Adevărul e (dacă vrem și acceptăm adevărul, pentru că a devenit ceva arbitrar) că ce s-a întâmplat la Onești, cu penibila și amatoriceasca intervenție a Poliției în cazul unei sechestrari de persoane, urmată de crimă cu premeditare, nu este un accident sau un caz izolat. Cazul „Onești”, alături de cel de la Caracal, au devenit un simbol al faptului că Poliția a devenit una dintre cele mai deprofesionalizate instituții și dovada concretă a disoluției totale a autorității publice în România, ca efect al exercitării puterii politice de către găști de infractori și interlopi, preocupați, nu de implementarea statului de drept si funcționarea justiției, ci să distrugă autoritatea publică pentru a controla, în stil mafiot, România.
Începând din 1990 și până azi, sub pretextul democratizării societății, a implementării statului de drept și justiției sociale, clasa politică, în fapt, a săpat la temelia democrației, a statului de drept, a înfăptuirii justiției, adică a distrus autoritatea publică, lăsând-o fără competențe și fără instrumentele necesare exercitării prerogativelor legale și constituționale.
Degeaba sunt înjurate, acum, Poliția, Jandarmeria, SRI, ANAF și alte instituții de acest gen și funcționarii lor. Nu sunt vinovate instituțiile și nici persoanele care le reprezintă. Ele sunt opera și funcționează exact așa cum și-a dorit clasa politica, adică la comandă centralizată politic, fără decizie individuală, sub presiunea politicului și a mass-mediei interlope, care le stabilește limitele profesionale, de competență și de mișcare. Chiar dacă pare utopic, instituțiile publice, gen IGP, SRI, ANAF, ANPC, Curtea de Conturi și chiar Parchetele și instanțele de judecată, urmare a reorganizărilor, restructurărilor și, mai ales, a nepotismului și clientelismului impuse și practicate în aceste instituții, au devenit niște caricaturi de instituții față de ce-ar trebuie să fie, mai mult de decor decât funcționale, controlate, total, de politicienii infractori în tandem cu interlopii și crima organizată. Cine mai crede în autoritatea publică, în stat de drept și justitie în România, ori cine mai crede în protecția asigurată cetățeanului de instituțiile publice, e un naiv sau un ignorant.
Instituțiile de azi, gen Poliția Română, în loc să fie „pur sânge”, fanion și model al moralității și profesionalismului, au ajuns niște gloabe sinistre, strâmbe în decizii, șchioape în performanță, timorate din lipsa educației morale, ineficiente la toate capitolele. Sunt, în fapt, efectul politicii dezastruoase practicată de adunătura pestriță, imorală, numita, aiurea, clasă politică.
În ton cu degradarea morală, totală, a societății, ahtiată după bani, funcții, proprietăți imobiliare, polițiștii nu sunt preocupați decât de salariu, de colecție de diplome de studii care să le asigure promovarea în funcții, de „căpătuire” materială în timpul exercitării profesiei, prin orice mijloace posibile, oricât machiavelism ar presupune și, mai ales, de cum să obțină, pensii speciale cât mai mari, la o vârstă la care unii abia au început să muncească. Pentru asta fac orice: de la prostitutie morală la șantaj ordinar. Ani de zile, nivelul de pregătire și prestanță morală al Poliției Române s-a degradat constant, pentru că polițiștii și politicienii corupți au intrat într-un joc murdar al șantajului reciproc și al frăției pentru beneficii imorale, renunțând la orice gen de scrupule pentru a-și atinge scopul. Așa s-a născut polițistul artificial, dirijat spre satisfacerea, exclusiva, a alter-egou-ului, personal, fără principii morale și fără conștiință profesională. Profitând de dorința de parvenire și de putere a politicianului veros, polițiștii au speculat – bineînțeles că imoral -, imoralitatea clasei politice, obținând tot mai multe beneficii, fără nici o legătură cu munca, calitatea muncii sau eficiența activității, șantajând politicienii sau exploatându-le slăbiciunile ori frica de autoritate. Încet, dar sigur, eliminând total moralitatea, campioni la oportunism, polițiștii și-au creat un statut privilegiat, un fel de stat în stat, în care legile morale ale societății, în cazul lor, nu s-au aplicat, eliminând, în primul rând, orice fel de răspundere și pentru făcut și pentru nefăcut. Acum, statul și cetățenii culeg roadele a peste treizeci de ani de degradare profundă a sistemului moral, adică de exploatare a imoralității și a slăbiciunii clasei politice, incapabilă de a reacționa și crea o instituție a Poliției, în slujba statului de drept și a interesului cetățeanului corect și cinstit. Dacă polițistul, oricum ar acționa, exercitându-și atribuțiile, are mai mult de câștigat din partea imorală (adică din oportunism), adică are asigurat un salariu decent și o pensie mai mare decât salariul, de ce să se expună? Și dacă aplică legea și dacă n-o aplică, drepturile și recompensa sunt aceleași, ba chiar mai nesigure în cazul în care aplică legea. Nu mai bine aplică principiul „execut ce mi se ordonă”? Și n-au dreptate? Cei care au excelat în a-și îndeplini atribuțiile, de regulă, au „plătit” cu funcția sau chiar cu locul de muncă în instituție. Atunci, de ce să iasă în evidentă când pasivitatea le asigură liniștea și siguranța materială? Mai contează principiile morale când e vorba de supraviețuire materială? Dacă „bagi la beci” un interlop, un evazionist, un „șmenar”, cu „propte” în lumea politică, riști să-ți închei cariera, fără pensie de serviciu. Nu mai bine „o dai la pace” cu infractorii și te pui bine cu cei de care depinde „promovarea”? Sau, dacă chiar mai ai urme de scrupule morale, nu mai bine ocolești problemele, fofilându-te, ca să te protejezi? De cealaltă parte, dacă ești un cetățean cu principii morale și ai o problemă cu interlopii, rromii, infractorii cu „gulere albe” și apelezi la polițiști, la ce te aștepți? Să ți se asigure securitatea sau să ți se facă dreptate? Nu fiți naivi! Dacă nu ești o persoană publică, de care să le fie teamă, ori fug toți de răspundere și te pasează de la un serviciu la altul, declinându-și competența, ori te trezești cu cel reclamat, la ușa, după ce-a fost informat de polițist că l-ai reclamat. Și dacă nu cedezi, te plimba vreo doi ani, până când te saturi să mai reclami, după care, primești prin poștă o coala A4, în care ți se spune că lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, fapta nu există sau n-a fost săvârșită cu intenție, adică că ești prost că ai reclamat. Ba, pentru că insiști după ce-ai fost călcat în picioare de vreun interlop, pe baza „soluției” dată de polițist, consiliat de acesta, te mai alegi și cu un dosar de denunțare calomnioasa. Sau știi un caz de evaziune fiscală și reclami la poliție? Numai dacă deranjează stăpânii politici, se face vreo anchetă. Altfel, sute de plângeri zac în „adormire”, ca la masoni. Cum se rezolvă? Simplu, prin prescripție.
Acum să nu credeți că doar în Poliție treburile funcționează astfel. Și în Parchete și în Justitie și în ANAF, mecanismul de autoprotecție, prin fugă de răspundere sau tragere de timp până ce faptele se prescriu, ori reclamantul ajunge la lehamite cu așteptarea unei soluții pertinente, sunt instrumente de lucru. Cine profită? Cei cinstiți și care respectă legea?
Indiferent cum le-am analiza, toate au același numitor: imoralitatea și imixtiunea unei clase politice ticăloase, în activitatea instituțiilor statului, prin legi imorale, subiective, dedicate și prin proliferarea nepotismului și a sistemului clientelar ce elimină competența și performanța, care au un efect devastator asupra calității morale ale functionarilor. Insecuritatea individului, din toate punctele de vedere, din cauza disoluției totale a autorității publice, dublată de o degradare morală generală, a devenit o realitate pe care nimeni nu și-a dorit-o, cu excepția lumii interlope și a crimei organizate care, astfel, își asigură supremația și controlul asupra societății.
Cât suntem de vulnerabili în fața lumii interlope și a crimei organizate și faptul că nu beneficiem de protecție, din partea instituțiilor statului, numai când devenim victime înțelegem.
Întrebare: de ce, când fenomenul e cvasigeneral și atât de grav, e atâta liniște? Pentru că, mass-media, majoritar mercenară în slujba lumii interlope și a crimei organizate, nu reacționează decât atunci când, la rândul ei, personal sau gruparea din care face parte, devin victime. În rest, în majoritatea cazurilor, „se pune batista pe țambal”, adică se mușamalizează și se evită „publicitatea”, pentru ca, aparent, totul să pară normal. Care normalitate? Să-ți fie teamă să circuli, noaptea, prin anumite cartiere; să-ți fie teamă să intri într-un club sau restaurant, fără a risca să fii agresat de interlopi; să-ți fie teamă să lași copiii să meargă la cinema, discotecă sau la o terasă, că nu știi dacă mai ajung acasă sau că sunt racolați de dealerii de droguri; să nu mai ai curajul să contractezi un serviciu de teamă că ei țeapă sau ești jefuit; să tremuri și să fii stresat că dacă ți s-a încălcat un drept, judecătorii pot judeca în defavoarea ta; să-ți fie teamă să lași copiii la școală, pentru că multe școli au devenit locul unde se trafichează și consuma droguri; să-ți fie teamă să mergi în locuri publice, unde riști sa fii agresat de interlopi sau de polițiști ori jandarmi; să n-ai curajul să aplici legea, ca funcționar, în cazul politicienilor sau celor protejați de politicieni, pentru că riști să fii dat afară; să n-ai nici o șansă să obții un loc de muncă, la stat, fără trafic de influență, indiferent de ce studii ai sau de competență, mai pot fi normalitate? Evident, că, cu actuala Poliție, Jandarmerie, SRI, ANAF, setate doar pentru a-și satisface interesele personale (salarii, șpăgi, pensii speciale), ori a intereselor celor ce i-au angajat ori promovat în funcții, e imposibil să revenim la normalitate. Vrem normalitate? E nevoie, în primul rând, de o schimbare radicală de paradigma: să redăm autorității publice ceea ce i-a fost luat, respectiv autoritatea reala, asigurată prin legi clare, precise, în primul rând morale, pentru că dacă sunt morale, sunt drepte. Azi, autoritatea publică a devenit una formală, lipsită de conținut, pentru că-i lipsește protecția legii și, mai ales, componenta morală a legii. Or, fără o răspundere morală, etica profesională nu poate fi concepută. Dacă nu există morală, nu există nici etica profesională, iar asta nu e ceva aleator și nici arbitrar, decât dacă ești marxist și demagog.
Vrem să resetăm societatea și să reconstruim una normala? Atunci trebuie să introducem, în primul rând, în legi, răspunderea morală, adică măsuri și sancțiuni pentru abateri morale. N-o facem? Atunci ne merităm soarta de a fi mereu victimile unui sistem pervertit. Adică vom avea, în continuare, o administrație caracterizată de imoralitate, care va deservi, nu cetățeanul, ci lumea interlopă și crima organizată, pentru că, așa cum este azi, este creația acestor structuri anacronice ale societății.
Lumea creștină are ca și concept de bază, altruismul și toleranța. Iar ca reguli (legi) sociale, tot ce izvorăște din principiile morale conținute de „poruncile” scrise de Dumnezeu pe tablele legii. Pe asta se întemeiază civilizația creștină occidentală. Pe valorile morale generate de cele zece porunci înscrise în tablele legii. Dacă o lege ocolește vreun principiu din cele zece porunci înscrise în tablele legii, nu poate fi morală. Iar dacă nu este morală, nu poate sluji justiția. Dacă asta nu înțelegem, nu înțelegem nimic.
Apropo, de rolul moralei în justiție și societate! Pe clădirea Tribunalului din Bremen, Germania, deasupra intrării, se află zece plăci de marmură neagră, pe care sunt înscrise cele zece porunci ale lui Dumnezeu, pentru om. Nu întâmplător sunt postate în acel loc. Ele semnifică faptul că o societate fără morală și o justiție fără morală, bazată pe principiile morale transmise de Dumnezeu omului, nu poate exista. Când vom gândi și noi la fel și vom reseta societatea pornind de la aceste principii, de bază, stabilind răspunderea în acest context, vom putea vorbi de normalitate. Până atunci vom înota în mocirla demagogiei imorale, acoperindu-ne mizeria prin legi care n-au nimic cu principiile morale creștine, care apără nu valorile, ci non-valorile. Și ne mai mirăm că suntem paria în lumea creștină?
Adevărul e (dacă vrem și acceptăm adevărul, pentru că a devenit ceva arbitrar) că ce s-a întâmplat la Onești, cu penibila și amatoriceasca intervenție a Poliției în cazul unei sechestrari de persoane, urmată de crimă cu premeditare, nu este un accident sau un caz izolat. Cazul „Onești”, alături de cel de la Caracal, au devenit un simbol al faptului că Poliția a devenit una dintre cele mai deprofesionalizate instituții și dovada concretă a disoluției totale a autorității publice în România, ca efect al exercitării puterii politice de către găști de infractori și interlopi, preocupați, nu de implementarea statului de drept si funcționarea justiției, ci să distrugă autoritatea publică pentru a controla, în stil mafiot, România.
Începând din 1990 și până azi, sub pretextul democratizării societății, a implementării statului de drept și justiției sociale, clasa politică, în fapt, a săpat la temelia democrației, a statului de drept, a înfăptuirii justiției, adică a distrus autoritatea publică, lăsând-o fără competențe și fără instrumentele necesare exercitării prerogativelor legale și constituționale.
Degeaba sunt înjurate, acum, Poliția, Jandarmeria, SRI, ANAF și alte instituții de acest gen și funcționarii lor. Nu sunt vinovate instituțiile și nici persoanele care le reprezintă. Ele sunt opera și funcționează exact așa cum și-a dorit clasa politica, adică la comandă centralizată politic, fără decizie individuală, sub presiunea politicului și a mass-mediei interlope, care le stabilește limitele profesionale, de competență și de mișcare. Chiar dacă pare utopic, instituțiile publice, gen IGP, SRI, ANAF, ANPC, Curtea de Conturi și chiar Parchetele și instanțele de judecată, urmare a reorganizărilor, restructurărilor și, mai ales, a nepotismului și clientelismului impuse și practicate în aceste instituții, au devenit niște caricaturi de instituții față de ce-ar trebuie să fie, mai mult de decor decât funcționale, controlate, total, de politicienii infractori în tandem cu interlopii și crima organizată. Cine mai crede în autoritatea publică, în stat de drept și justitie în România, ori cine mai crede în protecția asigurată cetățeanului de instituțiile publice, e un naiv sau un ignorant.
Instituțiile de azi, gen Poliția Română, în loc să fie „pur sânge”, fanion și model al moralității și profesionalismului, au ajuns niște gloabe sinistre, strâmbe în decizii, șchioape în performanță, timorate din lipsa educației morale, ineficiente la toate capitolele. Sunt, în fapt, efectul politicii dezastruoase practicată de adunătura pestriță, imorală, numita, aiurea, clasă politică.
În ton cu degradarea morală, totală, a societății, ahtiata după bani, funcții, proprietăți imobiliare, polițiștii nu sunt preocupați decât de salariu, de colecție de diplome de studii care să le asigure promovarea în funcții, de „căpătuire” materială în timpul exercitării profesiei, prin orice mijloace posibile, oricât machiavelism ar presupune și, mai ales, de cum să obțină, pensii speciale cât mai mari, la o vârstă la care unii abia au început să muncească. Pentru asta fac orice: de la prostitutie morală la șantaj ordinar. Ani de zile, nivelul de pregătire și prestanță morală al Poliției Române s-a degradat constant, pentru că polițiștii și politicienii corupți au intrat într-un joc murdar al șantajului reciproc și al frăției pentru beneficii imorale, renunțând la orice gen de scrupule pentru a-și atinge scopul. Așa s-a născut polițistul artificial, dirijat spre satisfacerea, exclusiva, a alter-egou-ului, personal, fără principii morale și fără conștiință profesională. Profitând de dorința de parvenire și de putere a politicianului veros, polițiștii au speculat – bineînțeles că imoral -, imoralitatea clasei politice, obținând tot mai multe beneficii, fără nici o legătură cu munca, calitatea muncii sau eficiența activității, șantajând politicienii sau exploatându-le slăbiciunile ori frica de autoritate. Încet, dar sigur, eliminând total moralitatea, campioni la oportunism, polițiștii și-au creat un statut privilegiat, un fel de stat în stat, în care legile morale ale societății, în cazul lor, nu s-au aplicat, eliminând, în primul rând, orice fel de răspundere și pentru făcut și pentru nefăcut. Acum, statul și cetățenii culeg roadele a peste treizeci de ani de degradare profundă a sistemului moral, adică de exploatare a imoralității și a slăbiciunii clasei politice, incapabilă de a reacționa și crea o instituție a Poliției, în slujba statului de drept și a interesului cetățeanului corect și cinstit. Dacă polițistul, oricum ar acționa, exercitându-și atribuțiile, are mai mult de câștigat din partea imorală (adică din oportunism), adică are asigurat un salariu decent și o pensie mai mare decât salariul, de ce să se expună? Și dacă aplică legea și dacă n-o aplică, drepturile și recompensa sunt aceleași, ba chiar mai nesigure în cazul în care aplică legea. Nu mai bine aplică principiul „execut ce mi se ordonă”? Și n-au dreptate? Cei care au excelat în a-și îndeplini atribuțiile, de regulă, au „plătit” cu funcția sau chiar cu locul de muncă în instituție. Atunci, de ce să iasă în evidentă când pasivitatea le asigură liniștea și siguranța materială? Mai contează principiile morale când e vorba de supraviețuire materială? Dacă „bagi la beci” un interlop, un evazionist, un „șmenar”, cu „propte” în lumea politică, riști să-ți închei cariera, fără pensie de serviciu. Nu mai bine „o dai la pace” cu infractorii și te pui bine cu cei de care depinde „promovarea”? Sau, dacă chiar mai ai urme de scrupule morale, nu mai bine ocolești problemele, fofilându-te, ca să te protejezi? De cealaltă parte, dacă ești un cetățean cu principii morale și ai o problemă cu interlopii, rromii, infractorii cu „gulere albe” și apelezi la polițiști, la ce te aștepți? Să ți se asigure securitatea sau să ți se facă dreptate? Nu fiți naivi! Dacă nu ești o persoană publică, de care să le fie teamă, ori fug toți de răspundere și te pasează de la un serviciu la altul, declinându-și competența, ori te trezești cu cel reclamat, la ușa, după ce-a fost informat de polițist că l-ai reclamat. Și dacă nu cedezi, te plimba vreo doi ani, până când te saturi să mai reclami, după care, primești prin poștă o coala A4, în care ți se spune că lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, fapta nu există sau n-a fost săvârșită cu intenție, adică că ești prost că ai reclamat. Ba, pentru că insiști după ce-ai fost călcat în picioare de vreun interlop, pe baza „soluției” dată de polițist, consiliat de acesta, te mai alegi și cu un dosar de denunțare calomnioasa. Sau știi un caz de evaziune fiscală și reclami la poliție? Numai dacă deranjează stăpânii politici, se face vreo anchetă. Altfel, sute de plângeri zac în „adormire”, ca la masoni. Cum se rezolvă? Simplu, prin prescripție.
Acum să nu credeți că doar în Poliție treburile funcționează astfel. Și în Parchete și în Justitie și în ANAF, mecanismul de autoprotecție, prin fugă de răspundere sau tragere de timp până ce faptele se prescriu, ori reclamantul ajunge la lehamite cu așteptarea unei soluții pertinente, sunt instrumente de lucru. Cine profită? Cei cinstiți și care respectă legea?
Indiferent cum le-am analiza, toate au același numitor: imoralitatea și imixtiunea unei clase politice ticăloase, în activitatea instituțiilor statului, prin legi imorale, subiective, dedicate și prin proliferarea nepotismului și a sistemului clientelar ce elimină competența și performanța, care au un efect devastator asupra calității morale ale functionarilor. Insecuritatea individului, din toate punctele de vedere, din cauza disoluției totale a autorității publice, dublată de o degradare morală generală, a devenit o realitate pe care nimeni nu și-a dorit-o, cu excepția lumii interlope și a crimei organizate care, astfel, își asigură supremația și controlul asupra societății.
Cât suntem de vulnerabili în fața lumii interlope și a crimei organizate și faptul că nu beneficiem de protecție, din partea instituțiilor statului, numai când devenim victime înțelegem.
Întrebare: de ce, când fenomenul e cvasigeneral și atât de grav, e atâta liniște? Pentru că, mass-media, majoritar mercenară în slujba lumii interlope și a crimei organizate, nu reacționează decât atunci când, la rândul ei, personal sau gruparea din care face parte, devin victime. În rest, în majoritatea cazurilor, „se pune batista pe țambal”, adică se mușamalizează și se evită „publicitatea”, pentru ca, aparent, totul să pară normal. Care normalitate? Să-ți fie teamă să circuli, noaptea, prin anumite cartiere; să-ți fie teamă să intri într-un club sau restaurant, fără a risca să fii agresat de interlopi; să-ți fie teamă să lași copiii să meargă la cinema, discotecă sau la o terasă, că nu știi dacă mai ajung acasă sau că sunt racolați de dealerii de droguri; să nu mai ai curajul să contractezi un serviciu de teamă că ei țeapă sau ești jefuit; să tremuri și să fii stresat că dacă ți s-a încălcat un drept, judecătorii pot judeca în defavoarea ta; să-ți fie teamă să lași copiii la școală, pentru că multe școli au devenit locul unde se trafichează și consuma droguri; să-ți fie teamă să mergi în locuri publice, unde riști sa fii agresat de interlopi sau de polițiști ori jandarmi; să n-ai curajul să aplici legea, ca funcționar, în cazul politicienilor sau celor protejați de politicieni, pentru că riști să fii dat afară; să n-ai nici o șansă să obții un loc de muncă, la stat, fără trafic de influență, indiferent de ce studii ai sau de competență, mai pot fi normalitate? Evident, că, cu actuala Poliție, Jandarmerie, SRI, ANAF, setate doar pentru a-și satisface interesele personale (salarii, șpăgi, pensii speciale), ori a intereselor celor ce i-au angajat ori promovat în funcții, e imposibil să revenim la normalitate. Vrem normalitate? E nevoie, în primul rând, de o schimbare radicală de paradigma: să redăm autorității publice ceea ce i-a fost luat, respectiv autoritatea reala, asigurată prin legi clare, precise, în primul rând morale, pentru că dacă sunt morale, sunt drepte. Azi, autoritatea publică a devenit una formală, lipsită de conținut, pentru că-i lipsește protecția legii și, mai ales, componenta morală a legii. Or, fără o răspundere morală, etica profesională nu poate fi concepută. Dacă nu există morală, nu există nici etica profesională, iar asta nu e ceva aleator și nici arbitrar, decât dacă ești marxist și demagog.
Vrem să resetăm societatea și să reconstruim una normala? Atunci trebuie să introducem, în primul rând, în legi, răspunderea morală, adică măsuri și sancțiuni pentru abateri morale. N-o facem? Atunci ne merităm soarta de a fi mereu victimile unui sistem pervertit. Adică vom avea, în continuare, o administrație caracterizată de imoralitate, care va deservi, nu cetățeanul, ci lumea interlopă și crima organizată, pentru că, așa cum este azi, este creația acestor structuri anacronice ale societății.
Lumea creștină are ca și concept de bază, altruismul și toleranța. Iar ca reguli (legi) sociale, tot ce izvorăște din principiile morale conținute de „poruncile” scrise de Dumnezeu pe tablele legii. Pe asta se întemeiază civilizația creștină occidentală. Pe valorile morale generate de cele zece porunci înscrise în tablele legii. Dacă o lege ocolește vreun principiu din cele zece porunci înscrise în tablele legii, nu poate fi morală. Iar dacă nu este morală, nu poate sluji justiția. Dacă asta nu înțelegem, nu înțelegem nimic.
Apropo, de rolul moralei în justiție și societate! Pe clădirea Tribunalului din Bremen, Germania, deasupra intrării, se află zece plăci de marmură neagră, pe care sunt înscrise cele zece porunci ale lui Dumnezeu, pentru om. Nu întâmplător sunt postate în acel loc. Ele semnifică faptul că o societate fără morală și o justiție fără morală, bazată pe principiile morale transmise de Dumnezeu omului, nu poate exista. Când vom gândi și noi la fel și vom reseta societatea pornind de la aceste principii, de bază, stabilind răspunderea în acest context, vom putea vorbi de normalitate. Până atunci vom înota în mocirla demagogiei imorale, acoperindu-ne mizeria prin legi care n-au nimic cu principiile morale creștine, care apără nu valorile, ci non-valorile. Și ne mai mirăm că suntem paria în lumea creștină?
Pavel ROMAN
