De fapt, ce e prietenia? De multe ori cred că este o amăgire, o iluzie că cineva ține la noi. Dar, câte dezamăgiri! Când ești util pentru unii, îți devin prieteni. Te caută, te măgulesc, fac tot ce pot ca să crezi că ar face totul pentru tine. Când nu mai ești util, „prietenii” fug, care încotro. Tot prietenii sunt cei care îți pot crea surprize. Unul îți ia nevasta, o prietenă îți ia soțul. Multă vreme am crezut că prietenia e o stare de spirit, că presupune fair-play, onestitate onoare. Am avut „prieteni” care, fiindu-mi colegi, uite, nu spun „subordonați”, mă curtau, mă invitau, veneau în vizită… Tot tacâmul. Numai că la serviciu voiau să fie favorizați, să facem gașcă, să nu le spun că nu pun osul. Or, nu eram la aceeași căruță, chiar prieteni fiind? De ce să fim prieteni în lene, în neglijență? Nu am acceptat, unii „prieteni” au devenit dușmani, m-au lucrat în tot felul, am și pătimit, dar nu regret – am aflat că nu sunt prieteni, ci oameni falși, profitori de circumstanță. Mai e o categorie de prieteni. Cei cu sfaturile. Cu îndemnuri în probleme de viață intimă, de familie. Văd că nu merge o căsnicie și vin să te îndemne să te gândești la copii. Cum ar veni, lasă, suferă, du o viață plină de durere, de suferință, acceptă umilințele, că ai un copil sau doi. Sau, dacă totuși te desparți, ia pe cutare, în niciun caz nu te căsători cutare! Există mania asta, pornire cu suspiciuni de nuanțe patologice, ca unii „prieteni” să-ți dirijeze viața, să pună mâna să ți-o „construiască”. De parcă tu nu ai fi capabil să optezi, de parcă tu nu gândești, nu ești conștient de ce trăiești, nu ai contabilizat destulă suferință, destule insatisfacții. Uită, acei „binefăcători” că avem o singură viață, UNA SINGURĂ, și avem dreptul să refuzăm a ne-o irosi! În fine, despre prietenie se pot spune multe. Dar știu că e rara avis și că fiecare ați trăit suficiente dezamăgiri ca să nu aveți îndoieli și să nu vă întrebați: „oare, prietenia există”? Tristan MIHUȚA

Pe mine m-au luat la oaste la 26 de ani. Șase luni care mi s-au părut ani. Cum i s-o fi părut tatălui meu, care a servit patria vreme de trei ani! Am plecat în 26 februarie, era o dimineață cu vreme blândă, începuse să plouă ușor, „mizgura”, și eu căram valiza regretând că mă rup de civilie, de ai mei. Atunci îl aveam deja pe Răzvan. Am ajuns la Zalău noaptea, pe o vreme mizeră, fulguia. Nu au trecut decât câteva zile și aveam să fac cunoștință cu Valea Miții, cu noroaiele de acolo, cu bocancii încărcați de noroi pe care trebuia să-i curățăm apoi și să arate lună! Am plecat cu 72 de kile și am venit cu 59. Mâncarea era o mizerie, carnea, ca limba de la bocanci. Mă săturam, cât de cât, când mâncam fasole și macaroane. Dimineața, lustruiam cu cremă de ghete dungile negre din dormitor (dormeam acolo 32 de teriști) și venea un nesimțit de locotenent major, oltean, Ion Popescu, cu cizmele pline de noroi (Zalăul era tot un șantier, blocurile apăreau ca ciupercile după ploaie) . Și se strâmba călcând pe munca noastră: „Nu-mi place! Mai insistați”! Ei, luate-ar naiba, ziceam noi. Asta a ținut o lună, până ne-am deșteptat. Și am început noi să-i arătăm că nu suntem cizme. Mergeam la instrucție, în Valea Miții și el, către comandantul de grupă: „Tonul la cântec”! Dădea ăla tonul și-i trăgeam o lălăială de-i cădea mustața. Ca să se impună, vroia să ne aplice o corecție. Pluton, aviația inamică la joasă înălțime! Culcat!”. Ne uitam pe cer și mergeam dezordonat, ca la plimbare de voie. În cele din urmă, a fost îmblânzit oltenașul nostru. Nu același lucru se întâmpla cu „răcanii”, cei cu un an și patru luni de armată. Îi punea câte un caporal sau sergent să se urce în copac și să se bărbierească pe uscat. Sărmanii răcani executau ordinul. Pe noi, cei cu facultate, nu ne-au putut struni. Jucam șah, poker de la prânz până noaptea, iar dimineața nu ieșeam la înviorare – nu o dată, ofițerul de serviciu a venit în dormitor cu gornistul, să ne sune la ureche ta-ta-ta, ta-ta-ta! Nu serveam înviorarea de la ora 5,dar seara mă echipam și alergam câte 20 de ture pe pista stadionului. Vremuri. Alte vremuri. Trisan MIHUȚA

În ultima vreme mă întreb din ce în ce mai des dacă Preşedintele României are sau nu consilieri, dacă înainte de ieşirea la declaraţii se consultă cu cineva sau o face după capul Măriei Sale. Întrebarea aceasta mă chinuie, recunosc, deoarece Iohannis a început, din ce în ce mai mult, să semene cu o femeie isterică ce după o ceartă cu amantul tună, fulgeră şi se răzbună pe prima persoană care îi iese în cale. Pentru Iohannis, cred că egalitatea există doar când se raportează la fizică, la distanţe, la  comisioane, la costuri şi alte lucruri din acestea cuantificabile. Despre egalitatea dintre cetăţenii României, Iohannis nu a auzit şi nici nu ar vrea să afle că există. Unii sunt unguri, unii sunt pesedişti, alţii sunt procurori, alţii sunt penelişti… Pentru el nu-i tot una să te cheme Kovesi şi să câştigi procesul cu statul român la CEDO şi să te cheme Ionescu Florel şi să nu ai parte de un proces echitabil în România. Am ajuns să ne potrivim ceasurile după declaraţiile de presă ale preşedintelui, nici o zi fără Iohannis, iar în perioada aceasta a autoizolării şi a distanţării sociale, pentru mine, ieşirile acestea pe sticlă au început din ce în ce mai mult să fie un motiv de lehamite şi băşcălie (umorul este un factor de relaxare în aceste momente). PE-SE-DE, CE-CE-RE, U-E! Acronimele preferate ale preşedintelui i-au mai oferit un prilej să se mai arate puţin naţiunii şi să pozeze cu emfază într-un conducător de stat vigilent şi protector. Nu mi-l amintesc pe Johannis la fel de indignat când presa relata faptul că România este cel mai reclamant stat la CEDO, fiind urmată de Turcia şi Rusia, nu l-am văzut atât de ferm în a lua nişte măsuri împotriva judecătorilor şi procurorilor care au încălcat drepturile cetăţenilor întorşi cu deciziile în braţe de la CEDO şi nici tot atât de preocupat de soarta bugetului statului care a fost nevoit să plătească despăgubirile nu l-am perceput a fi. Nici nu cred că s-ar fi aşteptat cineva la vreun gest de empatie din partea lui Iohannis, însă a devenit foarte supărătoare ipocrizia preşedintelui şi modul discreţionar în care înţelege să acţioneze. Tonul său aduce din ce în ce mai mult cu cel al unui dascăl care trebuie să predea la o clasă cu probleme. În felul acesta tratează în ultima vreme Iohannis România, încercând să ne prezinte imaginea conducătorului providențial, a cărui menire este aceea de a ne călăuzi pe drumul cel bun, acum când lumea toată se destramă. Megalomania preşedintelui a ajuns să capete dimensiuni dezastruoase, pe care refuză să le conştientizeze. Bunăoară, după afirmaţiile privind planurile de vânzare a Ardealului către Ungaria, publicaţia Der Spiegel îl numeşte pe Iohannis un agitator. După toată această tevatură şi după ce toate redacţiile de presă au alocat spaţii întregi acestor declaraţii halucinante, Iohannis vine cu alte declaraţii la fel de halucinante, referindu-se la credibilitatea din ultimii ani a deciziilor Curţii Constituţionale. Cu un adevăr trunchiat, scris pe prompter, şi-a pregătit decredibilizarea celei mai incomode instituţii din mandatul său. Nu vreau să fiu un profet al dezastrului, dar această decredibilizare a Curţii Constituţionale pe care chiar premierul Orban s-a pregătit să o anunţe după decizia CEDO şi după intervenţia preşedintelui, este tot un plan pus la punct “pas cu pas” pentru legitimarea unor abuzuri care s-au comis în această perioadă. Curtea Constituţională este cea care trebuie să se pronunţe pe excepţia de neconstituţionalitate formulată de către Avocatul Poporului cu privire la instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi tot Curtea Constituţională trebuie să se pronunţe pe un alt subiect sensibil, ce a făcut obiectul multor discuţii înainte de izbucnirea pandemiei de coronavirus, şi anume, cel cu privire la tăierea pensiilor de serviciu ale magistraţilor. Singura instituţie care mai poate ţine piept tăvălugului deciziilor discreţionare este Curtea Constituţională. După PE-SE-DE a venit rândul CE-CE-RE! Repetând aceste acronime, preşedintele României încearcă parcă să creeze hologramele unor duşmani de temut, uitând că, aşa cum spunea Cicero, “adesea, omul îşi este singur cel mai mare duşman”. Încercările acestea de învrăjbire şi de decredibilizare a unor instituţii care stau la baza statului de drept funcțional şi democratic ne-au fost livrate sistematic în mandatele lui Traian Băsescu şi aceasta este dovada faptului că România, de cele mai multe ori, nu este distrusă de forţe din exterior, ci chiar de către cei care au fost aleşi să-i fie cârmuitori.  Ciprian DEMETER

Cum era abia începutul lui noiembrie, nu am avut parte de petrecerea fastuoasă a celebrului Festival de la Rio, cu ingenioasele care alegorice, cu trupurile minunate ale unor femei ce par sculptate cu har dumnezeiesc, cu ritmurile incitante ale sambei. Așa că ne-am mulțumit cu faptul că autocarul ne-a dus pe bulevardul care găzduiește festivalul, ba chiar și printre tribunele, nu prea mari, cu o distanță între ele de circa 40-50 de metri, pe unde concurenții defilează în fața juriului, a oficialităților și a unor privilegiați ai sorții. Tot e ceva – acum, când văd secvențe de la câte o ediție de festival, mă amăgesc cu ideea că am trecut pe acolo, că știu locul … Nu mai spun că mi-aș fi dorit să văd Stadionul Maracana, cel mai mare din lume, care putea găzdui 200.000 de spectatori. Stadionul care a rămas în mintea mea cu multe nume de legendă, fotbaliști ai deceniului al șaselea și începutul deceniului al șaptelea: Gilmar, Djalma Santos, Mauro, Nilton Santos, Zito, Didi, Garrincha, Vava, Pele, Zagalo, Amarildo … Îmi amintesc că pe când eram un țânc, toți feciorii din cartier aveau „nume” de stele braziliene. Aș fi putut vedea totuși Maracana în 2014, pentru că eram hotărât să mă duc la Turneul Final al Cupei Mondiale, dacă România s-ar fi calificat. Dar am rămas acasă – și eu și naționala! Să zic „poate, altădată”? N-aș crede. Am spus deja, era 1 noiembrie, se sărbătorea „Ziua morților”, totul era închis la Rio. Zi nelucrătoare. Nu era loc pentru întâlniri oficiale ori de lucru. Așa că nu le rămâne organizatorilor decât să ne trimită într-o excursie în Insulele Tropicale. Pe care o plătim, firește. Am plecat cu autocarul, de la hotel. Bun prilej să mai vedem orașul. Apoi, ieșim „în natură”. Vegetație abundentă, peisaj dominat de două culori: verde și roșu. Roșie era culoarea pământului care „geme” de minereu de fier. Bogată, foarte bogată această țară! Brazilia este cea mai mare producătoare și exportatoare de minereu de fier, de foarte bună calitate, și de minereu de mangan. În 1998 era a opta putere economica a lumii. Ar putea mai mult, dar … Brazilienii nu sunt nici nemți, nici finlandezi, nici norvegieni, olandezi, englezi, nici măcar nord-americani. Sunt brazilieni! Și, asemenea nouă, românilor, le place să facă haz de necaz, să se „autoflageleze” cu ironii. De pildă, se consolează cu privire la risipa de bogății și oportunități, zicând că „tot ce brazilianul distruge ziua, repară Dumnezeu peste noapte”. După câteva zeci de kilometri, autocarul trage la un chei. Acolo, îmi cumpăr o pălărie de paie, care ulterior avea să-mi dea mare bătaie de cap, pentru că de câte ori îmi făceam bagajul pentru o altă destinație, rămânea afară, ca să nu o turtesc în geamantan. Îmi aduc aminte câte zâmbete aveam să stârnesc pe aeroportul din Budapesta, la reîntoarcerea din turneu. Afară era frig, înghețase binișor, și eu … cu pălărie din paie!! Pe de altă parte, pălăria mi-a prins bine în multe împrejurări. Curând, am urcat pe un vaporaș, care avea să ne poarte în Paradis. Pe vaporaș, nu doar noi. Erau și alți turiști. Dar ai noștri se impun repede. La fiecare minut, jumătate de minut puteai auzi: „cervezza!”. Și berea curgea valuri. „Cervezza” a fost cel mai frecvent cuvânt în sânul delegației noastre, de-a lungul întregului turneu. La un moment dat, a trebuit să împărțim „hegemonia” de pe vas cu trei irlandeze, frumușele, zglobii, vesele … Molipsitor de vesele. Erau puternic tușate de alcool, dar beau mai departe în rând cu ai noștri. Când am zis că vaporașul ne-a purtat spre paradis, nu am glumit. Aveam să ne oprim pe un ochi de apă înconjurat din trei părți de păduri tropicale. Vegetația era splendidă, îți fericea ochiul, dar și sufletul. Oricâtă imaginație aș avea, nu mi-am putut imagina acel real care acum mă copleșea. Cântecul diverselor păsări exotice se revărsa, întregind peisajul dumnezeiesc. Suntem anunțați că putem să ne scăldăm. Văzându-i pe companioni cum plonjează în apele calde și limpezi, mor de ciudă că nu am luat slipul cu mine. Așa că îi privesc cu invidie pe cei care se zbenguiesc. Deodată, aud: „Săriți, că se îneacă Zăvoianu!”. Mă duc în cealaltă parte a vaporașului. Într-adevăr, pe Dorel Zăvoianu îl trăgea curentul sub elicea care funcționa. Au sărit mai mulți în apă, printre care și Sorin Tudor, și l-au salvat în ultima clipă. Dorel era un înotător foarte modest. „Stilul” său de înot era un fel de „câinească”, pe care nu-l mai văzusem din copilărie, de la unii copii care se scăldau în Mureș, la Micălaca. Fiindcă am amintit de Sorin Tudor, trebuie să spun că a rămas în mintea mea ca unul care și-a pierdut de vreo trei ori borseta și de trei ori a recuperat-o! Norocos, ce mai încoace și încolo! După câteva ore de stat în Paradis, plecăm. Și ne oprim la poarta Paradisului. De pe vaporaș coborâm pe un fel de ponton, mai curând o punte care ducea pe o insulă. Acolo, brazilience îmbrăcate colorat și provocator, adică sumar, ne puneau în jurul gâtului șiraguri cu flori în loc de mărgele. Și se fotografiau cu noi – bineînțeles, în câteva minute ni se oferea pozele, contra cost. Acolo, pe insulă, am luat masa, într-un decor de care n-am mai avut parte niciodată, nici înainte, nici după aceea. După masă, ne-am mai plimbat, irlandezele dormeau pe nisip ca în pat… Apoi, am luat vaporașul spre Rio. Seara aveam întâlnire la Consulat. Nu mai găsesc notițele despre acea întâlnire, iar colecția ziarului Observator arădean, de care dispune Biblioteca Județeană, este incompletă, are numere lipsă. Oricum, țin minte că era o clădire veche, frumoasă, cu o curte mică în care creșteau ficuși. Altfel, am rămas cu amintirea unei seri agreabile, pentru care consulul general, Ștefan Costin, și ceilalți membri ai Consulatului României și-au dat toată străduința. Nicio clipă nu am simțit că ei îndeplinesc o obligație, o corvoadă. Dimpotrivă. A doua zi, Brazilia s-a reîntors la muncă. Era marți, 2 noiembrie. Am avut o zi plină. Ne-am împrăștiat în diverse direcții, în funcție de interese. Eu am ales să particip la reuniunea delegației noastre cu autorități și oameni de afaceri brazilieni. Și nu am regretat, am avut din nou fler. De cum am intrat în sală, mi-a atras atenția un ins cu păr cărunt, uscățiv, cam la 80 de ani, poate mai bine, care avea obrajii cuprinși în palme. Când ne-am apropiat, ca să luăm loc pe scaune, a izbucnit în plâns, s-a ridicat și ne-a îmbrățișat. M-a invitat să stau lângă el. S-a prezentat: Alexandru Frâncu. Era un român stabilit acolo de vreo 50 de ani, după alți 5-6 ani petrecuți în Argentina. Plângea că aude grai românesc, de acasă. Nu mai fusese în România de 60 de ani. Îmi vorbește de anii în care colabora, din Paris, la Curentul lui Pamfil Șeicaru. Și iar izbucnește în hohote, amintindu-și de mănăstirile Moldovei (cât de dureroase, de chinuitoare sunt amintirile de acasă!) unde Pamfil Șeicaru îi oferise o vacanță, pentru că-l aprecia pe studentul colaborator al Curentului. Războiul, avea să-mi povestească, la prins student la Paris. Ajunsese șeful organizației studenților români din capitala Franței. Am rămas cu vaga impresie că simpatizase și cu legionarii – mulți au făcut asta, la vremea aceea, încântați de latura emoțional-patriotică a ideologiei. Îmi povestește de parcă a ținut toate aceste în el fără ocazia izbăvitoare de a se defula. Sfârșitul războiului l-a prins tot la Paris. Se căutau vinovați peste tot. Se simțea în pericol. Culmea, l-a salvat un evreu care i-a dat o referință bună! Peste câteva zile, evreul a fost găsit spânzurat, fără legătură cu Alexandru Frâncu. Ne-am împrietenit și Alexandru Frâncu avea să scrie pentru Observator, din Rio de Janeiro, zeci de corespondențe. Un intelectual rasat, cum era toată generația de intelectuali din perioada interbelică, dar și încă puțini ani după război. Peste vreo 2-3 ani, aveam să-l văd la „Surprize, surprize!”, emisiunea Andreei Marin. Era prima ori a doua emisiune a Andreei, și Alexandru Frâncu își reîntâlnea fratele după 60 de ani. Cu atât am rămas de la acea întâlnire româno-braziliană. A, și cu excelenta portugheză a lui Lucian Palcău, care făcea și pe translatorul spiciurilor. Spuneam că a fost o zi plină. După acea reuniune, am fost la redacția ziarului „Journal do Comercio”, unde, firește, a avut loc o dicuție ca între colegi de breaslă. Nu cred că ar interesa. Apoi, cu Dan Ivan și cu consulul general , Ștefan Costin, am fost primiți de către primarul general din Rio de Janeiro. Cuvinte de conveniență. Amabilități, chestiuni banale de protocol. Cât să zicem că am trecut și noi pe acolo! Dar înainte de întâlnirea de la primărie – spuneam că a fost o zi nebună, de alergătură -, am urcat în mașina Consulatului, împreună cu Dan Ivan și cu consulul general. Și … direcția spre celebra statuie a Mântuitorului Iisus Cristos (Cristo Redentor), simbolul orașului. Alții dintre ai noștri preferau o „cervezza”, pe când eu eram emoționat și nerăbdător să văd una dintre minunile lumii contemporane. Nu ieșim bine din „inima” orașului, că, la o intersecție, dăm peste vreo șase soldați, înarmați până în dinți, cu veste antiglonț, cu armele automate îndreptate spre noi, cu tot ce presupune o confruntare dură. Jur, m-am speriat. Dan Ivan, la fel. Parcă-l aud: „Ce naiba se întâmplă!?”. „Stați liniștiți, zice consulul general. Nu au treabă cu noi. De aici, încolo, încep favelele. Ne apără de cei de acolo”. Favelele – care există în toate statele sud-americane, în cele în care se vorbește spaniola se numesc „ranchos” – sunt zone de locuit ilegale, unde trăiesc oameni săraci, fără vreun rost în viață, laolaltă cu borfași, criminali, traficanți de droguri. Și-au făcut case, care aduc a colibe, pe pantele , pe versanții unor văi; s-au conectat la curent, dar nu plătesc nimic … e un „no man’s land” sui generis, un fel de țară a nimănui, în care nu ai ce căuta, dacă vrei să rămâi în viață. Trecem de militari apoi urcăm, în serpentină și parcăm. Imensa statuie, până la care mai aveam de urcat la pas, se profila înspre cer. Sentimentul era copleșitor. Urcușul nu e ușor, dar nu se compară cu Golgota. Și apoi, noi ducem crucea în suflet, nu o cărăm în spate. Ajungem și primul lucru pe care îl fac e să ating piedestatul, înalt de opt metri (adăpostește o capelă). Colosală lucrare! Statuia cântărește 1145 de tone (capul are 30 de tone și brațele au 80 de tone fiecare)! Înălțimea este de 30 de metri; distanța dintre extremitățile brațelor măsoară 28 de metri! … Monumentul a fost inaugurat în 1931 și a fost restaurat în 1991. Nu mă satur să o privesc … Apoi, rostesc, în gând, o rugăciune. După o vreme de reculegere, de la 710 metri, privesc orașul. De aici, de pe Muntele Corcovado (Cocoșatul) ochiul se bucură, sufletul trăiește emoții rare, pentru că totul e minunat, ca într-un vis frumos. Dar nu era vis! Era real, eram chiar eu, eram acolo, cu voia lui Dumnezeu. Tristan MIHUȚA