, doară n-o fi şi ăsta idiot, mi-am zis eu în oglinda ecranului laptopului! Şi, ca un ardelean de-al academicianului Pop, mi-am mai zis: o fi oarece, că n-o fi să fie nicicum! Ziaristul din mine s-a pus pe căutat. N-o durat prea mult până să aflu că o imbecilă de la Comisia Europeană, responsabilă în departamentul pentru egalităţi de şanse, a elaborat un fel de cod de conduită internă (!!!), în care erau prevăzute mai multe recomandări pentru angajaţii Comisiei Europene, despre cum să folosească anumite expresii în comunicarea internă sau externă. De ce zic că respectiva e o imbecilă? Fiindcă, inclusiv în exemplul folosit în recomandările recomandate (sic!), îşi dă de gol intenţia de manipulare. Iată: în loc să spunem sau să scriem „Crăciunul este stresant”, executivul european ne invită să folosim cuvintele: „Sărbătorile sunt stresante”. Cu alte cuvinte, pe scurt, pe tipa respectivă o stresau sărbătorile de Crăciun. Simplu! Iar măsura frustrărilor proprii a dat pe dinafară într-un text de comunicare. A durat puţin până ce vreun şefuţ de-al stresatei (că nu sunt toţi cretini pe la Bruxelles) şi-a dat seama de tâmpenie şi a retras “documentul” declarând că … “nu e matur”. Că presa românească a muls toată manipularea, până la ultima picătură de vlagă a ei, fără să mai revină asupra finalităţii, înţeleg şi primesc. Dar, cum ziceam mai sus, prostia zgândărită devine molimă. Aşa a ajuns şi la Academia Română. Nu mai fac vreo analiză pe texte. Cred că aţi înţeles că manipularea cu pricina e un obiect din marele puzzle al mişcării de îndepărtare a ţărilor europene de unitatea de sub Uniunea Europeană. Totuşi, cum naiba, preşedintele Academiei Române, cu prilejul sărbătoririi Zilei Naţionale, alege  să pună în aceaşi oală, cu ciolanul şi fasolea, şi emoţia naţională, şi revolta apărării valorilor creştine, şi critica raţiunii europene, şi intenţia Europei de a anihila identităţi naţionale… Ce-i drept, după vreo 12 ore, preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a revenit, pe pagina personală pe facebook, cerându-şi scuze că a greşit când a înfierat cu mânie proletară atitudinea Europei împotriva tradiţiei creştine a europenilor, printre care ne numărăm şi noi. Evident, nimeni nu a mai citat scuzele preşedintelui Academiei Române, ci doar articolul iniţial, care cumpăra ieftim manipulări scumpe. Apropos, domnu’ preşedinte, Sărbătoarea se numeşte a Naşterii Domnului! Crăciunul e o denumire păgână, dar bună pentru magazine! De-acolo şi povestea cu Moşul…Fie el roşu, albastru sau gri, cum fuse la naşterea lui prin benzile desenate. Ce ar mai fi de spus? Că noi, de Crăciun ne amintim că trebuie să fim mai buni, iar de 1 Decembrie că trebuie să fim mai mândri! Iar pentru manifestarea mândriei ne trebuie tancuri, avioane şi parade militare. Că în restul anului înjurăm şi blestemăm şi ţara şi neamul în care ne-am născut. Cred că şi cratima ne încurcă, uneori, ca să înţelegem ce înseamnă neam. Ovidiu BALINT

Nicolae Ciucă a devenit pentru Iohannis un fel de supă pe care o reîncălzește de fiecare dată când are niște musafiri indezirabili la masă, iar în ultima vreme musafirii aceștia nesuferiți au devenit românii. Pe Iohannis cu siguranță nu-l putem bănui nici de imaginație, nici de inteligență, putem însă să-l bănuim de multă consecvență și de foarte multă obediență. Livrarea eternei soluții pentru România, în persoana lui Nicolae Ciucă, denotă faptul că are o datorie de îndeplinit și a înțeles să facă acest lucru cu stoicism. Pentru a obține un răspuns despre cât de eficientă este noua coaliție la care s-au alăturat într-un suflet pesediștii și pentru care Iohannis a uitat toate reproșurile pe care le avea la adresa PSD, nu este nevoie să-ți exersezi prea mult imaginația. Îngrijorătoare este schimbarea de opinie a președintelui României care vedea în PSD pericolul cel mai mare pentru țară, cum la fel de îngrijorător este faptul că România, la acest moment, are la conducere un fel de ospiciu căruia îi place să-și aroge numele de clasă politică. În perioada comunistă, a fost instituită o modalitate de a face din nomeclaturiștii partidului oameni obedienți și buni executanți. „Rotația cadrelor” sau politica ”azi aici, mâine dincolo” a fost adoptată și de către Iohannis ca soluție pentru a transmite un mesaj cât se poate de convingător unor liberschimbiști precum Ciolacu, Firea sau Grindeanu – că soarta lor se află în mâinile Plăvanului de la Cotroceni și trebuie să tragă împreună la jugul prăbușirii programate a României. „Ne jucăm de-a eroii pentru că suntem lași; și de-a sfinții pentru că suntem răi. Ne jucăm de-a asasinii pentru că murim de dorința de-a ne omorî aproapele. Ne jucăm fiindcă ne-am născut mincinoși”, spunea Jean-Paul Sartre. Până mai ieri, Ciolacu se juca de-a moralistul, Iohannis de-a patriotul și Firea de-a sfânta, iar acum toți joacă în comedia lui Ciucă, după un scenariu minimalist, copie fidelă a vocabularului lor. Scenariul comediei cazone aduce în atenția publicului salvarea lui Iohannis de o suspendare care ar aduce o gură de oxigen unei clase politice încărcată cu noxele din țevile de eșapament ale directivelor venite din exterior. Până una-alta, Ciucă Pumn-de-Stele a apărut pe firmamentul politicii românești pentru a străluci mai abitir decât Luceafărul, în cea mai mizeră combinație politică de care România a avut parte, anunțând începutul unui dezastru programat și la care românii asistă inexplicabil de nepăsători. Rotația cadrelor a început sub auspiciile păcii și armoniei, însă de la ospățul ciolanului ne așteptăm cu toții la ruperea în mii de bucăți a principiilor și moralei, iar pentru români perpectivele sunt din ce în ce mai sumbre, într-o perioadă în care o iarnă lungă și plină de scumpiri bate la ușă…. o ușă din ce în ce mai dărăpănată și care stă să cadă precum proverbiala speranță de care ne place să ne agățăm, întocmai ca orbul de bâtă. Ciprian DEMETER      

Ședința comună a Parlamentului pentru votarea noului Guvern al României a demonstrat încă o dată că nu avem oameni politici, ci politicieni, care știu să facă doar politică dar habar nu au să pună în aplicare politici, că nu avem partide, ci doar găști hulpave puse pe prăduit.

Premierul desemnat – era să spun resemnat, pentru că sunt convins că nu și-a dorit această funcție, ci a fost obligat de către Klaus Werner să accepte să fie Ciuca bătăilor – a avut un discurs absolut formal, parcă a citit dintr-un manual de științe politice principiile unei bune guvernări. Principii vechi de când lumea, mereu valabile, dar niciodată aplicate în România postrevoluționară. Toate partidele care s-au perindat la guvernare le cunosc perfect, dar nimeni nu a găsit mijloacele de punere în aplicare a principiilor, fie pentru că habar nu au avut, fie pentru că acestea presupun eliminarea hoției și slujirea onestă a interesului public, al statului și al cetățeanului. Or, politicienii nu fac politică pentru a sluji țara și poporul, ci pentru a se căpătui, în dauna acestora. A fost și este o perpetuare a primei ciudățenii de după revoluție: însărcinarea reprezentanților statului cu desființarea Fondului Proprietății de Stat! O dovadă a cinismului comuniștilor din linia doua, care au acaparat puterea.

Dar, să revenim la învestirea noului Guvern. Discursul liderului PSD, Marcel Ciolacu, a fost oarecum asemănător cu cel al lui Ciucă, noul premier, adică apă de ploaie, cu diferența că o mare parte a fost ploaie acidă revărsată asupra partenerului de guvernare, PNL. Un discurs care, poate, ar fi fost adecvat dacă abia s-ar fi terminat alegerile, PSD câștigând detașat, dar nicidecum în condițiile în care vei guverna împreună cu PNL. Pe de altă parte, nu prea văd ce câștigă PSD, în perspectiva următoarelor alegeri parlamentare, care vor fi abia peste 3 ani. În trei ani, toate măsurile ultrapopuliste care vor fi aplicate sub bagheta PSD vor duce țara de râpă, iar țapul ispășitor va fi chiar PSD. Singura explicație logică este aceea că PSD știe că exact la momentul oportun, adică puțin înaintea momentului rotirii premierilor, vor fi alegeri anticipate. Până la acel moment, efectele catastrofale ale măsurilor antieconomice nu se vor resimți, iar cetățenii vor veni la vot în condițiile unei false prosperități, datorate PSD. Ce va fi rău va fi aruncat în cârca PNL, care avut premierul. Iar rezultatul este previzibil.

Simion TODOCA

Alianța PNL-PSD este dovada vie a faptului că un prost găsește întotdeauna unul mai prost, care să-l admire. PSD rămâne în continuare partidul prăfuit, scos din jobenul cu naftalină și pus în fereastră pentru a încasa ratingul de țară democratică. Ion Iliescu a pus bazele unui partid din care s-a recrutat actuala clasă politică, iar ideologia aceasta a aflatului în treabă, despre care vorbea Petre Țutea, este singura pe care o găsim la politicienii români după 1989. În rest, scena politica românească este un loc de deversare a dejecțiilor ideologice ale unor indivizi cărora li se spune politicieni, nu știu încă din ce motive și prin ce împrejurări. Chestiunea alarmantă este lipsa de reacție a românilor și abnegația cu care susțin niște niște tipi care se află în treabă. Poate că într-o zi vom ajunge la un nivel de evoluție în care să nu mai fie nevoie să avem guverne, iar resursele țării să nu se mai ducă în buzunarele unor ageamii cu pretenții de oameni de stat. Până atunci, mimăm democrația și reprezentativitatea. Mimăm interesul național și mimăm guvernarea. Instituțiile statului mimează activitatea în slujba cetățeanului, noi mimăm calitatea de cetățeni europeni, de cetățeni români, ajungând inclusiv să mimăm calitatea noastră de oameni. O asemenea lipsă de autenticitate a poporului român și a individului, în general, a ajuns să mă cutremure. Momentele dificile atât pentru un individ, dar cu atât mai mult pentru o națiune, nasc o dorință instictivă de autenticitate. Fie autencitatea nu mai există, fie instinctul nostru de conservare nu mai există. Până la urmă, ar trebui cu toții să avem o doză de sinceritate și să recunoaștem că nu mai existăm, iar să credem că nu mai există un alt tip de conducători pentru România, este o adevărată nebunie. Cuvintele lui Petre Carp care spunea că România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni, denotă faptul că ideea inutilității vieții politice în România nu este nouă, însă până la inutilitatea și mutilarea conștiinței la care asistăm nepăsători în aceste momente este o cale destul de lungă și presupune o amputare sistematică și recrudescentă a conștiinței naționale. „Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi”, spunea Platon. Consecințele deciziilor luate de către acești inferiori sunt evidente, însă pedeapsa pare că este destul de blândă sau cel puțin suportabilă din moment ce situația se perpetuează și devine îngrijorător de actuală. Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei, spunea Mihai Eminescu. României de azi nu-i mai pasă de greșelile politicianului român și nici de consecințele lor. Mimăm traiul prosper și evoluția. Mimăm grija pentru viitorul copiilor noștri într-un mod superficial, căutând răsplata eforturilor noastre în confortul unei plimbări la mall sau în achiziționarea unor gadgeturi, însă viitorul, și când spun viitorul nu mă refer la ziua de mâine, arată într-un mod sinistru. România este o țară prea săracă pentru a-și permite să plătească un guvern scump și ineficient, un președinte de țară absent și anacronic și un parlament plin de palavragii aflați în treabă. Și dacă mimetismul este proprietatea unor specii de a se identifica cu mediul în care trăiesc, pentru români este un mod de a se cufunda într-o mocirlă pe care niște Gură-Cască au creat-o spunând că fac politică, iar câteva milioane de români se căznesc să vadă mierea cum iese la suprafață. „Politicienii sunt oamenii care, atunci când văd luminiţa de la capătul tunelului, aleargă şi mai cumpără tunel.” — John Quinton Ciprian DEMETER Foto: eMaramures.ro    

„Ruşine, PNL” a ajuns un pleonasm, nu un reproş, iar „Muie, PSD” a ajuns platformă politică pentru reformarea partidelor de dreapta, nu o exprimare deocheată. Încet, încet, efervescenţa politicii româneşti îndrumă electoratul spre ateliere manufacturiere pentru fabricarea pancartelor de preaslăvire a liderilor politici. Fiindcă votul acordat de bună voie, ca orice libertate câştigată prin vărsare de sânge, nu mai este suficient pentru politicienii români contemporani. Cum, încă, înjurăturile curg în râuri de lavă protestatară, liderii politici se laudă singuri. Cel mai prost activist comunist, de acum nişte zeci de ani, ar fi invidios pentru fronturile politice deschise de toate partidele româneşti împotriva propriului electorat. În cascada de ştiri, aparenţa curcubeului arătat la televiziuni finanţate de la partidul-guvern ascunde mizeria manipulării revărsate intenţionat. Trec peste incestul dintre PNL şi PSD. Fiindcă scriu de foarte mult timp despre faptul că absolut toate partidele actuale sunt filiale ale fostului partid comunist român. Nu ale defunctului, că n-o muritu’, numa’ o ţâr’ s-o hodinitu’! Iată nişte fapte recente. „Fact”, cum trâmbiţează pe net inclusiv cei care nu cunosc limba engleză şi cu atât mai puţin democraţia britanică. DNA a clasat plângerea penală depusă de liderul PSD, Ciolacu, împotriva liderului PNL, Câţu, în care îl acuza că ar fi împărţit bani de la guvern către primarii liberali înaintea congresului partidului, în urma căruia premierul a câştigat funcţia de preşedinte al formaţiunii politice liberale. UDMR cere şi funcţia de premier, prin rotaţie cu PSD şi PNL. Totodată, UDMR cere şi reviziurea Constituţiei pentru introducerea „republicii parlamentare”. PSD este de acord, iar PNL nu zice nimic. Dosarul Revoluţiei, în care Ion Iliescu şi alţi comunişti sunt acuzaţi de crime împotriva umanităţii, se întoarce la Parchetul Militar pentru refacerea anchetei. Curtea Constituţională este acuzată că nu supune Constituţia României legislaţiei Uniunii Europene, iar aceasta ar arunca ţara noastră pe drumul ieşirii din UE, asemeni Poloniei. Toate se scumpesc, de la energie la alimente, fiind cele mai mari scumpiri din ultimii 13 ani! Ultimii 13, nota bene! Dar guvernul promite 100 de lei începând din ianuarie 2022.  Plus indexarea pensiilor! Preşedintele României vizitează Egiptul în plină criză politică, economică, socială şi epidemiologică. O mega-afacere imobiliară, de cedare gratuită a unor terenuri aflate în proprietatea statului român, din centrul capitalei României, este votată favorabil în Parlament. Peste 1 milion de copii nu pot merge la şcoală, fiindcă nu au posibilitatea să urmeze cursuri on-line din motive de sărăcie, iar şcolile nu se pot deschide din motive de legislaţie de pandemie. Aparent, nimic nu are legătură cu nimic, nu? Pare că toată lumea îşi vede de treabă, aşa-i? De fapt, vorba poetului proletcultist „partidul e în toate cele ce sunt şi vor râde mâine la Soare”! Sunt metode binecunoscute pentru manipularea opiniei publice în perioade de criză. Nu le iau pe rând la comentat, fiindcă articolul ar ieşi prea lung şi, vorba lui Creangă, am timp să fiu scurt. Pot, totuşi, să trec un cuţit prin brânza asta politică. Că e moale. Şi pute, a învechită. Polonia nu va dori niciodată să iasă din UE, pentru cel puţin un singur motiv: este ţara cu una dintre cele mai mari absobţii de fonduri europene. Apoi, dacă luăm în calcul doar firmele de transporturi poloneze, vitale pentru întreagul continent, nu cred că UE s-ar simţi comodă în lipsa lor. E vizibilă disperarea economiei Marii Britanii care se confruntă cu criza transporturilor deja. Iar Polonia nu a înfruntat vreo legislaţie obligatorie europeană, ci a răspuns unor recomandări legislative europene. Recomandări. Cel puţin, deocamdată. Ah, era să uit: graniţele! Cine veghează acum la graniţele Europei Unite invadate de migranţii momiţi de Belarus? Doar nu Polonia? Bine, sigur că Uniunea Europeană nu finanţează construirea de garduri din sârmă ghimpată. Că ce treabă are ea, Uniunea, cu graniţele Poloniei cu Belarus?! Deci, cum să vrea Uniunea Europeană excluderea Poloniei dacă ea nu finanţează construirea de garduri? Revizuirea Constituţiei României? Nu! Ar trebui schimbată Constituţia! Fundamental! Şi nu spre o republică parlamentară. Care este un sistem politic modern, într-adevăr. Dar, pentru o republică parlamentară am avea nevoie de un electorat educat. Ceea ce, la noi, nu e cazul. Ah, şi am ajuns la educaţie! Acum, în criză, iese la iveală educaţia acumulată! Acasă, la şcoală şi în societate. Ce arătăm altora şi ce ne arătăm unii altora? Ură! Împotriva părerii celuilalt, împotriva categoriei sociale a celuilalt, împotriva religiei celuilalt, de fapt împotriva credinţei… Aşa am fost educaţi: în ură, în dezbinare! Aşa continuă educarea cetăţenilor în sistemul care îşi moşteneşte umil, ca un bolnav ereditar, supunerea educată atent. Poate că ar fi timpul, într-adevăr, pentru modificarea fundamentală a Constituţiei, în sensul schimbării orânduirii politice spre o monarhie constituţională. Dar, cine să o ceară? Partidul? Încă, în manualele de istorie nu se învaţă nici despre Revoluţie, darămite despre Regalitate. Iohannis? Ştiam că e prost demult, dar vorba unui profesor de drept constituţional, poate că asta va fi moştenirea lui politică, după atâtea tentative hazlii de dictatură: suprimarea dreptului la vot direct, pe care cetăţenii României încă îl mai au pentru votarea Preşedintelui ţării. Fiindcă partidul comunist român, PCR, prin filialele actuale din politica românească îşi doreşte o republică parlamentară. Astfel, preşedintele va fi ales tot de către Parlament. De partid, cum ar veni. În fine, ar fi momentul pentru apariţia unui nou partid, de opoziţie. Ar fi un partid puternic, întrucât se măreşte vizibil electoratul dezamăgiţilor în urma votului exprimat în atâtea scrutinuri. Dar, dezastru: pentru naşterea unui astfel de partid ar însemna să înţelegem valorile democraţiei, valorile unei societăţi… educate. Adică, ne întoarcem la educaţie. Care, carevasăzică, nu e! Deci, vorba cântecului, hai la lupta cea mare! Cu tot cu cacofonie Ovidiu BALINT

„Nebunia înseamnă să faci în fiecare zi același lucru și să te aștepți la rezultate diferite”, spunea Albert Einstein. Nu știu dacă despre nebunie este vorba și în România, de mai bine de 30 de ani, însă este cert că avem predilecție pentru figuri sinistre într-un mod care seamănă a autoflagelare. România se află pe marginea prăpastiei, iar acest lucru este pentru mulți o bagatelă existențială. Ce mare scofală?! Un popor în minus! Sub scutul unui progres declarat, se ascunde o decadență a poporului român despre care multora dintre noi ne este greu să vorbim și, cu atât mai puțin, să contienștizăm și să găsim soluții. Adevărata tragedie începe acolo unde decadența capătă chip de om și de tipologii de caracter. Oportunistul, Mediocrul, Coruptul, Mincinosul, Avarul sunt doar câteva dintre tipologiile care se perindă în paleta coloristică a partidelor politice. ”Un popor intră în decadenţă atunci când începe să se plictisească. Atâta vreme cât nu-şi uzează posibilităţile devenirii lui este activ în mod automat, sub teroarea propriilor valori şi conţinuturi. Prea multă mărire şi glorie dă naştere la o oboseală reflexivă, baza fatală a plictiselii. Amurgul unui popor este identic unui maximum de luciditate colectivă. Instinctele care au creat faptele istorice şi gloria legată de ele îşi pierd rezistenţa, iar pe ruina lor apare plictiseala. Aurora cunoaşte idealuri; amurgul, numai idei, iar în locul pasiunii apare nevoia distracţiei. Curba descendentă a soartei unui popor este reperabilă prin variaţiile de intensitate ale plictiselii. Decadenţa începe. Iremediabilă, sinistră. Căci intoxicarea prin virusul saturnian este fatală oricărui organism. Popoarele mor fără scăpare, ca şi individul izolat ce lâncezeşte, savurându-şi buimăcit sau rece agonia”, spunea Emil Cioran. României de azi îi lipsesc cu desăvârșire tocmai acele instincte demne de a crea fapte istorice. Instinctele ne-au fost amputate de pe o zi pe alta. Ne-am culcat lei și ne-am trezit pisici. Acesta este reversul medaliei pe care noi o numim civilizație. Individul izolat despre care vorbește Cioran se regăsește în fiecare dintre noi. Ne-am plictisit de tragedii și de umilință. După 1989, umilința, manipularea și speranța nesfârșită au devenit moduri de viață pe care le-am integrat cu succes în traiul cotidian. A fost un succes pe care nu ni l-am fi dorit, dar până la urma a fost un tip de reacție pe care am înțeles să o abordăm, aceea a integrării propriei nefericiri într-un destin despre care ne place să credem că ne-a fost hărăzit. Zilele trecute am urmărit piesa de teatru ”Dineu cu proști” de Francis Veber. Interpretarea magistrală a lui Horațiu Mălăele mi-a stârnit hohote de râs. Ceea ce mi-a provocat o strâgere de inimă și un gust amar, a fost faptul că am găsit niște similitudini între personaj și soarta poporului român, în contextul integrării în Uniunea Europeană. România invitată la masa UE, ca și prostul invitat la dineu, aduce beneficii elitelor. Gazdei și invitaților nu le pasă nici de situația și nici de contexul în care Prostul a ajuns să fie considerat prost, nici de calitățile și nici de circumstanțele pe care i le-ar pune în valoare. Cel mai probabil, în ultima vreme suntem foarte grăbiți, plictisiți și egoiști ca să mai căutăm, atât nouă înșine, cât și altora circumstanțe atenuante. România a fost invitată la masa Uniunii Europene, iar Iohannis ține să amintească tuturor că se află la un Dineu cu proști. Evident, ca și Prostul din piesa de teatru, Iohannis nici măcar nu bănuiește de ce se află acolo. A fost vânat de niște elite care au rămas fascinate de complexitatea prostiei sale. Ultima sa apariție de la Glasgow, la conferința ONU pentru schimbările climatice, a fost doar un episod din infinitul potențial al celui ce reprezintă România la cel mai înalt nivel. Conexiunile sale neuronale l-au ajutat să facă legătura dintre conferința pentru schimbările climatice și posibilitatea ca tocmai la această conferință să se confrunte cu schimbări climatice neașteptate. Acesta a fost probabil motivul pentru care nu a renunțat la geacă. Fotografia în care apare alături de liderii europeni, privindu-l ca pe ciudatul invitat la dineu, exprimă în mod elocvent faptul că Iohannis nu știe nici măcar ce să facă cu o geacă atumci când merge la o întâlnire oficială, darămite ce să facă cu viitorul României. Tragedia României se naște din aceste greșeli repetitive în alegerea liderilor, iar nebunia este că toți așteptăm rezultate spectaculoase din partea unor indivizi care nu au suficienți neuroni să se îmbrace și să se dezbrace singuri, iar atât timp cât Dineul cu proști va continua, va continua și șirul de drame al României, căci, așa cum spunea La Fontaine ”nimeni nu este atât de inteligent să poată convinge pe un prost că e prost”. Ciprian DEMETER