Am scris o cronică pentru „Take, Ianke și Cadîr” în varianta Teatrului arădean doar pentru că am căutat una și n-am găsit nici după ce-am întors netul pe dos. Lucru anormal, zic, pentru un municipiu care are presă de absolut toate soiurile și are inclusiv ziariști despre care știu sigur că ar ști să scrie o astfel de cronică… Citiți, dară, apoi duceți-vă și voi la Teatru, să-mi ziceți dacă am „văzut” bine au ba…
Pe principiul că o piesă de teatru, un film sau o carte sunt scrise și jucate pentru oameni, consider că (aceiași) oameni sunt îndrituiți și să spună dacă ce-au văzut sau citit a fost pe placul lor. Nu cred că e sănătoasă ideea că doar criticii consacrați ar (putea) avea un cuvânt de spus demn de luat în seamă. Dimpotrivă, aș zice. Dacă aș fi actriță, de pildă, m-ar interesa mult mai mult ce spune marele public, cel care și aplaudă, de altfel, decât un critic oarecare ajuns ocazional la piesa mea. Ca atare, m-aș strădui să joc admirabil ori de câte ori aș fi pe scenă, pentru ACEL public și nu pentru criticul cutare. Desigur, părerea acestuia va ajunge într-o foaie de ziar, pe un blog, pe o pagină de Facebook ultra-citită și va influența cititorii, unii dintre ei devenindu-mi spectatori. Sau… nu. Nimic mai adevărat. Totuși, marele public este acela care deține puterea absolută în materie de apreciere a unei piese, acum și-n vecii vecilor. De aceea mă și încumet să vorbesc despre gustul pe care mi l-a lăsat piesa „Take, Ianke și Cadîr”, jucată la Teatrul de Stat Arad, chit că nici măcar eu însămi n-aș reprezenta tocmai gura amorfă a marelui public – ținând cont de faptul că am scris, ca ziarist, destule cronici de film sau teatru ori recenzii de cărți –, ci pe aceea a privitorului avizat, capabil să deslușească o inadvertență, o demodulație, o zgârietură oarecare, survenită pe suprafața materialului oferit.
Ca atare, „Take, Ianke și Cadîr”, în viziunea regizorului Laurian Oniga și în interpretarea actorilor de Arad. Seară de duminică obișnuită de noiembrie, una „de pardesiu”, nu „de palton”, numai bună să-i adaug fiică-mii încă o pană (culturală) la aripile cu care să zboare în viață, având din toate câte puțin. La drept vorbind, eram chiar curioasă ce va spune despre piesa asta, la cei doisprezece ani ai ei, o piesă care mie mi-a rămas în minte, cap-coadă, cu tot cu jocul actoricesc de excepție, după ce-am văzut-o pe la începutul anilor 2000, la București, în varianta Beligan, Dinică și Moraru.
Pe scurt, la Arad am văzut un Take jucat de Robert Pavicsits, pe care aș fi zis inițial că nu l-am văzut niciodată-n viață, dându-mi seama însă că l-am văzut la un moment dat la iUmor și l-am ținut minte nu pentru că-l cheamă „Pavicsits (pfoai, greu de tot!)”, ci pentru că era din Arad, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că am râs cu lacrimi la poantele cu „Doamne ferestre!” și „condamnarea la osânză veșnică”. Excelent în postură de comediant! Iar aseară, surpriză, iată-l în rolul lui Take! El era, gata, m-am prins. Aș vrea să spun și că m-a convins în rolul ăla, însă n-am cum. A fost un Take din care n-a răzbătut nici tatăl care trebuia să-i fie (cumva mai cald și mai nuanțat) lui Ionel și nici Actorul, cu A mare. Take-le din capul meu și experiența anterioară, de la București, cum am zis mai sus, nu era înghițit total de carisma lui Ianke, cum s-a întâmplat aseară. Cumva, la Arad, Take n-a existat, sucombând sub presiunea jocului actoricesc de excepție al lui Ovidiu Ghiniță, care l-a întruchipat, într-o mare formă, pe Ianke. Iar când spun „mare formă”, văd Actorul în toată splendoarea lui, firesc inclusiv când sparge un bol din ceramică, în afara scenariului, incluzând întâmplarea, cu seninătate, în conținutul piesei. Dar ce să mai zici despre Ghiniță? Chit că, rămâne între noi, l-am văzut în roluri în care chiar a dat tot ce avea de dat. I-a ieșit, totuși, un Ianke autentic, și prin vorbă, și prin port.
Călin Stanciu a jucat un Cadîr bun. Un turcalete aproape de-acolo de la ei, amintindu-mi pe alocuri de răposatul Jean Constantin, în „Toate pânzele sus”, în special la maniera cu care puncta terminațiile cuvintelor, mimând excelent dificultatea unui turc sadea în a pronunța românește. Fără să epateze, a fost un personaj firesc, jucând exact așa cum mi-ar plăcea să joace toți actorii români: natural, nu profund fals, trucat, afectat, emfatic. Iar dacă tot am scris cuvintele astea, i le atribui în totalitate actriței Roxana Sabău, pe care o văd acum pentru prima oară, dar căreia i-a ieșit o Ană total ruptă din compoziția piesei și a epocii pe care o reprezintă, începând cu rochia, total neinspirată și terminând cu atitudinea declamativă inclusiv acolo unde nimeni n-ar declama, cum ar fi în toiul unui dialog natural tată-fiică. Cineva din loja de alături chiar a afirmat: „dacă i-aș fi vorbit tatei pe tonul ăsta, despre absolut orice, m-aș fi ales cu un dos de palmă”. Sper s-o mai văd în alte piese, chiar o voi căuta, fiindcă pe alocuri a demonstrat o mimică aparte. Poate acolo e EA, iar un regizor bun, la un moment dat, va trebui s-o distribuie undeva unde și-ar putea folosi expresiile faciale foarte mult. Cred că poate exprima orice.
Despre Ionel, jucat de Alex Popa, nu pot să zic decât ardelenește; în piesa asta „tăt o fo’ tată-su”. Lipsă de carismă la unul, lipsă și la celălalt. Măcar că e drăguț din cale-afară și cred că ar fi pe lume roluri de drăguți care să i se potrivească mănușă.
În fine, Oana Kun a fost o baba Safta reușită. Deși, personal, nu mă dau în vânt după tineri jucând roluri de foarte bătrâni. Ar fi la teatrul din Arad, zic, niște middle age-eri care ar fi scos o baba Safta mai puțin vioaie, mai în natură cu băbătia-clientă din Take, Ianke și Cadîr…
Rămâne să vă mai spun ce reacție a avut fiică-mea, la 12 ani. Per total, încântată. Pe felii, întrebări diverse, în special despre epoca în care s-a petrecut acțiunea, mesajele radiofonice în germană, istoria momentului. Marea realizare a piesei de aseară: „mami, totuși, parcă aș vrea să merg la orele alea de teatru, știi tu, despre care îți ziceam că nu mă dau în vânt anul trecut!” Or, asta înseamnă mult!
P.S. N-am mai povestit piesa. Se joacă de zeci de ani, pe toate scenele. Mi-e greu să cred că nu-i știe cineva subiectul. Totuși: doi negustori prieteni, Take și Ianke, un român și un evreu, plus un al treilea negustor, Cadîr, turc la origine. Își trăiesc viețile în comun, la ușa magazinelor lor, cvasi-identice. Primii doi au copii, un băiat (Take) și o fată (Ianke), îndrăgostiți unul de altul și dornici să se căsătorească. În pofida refuzului părinților, reușesc să fugă în lume cu sprijinul lui Cadîr, un veșnic îndrăgostit de… iubire. Ș.a.m.d.
Eugenia CRAINIC
