N-am să-i dau numele. Nu doar fiindcă nu merită, dar i-aş continua publicitatea creată de scandalul de presă din jurul textului publicat de el. Ba, şi pentru că nu textul lui mă îngrijorează, ci faptul că are adepţi printre oameni pe care îi bănuiam iubitori de cultură, dacă nu, măcar, atinşi de aripa spiritului. El e un tip care umple o funcţie administrativă, pentru a sluji partidul din poziţia şezut şi cu bărbia sprijinită în coatele înfipte în masa pustie. E impostorul perfect. În cazul nostru, în domeniul culturii. Cum arată impostorul perfect? Facem un exerciţiu de imaginaţie. Luăm un tip arătos, fără multă şcoală, şi îl angajăm într-un proiect. Îl punem să citească trei cărţi. De pildă, una scrisă de Emil Cioran, alta scrisă de Ioan Petru Culianu şi încă una de Mircea Eliade. Apoi va trebui să le înveţe pe de rost. După aceea îl îmbrăcăm frumos, nici prea elegant, nici prea strident, şi îl băgăm între nişte profesori universitari, la o conferinţă. Într-o pauză îi va întreba pe câţiva dintre ei ce părere au despre scrierile celor trei. Îi va obosi pe toţi interlocutorii lui cu precizia citatelor şi cu obsesia părerilor fixate într-o memorie liberă de sarcini. Şi sigur va atrage atenţia tuturor, reuşind chiar să convingă pe câţiva că are idei proprii. Cum spuneam, ăştia mă îngrijorează, care multiplică părerile fixe ale unui impostor, provocând un curent de opinie. E o modă a zilelor noastre în a face comparaţii între domenii total diferite, tocmai pentru a induce ideea că prin aceste comparaţii se aduc argumente imbatabile pentru susţinerea unei idei, a unei atitudini, ori a unei decizii, cum e cazul nostru. Se compara, de exemplu, eficienţa plăţii unor salarii cu eficienţa construirii unui pod, inutilitatea susţinerii a două spitale, dacă nu sunt ocupate toate paturile, precum şi comasarea unor şcoli dacă nu sunt destui copii care să vină la şcoală. Deci, în loc să convingi copiii să vină la şcoală, tu desfiinţezi instituţia. Însă, cel mai mult mi-a plăcut comparaţia între timpul de muncă al unui muzician şi timpul de muncă al unui poliţist local. Ideea era, pe scurt, că în cazul ineficienţei timpului de muncă al celor doi, trebui renunţat la amândoi. Adepţii acestei păreri nu înţelegeau că timpul de muncă al unui muzician nu poate fi măsurat cu metronomul de care se foloseşte muzicianul. Să mă explic, tot printr-un exerciţiu de imaginaţie. Într-o zi normală, poliţistul local, la finalul programului de muncă merge acasă şi se apucă de altceva. De mâncat, să zicem. Programul unui muzician nu se încheie cu părăsirea sălii de repetiţie, ori a celei de concerte. Urmează studiul acasă. Fiindcă o greşeală pe scenă îl poate costa locul în orchestră. Să inversăm rolurile. Poliţistul nostru local, după ce îşi termină rondurile, întocmirea rapoartelor şi a proceselor verbale, merge acasă şi începe studiul. Lucrează la elaborarea unui nou Cod Penal Internaţional, care poate fi interpretat de orice poliţist local din lume. Noaptea, fiindcă nu poate dormi, se aşează la birou ca să reinterpreteze nişte prevederi ale Constituţiei, pe care să i le prezinte şefului de tură, astfel încât să le aplice de a doua zi cetăţenilor care le încalcă. Spre dimineaţă, înainte să plece la muncă, mai schimbă câteva articole şi în Codul de Procedură Civilă, care se pot adapta modificărilor constituţionale decuseară. O fi eficient timpul de muncă al poliţistului local? Nu ştiu, dar sunt sigur că e ilară situaţia. Pentru un muzician nopţile nedormite nu sunt ilare, iar interpretarea diferită a unei partituri ar putea schimba soarta unui concert. Metoda folosirii comparaţiilor forţate nu e nouă. Ea evocă întotdeauna lipsa de soluţii, amânarea unei decizii, ascunderea de asumarea responsabilităţii. Şi, totuşi, funcţionează de fiecare dată. Fiindcă, de exemplu, dacă spui că pentru funcţionarea unei filarmonici se cheltuie peste 5.000 de euro pe zi receptorul informaţiei va face involuntar comparaţii cu cheltuielile necesare în activităţile lui. Ia, hai, să împărţim aceşti 5.000 de euro la toate cheltuielile unei filarmonici, adică 104 salarii, curentul consumat, întreţinerea clădirii, întreţinerea instrumentelor, apa consumată la toalete, tipărirea afişelor, tipărirea biletelor, plata impozitelor pe bilete, plata impozitelor pe concerte, curăţenie… Tot mult e? Sigur că poţi elimina de tot aceste cheltuieli, considerându-le inutile. Însă, dacă tot comparăm industrii cu concerte, ştiţi ce întrebare adresează orice investitor serios unei administraţii locale? Ce posibilităţi de petrecere a timpului liber au în oraşul dumneavoastră angajaţii noştri? Asta e întrebarea! Impostorul manipulează prin comparaţii, spunând că şi lui îi pasă şi ar vrea să facă, dar nu se poate. Asta s-ar traduce, de fapt, în nu ştie să facă, nici nu vrea să facă ceva, pentru că asta ar însemna implicarea lui, iar implicare cere şi responsabilitate. Şi, ce arunci în comparaţii? Mai ales acum în pandemie? Spitale! Salvarea spitalelor! Numai că spitalul tratează o boală, nu previne îmbolnăvirea. Iar prevenirea se face prin educaţie. Educarea sistemului, nu doar a copiilor în spălarea corectă a dinţilor. Să mergem şi noi pe poteca bătătorită a comparaţiilor. O investiţie înseamnă o plasare de capital pentru obţinerea unui profit. De când e lumea asta, pe care o denumim civilizată, cele mai profitabile plasări de capital au fost în viitorul unei comunităţi: sănătate, educaţie şi cultură. Degeaba ai bani pentru un pod, dacă nu ai inginerul şi arhitectul care să-l construiască. Iar ăştia doi provin în urma unei educaţii şi a unei culturi acumulate. Altfel, nici pentru flori, care să umple parcurile publice, nu sunt obligatorii cheltuielile. Pen’ că, ce fac, ele, florile, bucură ochii şi nasul, nu? Adică e ceva frumos, care bucură inutil! Adepţii comparaţiilor au mers până la a se întreba despre eficienţa finaciară a unui act de cultură, fiindcă oricum publicul consumator de cultură de calitate nu e prea numeros. Cu alte cuvinte, în loc să te întrebi cum să creşti numărul de cereri pentru cultură de calitate, cauţi argumente pentru înlocuirea ei cu ceva mai ieftin, bănuind că efectul şi impactul cultural este acelaşi. Doar că, eficienţa actului de cultură se măsoară în eficienţa educativă, în eficienţa confortului comun, în eficienţa satisfacerii unei nevoi umane, a spiritului. Nu în ultimul rând, e mai ieftină educarea şi cultivarea cetăţenilor, decât supravegherea comportamentului acestora în spaţiul public, prin camere de luat vederi. De exemplu. Şi, ca să rămânem în sfera comparaţiilor stupide, că m-am îmbolnăvit şi eu de ele, la Arad s-a renovat şi reamenajat locul de pe malul Mureşului pentru concerte de promenadă, dar Fanfara a fost desfiinţată de administraţia locală de multă vreme. În fine, dragii mei, cultura nu e un moft, ci o moştenire. Dacă desfiinţezi o bibliotecă şi arunci toate cărţile pe care le-ai cumpărat şi citit într-o viaţă, ca să pui în locul lor un televizor, ce înseamnă că ai făcut? Ai aruncat o moştenire şi ţi-ai satisfăcut un moft. Şi asta, bineînţeles, din cauza faptului că a evoluat tehnologia, că nu mai vezi să citeşti, că se adună praful pe cărţi… Şi mai găsesc alte sute de argumente în spatele cărora mi-aş ascunde prostia. Ovidiu BALINT

M-a sunat Sisif, să nu mă bag în disputa dintre protestatarii împotriva măsurilor guvernamentale anti-covid şi anti-protestatarii care susţin aceste măsuri. Cică a împins el, deja, acelaşi bolovan al opiniei, şi tot la vale i s-a dus şi lui. Adică, făcu un efort în van. Degeaba, cum ar veni. Oricum societatea românească este divizată deja de părerile contrare, transformate în instrumente ale duşmăniei împotriva celuilalt, indiferent de domeniul pus în discuţie. Dacă tinerii şi bătrânii sunt vinovaţi din cauza vârstei, musai stânga şi dreapta politice sunt vinovate din cauză că, reciproc, există democratic. Nu pot să comentez prostia de a striga la medici că sunt criminali, cum nu pot să comentez nici imbecilitatea de a striga „libertate pentru sălile de fitness” sau „jos pandemia”. Precum nu pot să comentez nici prostia guvernului în decizia de a lua măsuri şi abia după ce aşteaptă reacţiile populaţiei să „se gândească” la soluţii. Ca să nu mai vorbesc despre proasta comunicare a măsurilor luate la nivel naţional ori regional. Dar şi de dubla măsură în manifestări de aceeaşi factură, în directă cauzalitate cu pandemia de COVID. De pildă, au murit doi artişti, de talie naţională în cultura română, de aceeaşi boală nenorocită, provocată de coronavirus. Unul a fost aruncat într-un mormânt, fără ca măcar apropiaţii să îşi poată exprima durerea. Celălalt, care era membru al unei comunităţi confesionale importante, a fost comemorat cu toate aprobările necesare în regulă, de sute de persoane. Fiindcă votul este singurul care poate convinge autorităţile votate să găsească şi soluţii. Umane. Fireşti. Totuşi, m-a intrigat atitudinea mass-mediei centrale, care, ca orice prostie, a dat în fandacsâie. Fală, adică, pentru neiniţiaţii în regula prostiei. Bunăoară, un noian de relatări denumite ştiri mi-au troienit înţelegerea normalităţii, de abia mai zăream stupiditatea de dincolo de nămeţii făcuţi de ele. Erau filmaţi şi intervievaţi, în parcuri, parte dintre revoltaţii că se închid sălile de fitness (nu mai revin în ce condiţii) şi care erau mânaţi în lupta revoluţionară de chinul pricinuit de efortul fizic în… aer liber! Oamenii erau nervoşi pe sistem, fiindcă, din cauza măsurilor guvernamentale, ei erau obligaţi să respire normal atunci când depun efort fizic! Aşa mi-am amintit că demult vroiam să scriu despre evitarea, pe cât posibil, a efortului în spaţii închise. Precum şi despre prostia de a fi consecvent în ocuparea timpului liber cu acest tip de efort. Acum vreo 35 de ani când făceam sport de performanţă, chiar dacă la juniori, antrenorul de atunci ne punea să facem antrenamentele pe uscat în faţa sălii de forţă. În aer liber. Şi nu doar vara, ci până toamna târziu, când aproape ne îngheţau mâinile pe haltere. Am precizat antrenamente „pe uscat”, fiindcă e vorba despre canotaj academic, iar un antrenament avea două părţi, una pe apă, iar cealaltă pe uscat. Ne-a explicat atunci (Dumitru Sida) de ce să evităm efortul în spaţii închise, cum ar fi actualele săli de fitness. Pentru că, înainte de toate, în timpul efortului fizic susţinut, organismul are nevoie de mult mai mult aer inspirat. Iar aerul dintr-o sală de forţă (fitness, na!), indiferent cât este de bine ventilată, ori cât de modern, nu este suficient pentru a satisface necesarul organismului. De unde şi eficienţa scăzută a performanţei efortului fizic depus. Pentru a vă dovedi vouă înşivă asta, comparaţi orice performanţă sportivă, din orice disciplină sportivă, realizată în spaţii închise (indoor, na!) cu performanţa sportivă din aceeaşi disciplină realizată în aer liber (outdoor, na!). Performanţa din spaţiul închis va fi net inferioară celei din aer liber. Apoi, acelaşi aer de interior dintr-o sală de forţă, indiferent dacă este sau nu ventilat, este încărcat de expirările celorlalţi care depun efort fizic în acelaşi spaţiu, despre care aer expirat nu ştie nimeni ce conţine. Mai, precis, din cauza inspirării aerului expirat de altă persoană, ambele efectuînd efort fizic, creşte riscul de îmbolnăvire. Cu orice boală, nu neapărat cu coronavirus. Sigur că există sporturi de performanţă care se desfăşoară exclusiv în spaţii închise, cum ar fi haltere, culturism, box, judo, lupte, arte maţiale etc. Însă un antrenament în aceste sporturi nu se compară cu efortul fizic făcut ca fiţă, ori pentru slăbire, ori pentru socializare din plictis acasă. Şi nici sălile nu se compară. Precum nici numărul de participanţi simultan. Deci, de ce să faci o ştire din revolta stupidă de a face efort fizic în aer liber? Păi, cam din acelaşi motiv pentru care faci o ştire despre investiţia în asfalt şi nu în educaţie. Ori despre investiţia în poduri şi nu în cultură. Ori despre investiţia în canalizări, reţele de electricitate şi gaze şi nu despre investiţia în sănătate. Construirea de drumuri şi poduri, precum şi de reţele de canalizare, electricitate şi gaz, ca şi construirea de locuinţe sunt necesare, nefiind investiţii, fie şi numai pentru că tot timpul au nevoie de reparaţii. Investiţiile se fac în educaţia, în cultura şi în sănătatea unei populaţii. Iar astea sunt obligatorii! Ca să rămânem în paradigma necesar-suficient-obligatoriu. Mai ales pentru o populaţie care se doreşte a fi popor. De unde confuzia? Din lipsă de educaţie! De acolo provin şi înjurăturile la adresa medicilor care oblojesc o sănătate needucată. Iar protestele împotriva pandemiei provin din lipsa educării unei culturi a protestului, a revoltei, a atitudinii civice. Ce-i drept, aceste lipsuri sunt din cauza guvernului, ai cărui membri se laudă că merg la sala de forţă. Printre alte laude de sine, cu investiţiile. Servus, Sisif! O făcui, până la urmă. Tot degeaba! Ovidiu BALINT

Ne-am adunat o sută-n piaţă

Să protestăm că nu e viaţă.

Când ne-am uitat: ce bucurie!

Cu securiştii, eram vreo mie…

Gheorghe Bâlici, Protest la Chişinău

Regimul Iohannis, pe lângă multe alte nenorociri, ne-a adus şi demonstrocraţia ca formă de guvernare. Schizofrenia politicii româneşti a lovit crunt toate instituţiile publice şi sectoarele de activitate economică făcându-le veritabili pacienţi pentru ospiciul guwernerian. În ospiciul acesta mare, cetăţenii României sunt obligaţi periodic să îndeplinească rolul de îngrijitori şi salahori îndepărtând din când în când dejecţiile acestei clase politice schizoide.

Mihai Eminescu spunea că egalitatea nu există decât în matematică. Nici noi nu ne-am aştepta să găsim o egalitate de tratament a autorităţilor între demonstraţiile de la 10 August şi cele împotriva restricţiilor din pandemie, însă cel puţin ne-ar plăcea să credem că se păstrează aparenţa egalităţii. Această aparenţă a fost spulberată căci este clar ca lumina zilei pentru orice om de bună-credinţă (nu şi pentru procurori) că în 10 August, desi pe toate posturile de televiune şi pe reţelele de socializare, s-a vorbit despre anunţatul miting de protest care nu avea autorizaţie, au fost lăsaţi să se strângă zeci de mii de oameni care au aruncat, la propriu, cu rahat în jandarmerie. Mai mult decât atât, autorităţilor le-a luat circa doi ani pentru a da o soluţie, chiar dacă una de clasare, pe când în cazul protestelor împotriva restricţiilor anticovid vorbim deja despre cercetări ample concretizate în percheziţii, reţineri de persoane şi amenzi.

Demonstranții din pandemie au strigat ”LIBERTATE” și ”Jos Guvernul Cîțu”, dat fiind faptul că deciziile guvernanților nu au fost susținute și de niște explicații cu privire la ceea ce va urma în viitorul apropiat după aceste măsuri restrictive, cum va evolua soarta țării și a cetățenilor ei. Genul acesta de comportament românii l-au mai întâlnit în trecut, s-au confruntat cu el și cu repercursiunile generate de acesta, iar explicația pentru asta a fost aceea că ”se poate”. O măsură de tipul celei care se referă la interzicerea circulației pe timp de noapte, în conditiile în care barurile și restaurantele sunt închise nu poate să creeze decât frustrare și indignare în rândul cetățenilor, din moment ce această decizie nu este însoțită de o explicație logică care să o justifice.

Şi cum ospiciul are nevoie şi de un medic, acesta a fost identificat în persoana lui Emilian Imbri, fostul manager al Spitalului Victor Babeş, care a ţinut să ne spună “cei care protestează nici nu au citit vreodată vreun studiu. Există nevoia aceasta imperioasă de a studia. Se poate face și acasă, pe internet. Nu trebuie să ieși pe stradă ca să ceri studii. Ce se întâmplă în stradă este altceva decât protestele împotriva măștii sau a vaccinului. Sunt convocări la lupta, la vandalism. Să ajungi să confunzi virusul cu doctorii. Să faci confuzii atât de grave între pandemie, virus și doctori”.

Serios, domnule doctor? Nu există nicio legătură între pandemie, virus şi doctori? Iată un raţionament al unui om simplu care nu a manifestat o “nevoie imperioasă de a studia”, ci doar una firească: pandemia este generată de un virus, iar virusul este tratat de medici. Şi dacă mergem şi mai departe cu raţionamentul: protestele sunt generate de nemulţumiri, iar nemulţumirile sunt generate de autorităţile statului care sunt puse să gestioneze protestele. Şi dacă avem de-a face cu o decredibilizare voită a protestelor de către nişte indivizi care au tot interesul să menţină ospiciul veşnic ocupat, în acelaşi mod vom avea de-a face cu o hiperbolizare a efectelor unui virus care ar trebui să fie tratate cu toată responsabilitatea de către nişte medici care au devenit nişte unelte ale unei manipulări mondiale, prin raportarea unor decese care sunt consecinţa directă a acţiunii acestor politicieni indiferenți, căci oamenilor cu alte afecţiuni decât Covid 19 li se refuză sistematic tratamentul sau este îngreunat de nişte proceduri care sunt invocate tocmai în prevenţia infectării cu acest virus.

Protestele românilor din București și din întreaga Românie au fost prezentate de către mass-media în mod voit ca fiind proteste împotriva restricțiilor generate de pandemie, însă în realitate ceea ce se refuză să se recunoască este faptul că aceste proteste sunt împotriva unui guvern incompetent, rupt de realitate și în mod evident depășit de o situație gravă care amenință România.

Autorităţile statului au devenit în pandemie nişte instrumente pentru menţinerea schizofreniei politice de care unii au nevoie, însă, ceea ce uită cu toţii este că seara, după încheierea partidei de şah, toate piesele, deopotrivă şi regele, şi regina, şi calul, şi pionul ajung într-o cutie, iar a doua zi jucătorul s-ar putea să nu mai aibă nevoie de ele căci şi-a cumpărat altele noi, cu bani mai  puțini.

Ciprian DEMETER – cotidianul.ro