1,5 miliarde lei ar trebui să aloce Ministerul Sănătății pentru investiții în secțiile de Anestezie și Terapie Intensivă din întreaga țară pentru a nu pune în pericol viețile pacienților tratați în spitale, arată un raport. Newsweek România a dezvăluit în exclusivitate conținutul unui raport de control făcut în 302 secții de Anestezie și Terapie Intensivă, raport cerut de Guvernul României și Ministerul Sănătății în urma incendiului de la Spitalul Piatra Neamț în urma căruia 15 pacienți au decedat. Conform acestui raport, cele 302 secții de Anestezie și Terapie Intensivă au nevoie, pe lângă medici de gardă, de modernizarea instalațiilor electrice pentru ca acestea să facă față unui număr mare de consumatori, de instalarea de prize rapide pentru oxigen, de grupuri de igienizare, de sisteme de intubație, de sisteme de tratare a aerului și de rezervoare de apă pentru incendii. Toate aceste achiziții de echipamente și modernizarea a secțiilor ATI din întreaga țară sunt obligatorii pentru ca secțiile să respecte normele sanitare în vigoare. Mai mult, banii pentru investiții ar trebui prevăzuți în bugetul pe anul curent. Citește și: EXCLUSIV Raportul în secțiile ATI după Piatra Neamț: fără apă pentru incendii, fără prize de oxigen

Clădiri vechi de 110 ani, investiții de 800.000 lei

Secția ATI a Spitalului Municipal Sebeș, de exemplu, funcționează într-o clădire construită în anul 1912. Adică în urmă cu 110 ani. Aici se se află cinci paturi pentru Terapie Intermediară Îngrijire Postoperatorie. Trei sunt alocate pentru secția Chirurgie și două pentru Obstretică Ginecologie. Secția ATI trebuie dotată cu echipamente și aparatură medicale în valoare de 500.000 lei. Pentru reabilitarea stației de oxigen și extinderea rețelei la toate saloanele cu montarea de prize de aer comprimat este nevoie de alți 300.000 lei.

Spitalul Clinic de Urgență Arad: 7,6 milioane lei

Conform raportelor întocmite de DSP Arad, secția ATI 1 a Spitalului Clinic de Urgență Arad are nevoie de investiții majore. De exemplu, trebuie înființată o cameră de lucru pentru asistente cuplată cu stația centrală de monitorizare. Valoarea echipamentelor a fost estimată în jurul sumei de 300.000 lei. Alți 400.000 lei sunt necesari pentru ventilație mecanică prin exhaustare. Suma de un milion de lei este necesară pentru instalarea prizelor vacuum. În total, doar pentru Secția ATI 1 este nevoie de aproximativ două milioane lei. Secția ATI 2 a Spitalului Clinic de Urgență Arad are nevoie investiții minime de aproximativ 1,1 milioane lei. Secția ATI 3 a aceluiași spital are nevoie de alte 3,1 milioane lei pentru achiziția aparaturii medicale și funcționarea în cadrul legal al acestei secții. Secția ATI 4 ar avea nevoie de investiții minime obligatorii de 2,4 milioane lei.

Spitalul Județean de Urgență Pitești: 2.000.000 lei

Secțiile ATI ale Spitalului de Urgență Piteșt au nevoie de investiții pentru achiziționarea de aparatură medicală. Acestea au nevoie de aparat EEG, stimulatoare cardiace externe, aparat de monitorizare hemodinamică complex, aparat pentru măsurarea coagulării, unitate de sterilizare a aerului cu kit presiune negativă și monitorizare a presiunii și ventilație mecanică prin exhaustare. Costurile sunt de aproximativ 200.000 lei. Secțiile ATI mai au nevoie de două prize vacuum estimate la 400.000 lei, două prize rapide de oxigen care costă în jur de 300.000 lei, 12 prize pe ambele părți ale paturilor, care acum au doar între cinci și zece prize. Petru ZOLTAN (newsweek)

De fel, nu mi-a plăcut să aştept, dar societatea m-a educat în acest sens şi pot spune că am făcut din aşteptare un mod de viaţă. Aşteptarea aceasta mi-a dat mari bătăi de cap şi, cum mi-am propus să nu mai fac notă discordantă cu semenii mei, mi-am dezvoltat mecanisme de apărare pentru o zi în trafic, pentru o zi la ghişeul de la administraţia locală, pentru o zi de instanţă. Enumerarea este limitativă, la fel ca şi mecanismele mele de apărare, căci deocamdată nu am găsit niciunul pentru aşteptarea la care sunt supus, în speranţa schimbării clasei politice. Am înţeles, foarte târziu ce-i drept, că schimbarea acesta din politică are altă natură decât deplasarea mea în trafic, dar cu toate acestea ambele au cel puţin un element de care depind, şi anume că dacă vine un tâmpit şi se pune de-a curmezişul, poţi fi tu cel mai răbdător om din lume, mecanismele de apărare nu vor mai funcţiona. Există o ramură a sociopsihologiei care cercetează sistematic reprezentările pe care le au popoarele sau clasele sociale despre ele însele, denumită imagologie. G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” notează cu privire la specificitatea caracterelor naţionale: „Francezii sunt raţionalişti, germanii idealişti, englezii pragmatici, ruşii mistici, orientalii fatalişti. […] O cultură conţine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice. Francezii sunt cartezieni, dar unii sunt mistici, englezii sunt pragmatici, dar mulţi sunt nişte visători, germanii sunt romantici si sistematici, dar printre ei sunt sceptici si dezordonaţi. Specificitatea nu e o notă unică, ci o notă cu precădere.” Există o notă cu precădere şi pentru poporul român, cea a aşteptării. O aşteptare care nu îşi găseşte rădăcinile în răbdarea cu care, de cele mai multe ori, e bine să fim înzestraţi dacă vizăm rezultate de calitate şi pe termen lung, ci este acea aşteptare conformă vorbei populare „să se dea prostul din drum ca să treci şi tu”. De cele mai multe ori, prostul se dă la o parte când vrea el, după ce tu ţi-ai dat peste cap tot programul şi oricum nu mai contează dacă întârzii sau nu. Victor Frankl, un psihiatru vienez, supravieţuitor al Holocaustului spunea că „cel care are un motiv pentru care să trăiască poate îndura aproape orice”. Doar că, de cele mai multe ori, a îndura orice nu mai poate fi un motiv de mândrie, poate fi, cel mult, o dovadă a rezistenţei fizice sau psihice. Pentru un popor, o eternă aşteptare nu poate fi decât o existenţă tristă dusă de către o populaţie pe un teritoriu, iar în contextul globalismului motivele pentru care poţi fi determinat să rămâi în viaţă oricum şi cu orice fel de compromis sunt foarte variate şi perfide. Sistemul de învăţământ a fost gândit de o aşa manieră tocmai a crea o masă de manevră fără repere și fără viitor, numai bună de scos la defilare înaintea alegerilor, iar din această pepinieră de nonvalori să fie recrutată, la nevoie, câte o „cheie” potrivită sau „o coadă de topor” bună la toate. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti?” se întreba Tudor Arghezi, iar în vremurile noastre răspunsul este simplu: după cât de mult pot să se aplece şi după cât de sus pot să zboare. Nu acuz pe nimeni, pe toţi schimbarea ne-a luat pe nepregătite. Cei care au trăit mult timp în comunism nu au putut să uite vechile obiceiuri sau nu s-au adaptat, tinerii s-au trezit în capitalismul sălbatic şi cu libertatea prost înţeleasă şi mă opresc aici pentru că nu vreau să judec şi să acuz pe nimeni. Toţi am fost aici, toţi am făcut şi bune şi rele şi toţi avem păcatele noastre, dar CEL MAI MARE PĂCAT E LAŞITATEA, iar dacă laşitatea a fost sădită pe un teren unde nu există dragoste de ţară, de străbuni, de tradiţii şi de neam, iar mândria de a fi român a devenit doar un moft, ne vom trezi că am populat ţara cu nişte umanoizi. Singura speranţă care ne-a mai rămas la acest moment este că românii sunt prea tineri pentru a trăi din amintiri şi că, la un moment dat, ne vom simţi mai onoraţi să ne fie frică pentru o secundă, decât să ne fie ruşine tot restul vieţii pentru rolul de spectatori care aşteaptă un genocid programat de personaje machiavelice. Şi ca să-mi argumentez susţinerea, iată ce scria Machiavelli în Principele: „Dacă statele cucerite…. sunt obişnuite să trăiască în legea lor şi în libertate, ele pot fi stăpânite în trei feluri: întâi, să fie distruse, al doilea, să mergi şi să te aşezi acolo; iar al treilea să fie lăsate să trăiască după legea lor, luându-le o parte din venit şi punând o administraţie restrânsă care să le ţină prietene”. Nu mai putem aştepta alte câteva zeci de ani să ni se spună că putem sta la masa elitelor, la fel cum nu mai putem aştepta în trafic până se va urni prostul din drum, la fel cum nu ne mai putem preface că nu vedem o Românie spoliată de bogăţii, un fel de fermă cu proprietar în UE. La finalul acestui an pentru fiecare dintre noi, în simţirile şi în dorinţele noastre, să străbată imperativul unei coagulări a societăţii, a oamenilor de bine şi a iubitorilor de ţară în momente de cumpănă, căci cred cu ardoare că este momentul unei renașteri naționale, iar acest lucru nu mai poate aştepta. Ne-a plăcut nouă românilor să ne lăudăm de-a lungul istoriei cu lipsa compromisurilor, însă ceea ce am uitat cu desăvârşire este, uneori, compromisul care are un rol practic şi duce la materializarea unor idei. Până una-alta, ne rămâne veşnica aşteptare cu care ne-am obişnuit. I-am aşteptat 45 de ani pe americani, am aşteptat 30 de ani tranziţia de la comunism la tânăra democraţie, cum ne spunea Ion Iliescu cu emfază… Zilele acestea, aşteptările noastre nu mai sunt la fel de măreţe, aşteptăm doar un vaccin şi o gură de aer proaspăt într-un parc. Anul care vine poate fi din nou doar un test al aşteptării în condiţiile în care ne-am obişnuit să îndurăm oricât şi orice, pretenţiile noastre au scăzut foarte mult, doar motivele au rămas măreţe.  Va fi un alt an de manifestare plenară a unei incompetenţe care a atins cote alarmante în România, o reprezentare a unui cerc vicios în care ne învârtim ca şoarecii din exprimentele ştiinţifice, pentru ca la final, la fel ca acei şoareci, fie să pierim în experiment epuizaţi de metodele distructive, fie să fim exterminaţi într-un “nefericit accident”, pentru că am devenit inutili, decrepiţi şi bugetofagi.  Dacă minciunile politicienilor şi incompetenţa instituţiilor publice nu ne mai deranjează, aştept cu nerăbdare ziua în care cel puţin adevărul să fie capabil să ne scoată din minţi şi să avem o reacţie pentru toate nenorocirile care ne-au definit destinul. Ciprian DEMETER

Pavel ROMAN

Teatrul Vechi e ca o castană fierbinte pentru administraţiile municipale şi cele judeţene arădene. Miroase plăcut, ademenitor, ar veni şi alţii să îi adulmece mirosul, dar dacă pui mâna te arzi. Aşa că, dă-o dracului de castană, că nici nu ştim cu ce se mânâncă! A dospit subiectul ăsta în mintea mea până mi s-au umflat degetele peste care mă loveam ca să nu scriu cu ocară. Eram ca în poveştile bunicii despre brutarii începători: ce crezi tu făină, că n-am eu apă? ce crezi tu apă, că n-am eu făină? Până subiectul mi-a ieşit din covata răbdării. Pentru mine, Teatrul Vechi din Arad şi situaţia în care se află de atâţia ani este un subiect pe lângă care nu pot trece. Mai ales când citesc şi văd luări curajoase de atitudine din poziţia târâş, ori vitejii din poziţia ascuns după mormane de hârtii inutile. Întâmplător îi cunosc istoria foarte bine. Ştiu şi cine l-a salvat de la dărâmare, şi am mai scris despre asta, dar ştiu şi cine şi-a dorit dispariţia lui fizică şi socială, precum îi ştiu şi pe cei cărora nu le-a păsat nici de degradarea clădirii şi nici de revigorarea unei identităţi culturale unice, dar şi pe cei care ar fi putut şi ar putea face ceva pentru salvarea nu doar a unei embleme culturale, ci a unui posibil punct de atracţie turistică şi a unui centru generator de cultură şi identitate culturală. Şi, la ce îmi folosesc acestea ştiute? Păi, uite, de pildă să vi-i arăt! Cu degetul! Fiindcă, aşa cum îmi spunea un regizor, când nu poţi ascunde ceva, arată-l cu degetul. Trei administraţii municipale şi judeţene arădene şi-au luntrit interesele politice prin piaţa din faţa Casei Hirschl şi pe lângă Teatrul Vechi. Am reuşit să conving doi viceprimari şi vreo câţiva consilieri să intre în complexul cultural, crezând că vor înţelege rostul lui în dezvoltarea socială şi culturală a oraşului pe care îl conduceau, dar, mai ales, în dorinţa arădenilor şi a oaspeţilor acestora ca acest complex cultural să le satisfacă o nevoie de altceva pentru loisirul cotidian. Abia am obţinut ceva mărunţiş pentru „lucrări de conservare”. Altceva n-au înţeles. Ani mulți Consiliul local Municipal şi Consiliul Judeţean s-au judecat pentru dobândirea proprietăţii asupra complexului. Până şi după ce se ceruse retrocedarea Casei Hirschl. Secretarii celor două Consilii, judeţean şi municipal, dimpreună cu juriştii subordonaţi, au săpat cu osârdie în propria lor conştiinţă până s-au convins singuri de inutilitatea publică a existenţei clădirii Teatrului Vechi. Ba, îmi spuneau că nu mai au rost investiţii pentru salvarea lui, fiindcă oricum se va dărâma. Au trecut de atunci aproape 20 de ani, iar clădirea Teatrului Vechi nu dă vreun semn de prăbuşire. Doar acoperişul provizoriu, pe care l-am pus în 2001, s-a deteriorat vizibil (era provizoriu, trebuia să reziste vreo două ierni). Însă, îmi amintesc că la primele spectacole produse acolo, înainte de montarea acoperişului, actorii jucau printre picături de ploaie şi printre bătăile aripilor de porumbei care hălăduiau prin fostul pod al teatrului. Doi dintre primari au intrat în complexul cultural. Unul dintre ei, în Teatrul Vechi, chiar ziua de 11 septembrie 2001. Venise aproape întreaga Ambasadă a SUA în Teatrul Vechi în acea zi fatidică pentru a sărbători un regizor amerindian. N-a mai intrat de atunci. Celălalt primar a intrat în Casa Hirschl ca să cumpere un ziar pe care îl considera incomod pentru el. N-a mai intrat după aceea niciodată. Ah, ba da, de vreo câteva ori, în cafe-barul de la parterul Casei Hirschl, la o şuetă cu ziariştii. Niciunul dintre cei doi, şi nici un viceprimar, preşedinte sau vicepreşedinte ai Consiliului judeţean, nu au fost la nici un spectacol de teatru găzduit în cele 10 (zece) ediţii ale Festivalului de Teatru Underground, unic la nivel naţional şi printre cele mai prestigioase la nivel european, în categoria lor, a celor dedicate producţiilor independente. Deşi s-au perindat sute de spectacole, cu sute de artişti şi zeci de vedete de teatru. Pentru ei, pentru decizionalii municipali şi judeţeni, eficienţa Teatrului Vechi şi a Festivalului pe care îl găzduia se măsura doar în numărul de bilete vândute. Cine să înţeleagă publicitatea indirectă, dezvoltarea turismului cultural sau, pur şi simplu, nevoia unui alt public arădean pentru alt tip de spaţii culturale şi alt gen de manifestări culturale? Sau, de multe ori, chiar regăsirea unei identităţi culturale arădene aparent pierdute! Inclusiv moştenitorii au înţeles rostul Teatrului Vechi în viaţa culturală a Aradului, la început revendicând doar Casa Hirschl, nu şi clădirea teatrului. Dar, văzând că administraţiile municipale şi judeţene nu sunt interesate de nici una dintre revendicări, au cerut şi Teatrul Vechi. După care l-au oferit gratis (nota bene!!!) celor două administraţii. Abia mai apoi au cerut bani, când au realizat nivelul şi anvergura investiţiilor necesare. Au mai plimbat interese politice alte patru administraţii locale şi judeţene de atunci prin jurul Teatrului Vechi. De-aia era să uit de un fost vice-premier. Vice-prim ministru, adică! Care a fost îmboldit la o întâlnire cu mine şi cu prietenul Lajos Notaros de către un alt prieten. S-au adunat trei întâlniri, până la urmă. Omul părea serios în intenţiile lui. Părea să înţeleagă ce înseamnă Teatrul Vechi pentru identitatea culturală a Aradului şi ce ar putea să însemne în memoria colectivă a arădenilor, de atunci încolo. Mi-a propus să îi prezint un proiect pentru un eventual centru cultural acolo, cu vizibilitate europeană. Omul politic din el părea să înţeleagă până şi avantajele pe care le-ar fi cules la viitoare alegeri, lăudându-se cu eventuala reuşită. Propunerea lui era ca guvernul României să cumpere Teatrul Vechi şi să îl transforme în acel centru cultural. Decizia de cumpărare stătea doar în semnătura lui. Preţul era cel puţin derizoriu pentru guvern. Am înghiţit momeala şi am mediat şi o întânire cu proprietarii complexului de clădiri. Nu s-a mai întâmplat nimic. Totul a părut doar că se va întâmpla. Nu degeaba am repetat cuvântul “părea”. A şi pierdut nişte alegeri locale. Printre super-eroii care îşi umflă muşchii „marvel”-ieni pe reţelele de socializare sunt şi foşti consilieri  municipali sau judeţeni, în mâna cărora a fost decizia mulţi ani de zile. Deci, nu mă miră abandonul de acum al Consiliului judeţean la dreptul de preemţiune pentru cumpărarea clădirii. Puţină lume ştie că, înaintea Consiliului judeţean, Consiliul local Municipal Arad a renunţat şi el la dreptul de preemţiune la cumpărarea Teatrului Vechi. Cu câteva zile înainte. Ei au făcut-o cu batista pe ţambal. Probabil au pile mai bune la presa locală. De ce nu mă miră? Fiindcă nu se înţelege rostul culturii în educaţia cetăţenilor şi în crearea unei identităţi definitorii locale. Se face confuzia între finanţarea unor proiecte culturale, a unor evenimente şi a unor instituţii culturale, şi susţinerea şi promovarea unui program cultural! În paranteză fie spus, această confuzie a fost şi una dintre slăbiciunile proiectului Arad- Capitală Culturală Europeană. Pe scurt, în loc să dezvoltăm o identitate a Aradului, ne tânguim a cui e prioritatea în deţinerea titulaturii de Mica Vienă, a Aradului, ori a Timişoarei? De pildă, din punctul de vedere al infrastructurii culturale existente, Aradul ar sta încă bine. Dacă mă gândesc la sălile de expoziţii, la sălile de teatru, de cinema, la sălile de repetiţii… Şi, totuşi, sunt instituţii culturale care nu au nici o sală de spectacole pusă la punct, iar strategia publică este încă de comasare instituţională, nu de stimulare a iniţiativei, ce ar putea provoca o emulaţie culturală. Pe care s-ar putea gândi un program cultural. Tot ca exemplu, îmi amintesc o emulaţie a iniţiativei culturale care, pentru o perioadă de timp, a născut la Arad un adevărat fenomen. Erau trei Festivaluri puternice pe teatru pentru copii şi elevi: unul în limba română, unul în limba engleză şi unul în limba franceză. Trei! Doamne, şi toate trei excepţionale! La care participau, ca trupe invitate, elevi din toată ţara şi din întreaga Europă! Iar apoi, erau cele trei Festivaluri de teatru profesionist, Clasic, Underground şi cel de Marionete. Alte trei, Doamne! Şi toate de excepţie, fie şi doar prin unicitatea lor! Cu invitaţi din întreaga lume, în aceste cazuri! Ce vreau să zic? Să presupunem că la toate aceste şase (!!!) Festivaluri ar fi venit doar spectatori din Arad (ceea ce nu ar fi adevărat) şi ar fi suficient ca să înţelegeţi educarea şi dezvoltarea culturii publicului pentru teatru. Nu multe oraşe din România se puteau lăuda cu un astfel de fenomen. Născut, subliniez, doar din iniţiative ambiţioase. Să vă mai spun că patru dintre aceste festivaluri au dispărut din viaţa culturală a Aradului? Sigur, nu erau atât de vizibile imediat, ca şi trotuarele şi drumurile noi, dar, în timp, li se va simţi lipsa. Nu mai dau exemple din alte arte. Închei, căci şi aşa fusei lung, amintindu-mi de o explicaţie a regretatului meu prieten (mă fălesc că l-am putut numi prieten!), criticul şi istoricul de artă, Horia Medeleanu. Acum mulţi ani îmi spunea cum se putea identifica alcătuirea structurii naţionale a locuitorilor Aradului de-a lungul vremilor: prin existenţa cimitirelor vechi! Vechi, însemnând mai mult de 200 de ani. Astfel, în Arad erau (unele mai există încă!) cimitirul vechi evreiesc, cimitirul vechi sârbesc, cimitirul vechi german, cimitirul vechi românesc… Or, acum, nici măcar această denumire de Vechi, nu înseamnă nimic pentru decizionalii Aradului în înţelegerea rostului Teatrului construit de Hirschl. Nici ca termen. Fiindcă nimeni nu i-a sărbătorit cei 200 de ani împliniţi în 2017. Deci, păstrând proporţiile: dacă identitatea naţională o sărbătorim de 100 şi ceva de ani, tot datorită unor arădeni, de ce nu înţelegem rostul unei identităţi culturale mai vechi de 200 de ani, concepută tot de un arădean? Eu zic că din prostie! Altă explicaţie nu găsesc! În loc de Post Scriptum, celor care se aşteaptă ca Teatrul Vechi să se prăbuşească de la sine le spun doar atât: pe locul pe care a fost construit a fost o mlaştină, iar fundaţia Teatrului este asemănătoare cu cea a clădirilor din Veneţia. Căutaţi pe internet cam ce vârstă au clădirile din Veneţia şi veţi afla când va cădea Teatrul Vechi. De la sine! Fiindcă între timp s-au inventat buldozerele, ce-i drept! Ovidiu BALINT