Nu mai pot cu circul ăsta! Medicii căzuţi la datorie, asistentele martire, organele de anchetă, comisiile de evaluare, “procuratura” cum spunea un director DSP, mănuşi, măşti, combinezoane…. De la decretarea stării de urgenţă m-am ţinut departe de TV, încercând să-mi iau informaţia din presa scrisă şi să-mi formez o părere despre toată nenorocirea asta pe baza elementelor dobândite anterior din diferite surse de informare. O curiozitate specifică fiinţei umane m-a determinat să petrec mai mult de 30 de minute în faţa televizorului seara trecută şi cred că va fi suficient ca pentru următoarele săptămâni somnul meu de noapte să se transforme în coşmar doar gândindu-mă la localităţi precum Suceava, Deva, Arad. Până mai ieri, coşmarul meu avea ca laitmotiv Caracalul, oraşul procurorilor incompetenţi şi al poliţiştilor înfrăţiţi cu interlopii. Veşnica Românie în care autorităţile sunt luate prin surprindere chiar de o cantitate normală de zăpadă căzută într-o perioadă specifică anotimpului de iarnă a încetat să mai surprindă cetăţeanul plătitor de taxe şi impozite. Un lucru este clar! Incompetenţa nu are nici culoare politică şi nici nu are nevoie de vreun stimul extern puternic pentru a ieşi la suprafaţă. Incompetenţa în România a ajuns să fie un mod de viaţă, iar funcţionarilor, care sunt plătiţi tocmai pentru a face faţă unei situaţii de criză, le este imposibil să facă o evaluare corectă a situaţiei şi să poată procesa cu succes experienţele neplăcute. Nu înțeleg această isterie care ne-a cuprins ca pe nişte animale sălbatice. Nu înţeleg de unde vine această neputinţă a autorităţilor de a găsi soluţii rapide şi eficiente la nişte provocări pe care fiecare dintre noi ni le-am asumat, cel puţin aşa îmi place să cred, când ne-am ales o profesie sau alta. Epidemiile au existat de când lumea şi pământul, iar gestinoarea crizei psihologice revine cu prepoderenţă liderilor. Nu există vreun sentiment care să răpească minţii noastre toate puterile, aşa cum reuşeşte să le răpească frica. Frica acţionează la nivel mental acumulând atât de multe informaţii greşite pe care la transferă la nivel emoțional, ajungând la crearea unei imagini distorsionate a unei situaţii absolut banale. Am fost uimit citind în urmă cu câteva luni Blink, a lui Malcom Gladwell, o statistică ce releva faptul că, în situaţii de criză şi pe fondul unei temeri excesive, oamenii sunt atât de confuzi încât formează numărul de urgenţă, dar uită să şi apeleze numărul, pierzând secunde sau chiar minute care ar putea să salveze vieţi. Aşa funcţionează frica, însă trebuie să fim pregătiţi ca o criză să apară oricând şi din orice şi, de aceea, este nevoie în vieţile noastre de lideri capabili să indentifice eventualele crize, să le gestioneze şi mai ales să le prevină. În astfel de situații este nevoie de lideri care să iasă în faţă pentru o comunicare efecientă, să influenţeze percepţii şi să găsească soluţii, însă războiul declaraţiilor de la nivel politic, informaţiile contradictorii şi dorinţa de supremaţie denotă o imaturitate a clasei politice şi o iresponsabilitate atroce. La fel de iresponsabile şi puerile mi se par declaraţiile medicilor care invocă lipsa unor echipamente, a unor instructaje cu privire la folosirea acestora sau a unor dificultăţi de ordin logistic pentru a gestiona lupta cu Covid 19. Aceşti oameni au beneficiat de o pregătire de zeci de ani din partea statului român, tocmai pentru a fi pregătiţi să înfrunte moartea, dar cu toate acestea invocă faptul că nu şi-au asigurat nişte măsuri de protecţie minime (o rezervă de mănuşi, măşti, combinezoane) în condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea la spitale de boli infecţioase!? Dar, la fel cum politicienilor le lipsesc modelele contemporane, şi medicilor le lipsesc exemplele din această breaslă căci de cele mai multe ori mass-media a avut grijă să scoată la iveală doar neajunsurile unui sistem, uitând să contrabalanseze cu exemplele pozitive în mod dezinteresat. Poate ar fi un moment prielnic să ne întoarcem în urmă cu mulţi ani pentru a observa că, de cele mai multe ori, perioadele de criză sunt benefice redefinirii unor aspecte sociale şi nu numai, dar şi pentru a descoperi oameni care ne pot servi ca modele peste trecerea veacurilor şi ne pot fi oricând surse de inspiraţie. Carol Davila, pe numele său de naştere Carlo Antonio Francesco d’Avila, venea în Ţara Românească pentru a duce la bun sfârşit un contract de trei ani. Rămâne totuşi până la sfârşitul vieţii…Carol Davila, absolvent al cursurilor de chimie la Parma, studiază apoi medicina la Paris, ajută la stingerea epidemiei de holeră din 1849, iar după absolvire alege un contract de trei ani în Ţara Românească. După câteva zile de la sosirea în Muntenia se prezintă în faţa domnitorului Barbu Ştirbey cu un proiect de management al sistemului de sănătate. Davila a avut, încă de la sosire, mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuințe întunecoase și umede, de pe cheiul gârlei, Dâmbovița, tânărul a făcut reumatism și, cu timpul, acesta a dus la pareza unui braț pe care l-a ținut adesea îndoit la spate. În 1865, după ce a inspectat închisoarea de la Telega și a consultat deopotrivă soldați și pușcăriași, a făcut tifos. În timpul Războiului de Independență din 1877 a făcut un antrax infecțios fiind operat de urgență. De asemenea, a avut o furunculoză generală și crize de sciatică care l-au determinat să folosească permanent un baston. În 1861, a creat primul azil de orfane, în care a adus 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp a înființat și un orfelinat de băieți. Cât timp a trăit Davila, a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, a pus bazele farmaciei române. Tot ideea lui a fost introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. A eradicat în diferite regiuni ale țării epidemii grave, a călătorit și a inspectat spitale. (sursa Carol Davila – Wikipedia) Deşi vremurile în care oamenii politici care îşi puneau la bătaie întreaga avere pentru ca România să fie reprezentată cu cinste de către adevăraţi bărbaţi de stat, iar medicii îşi alegeau profesia mânaţi de vocaţie şi de dorinţa de a ajuta şi de a salva vieţi, nu pentru privilegii şi pentru confortul şi stabilitatea de care te poţi bucura în virtutea rolului jucat în societate, au apus demult, poate este vremea să descoperim în această perioadă importanţa modelelor şi a faptului că nu putem trăi o viaţă perfectă fără a putea ajuta pe cineva care nu ne va răsplăti vreodată. Solidaritatea şi luciditatea ar trebui să ne călăuzească existenţa, căci Dumnezeu deşi nu ne-a creat perfecţi, ne-a dăruit o mulţime de şanse de-a lungul vremii, tocmai pentru a înțelege că totul va fi bine pentru cei care scot ce e mai bun din modul în care se întâmplă lucrurile la un moment dat. Ciprian DEMETER (cotidianul.ro)  

Zilele astea mă macină mai mult ca oricând problematica accentului în limba română. Și asta doar pentru că, izolați fiind, televizorul merge pe știri aproape tot timpul. Observ, astfel, că principalii vinovați pentru stâlcirea accentului în limba română sunt, n-o să vă vină să credeți, oamenii de televiziune. Dacă însă pot să le trec cu vederea câte un cuvânt accentuat prost pe ici, colo, nu pot deloc să mai suport modul în care au ales să-și pună amprenta pe accentuarea dezastruoasă a anumitor nume proprii provenite din substantive comune care denumesc meserii. Cumva, acești oameni de televiziune (desigur, prost pregătiți la limba română și incapabili să se documenteze înainte de a scoate o vorbă pe gură), consideră că e rușinos, pesemne, să te cheme Văcáriu, ei pronunțând Văcarίu, parcă pentru a-l salva de oprobriul public pe cel cu acest nume. Stupizenia se repetă și la „Pescarίu”. Nu am idee cât de mândru e Dinu Pescáriu, de pildă, că numele nu i se mai trage din substantivul comun „pescár”, ci din ceva… inexistent. Sau „Trăstarίu”, al cărui nume nu mai e „Trăstáriu” (chit că pe cântărețiul cu acest nume îl pot suspecta că are angoase referitoare la proveniența propriului nume, mai ales din cauza expresiei românești „neam de traistă”, dar asta e o altă poveste), provenind de la denumirea meșteșugarului care face tráiste (nu traίste), ci… de la cu totul altceva, complet necunoscut. Ei bine, plasarea accentului pe o vocală pe care el nu a existat în forma iniţială a substantivelor în chestiune ESTE O GREȘEALĂ. O greșeală frecventă și, chiar dacă-i vor supăra pe mulți, comună în special printre românii din Oltenia, București și până la Constanța. Aș învinui, cumva, influența turcă și greacă în această zonă, aceste popoare accentuând cuvintele în general la final (la un moment dat învățam greacă și prima expresie pe care mi-am însușit-o a fost „ευχαριστώ πολύ” („efcharistó polý”), asta însemnând „mulțumesc mult”; observați accentul pe ultimele vocale! N-aș merge însă atât de departe, dând „vina” pe influențele grecești, ci mai degrabă aș rămâne la părerea mea inițială, cum că românului îi este o teamă perpetuă de „ce spune lumea”, de batjocură, de o origine a numelui, Doamne ferește, atât de apropiată de talpa țării. Ca să-i liniștesc pe toți cei care insistă că se numesc Olarίu și nu Oláriu, Ciubotarίu și nu Ciubotáriu, Rotarίu și nu Rotáriu, adaug faptul că înainte de căsătorie mă numeam Bărdáș. Un nume care nici măcar nu provenea dintr-un substantiv comun, ci CHIAR ERA un substantiv comun, bărdașul fiind acela care taie lemne cu barda, un lemnar, un tâmplar. Nu am simțit niciodată că aș fi fost mai aprciată dacă m-aș fi prezentat Bắrdaș. În fond, de ridicol ne înconjurăm nu sluțindu-ne numele de familie într-un mod despre care noi credem că le înnobilează, ci strict comportându-ne grobian. Eugenia CRAINIC

M-am născut în comunism, în plină ofensivă a „dictaturii proletariatului”. Nu am ales eu unde și când să mă nasc. La început, habar nu aveam ce trăiesc, așa că am fost tare mândru când am fost făcut pionier. Propaganda lucra subtil. Îmi amintesc de o zi a lui aprilie, 1961, când am fost duși la Teatrul de marionete, ca să ni se prezinte un mare succes al URSS – primul zbor în „Cosmos”, al unui om, Iuri Gagarin. La 14 ani am fost în „primul lot”, de trei, al celor care au fost făcuți utemist. Mai întâi, am fost recomandat de Organizația de bază de la Uzina Electrică. Am fost chemat din vacanță, că e musai să fiu la ședință, la ora 16. Acolo, vorbe mari,„entuziasm”. Copil fiind, nu pricepeam, doar percepeam. Primirea în UTM s-a săvârșit la sediul Comitetului Raional al UTM (mai apoi, UTC), acolo unde e acum Biblioteca Județeană. Mă chinuia o sinusită, de vreo săptămână. Mă apuca durerea la 11 și ținea până la ora 14, de parcă respecta un orar strict. Sufeream așa de îngrozitor că nici nu-i vedeam pe cei chemați să mă „valideze”. Habar nu aveam de Statut. Nici nu mai știu dacă nu cumva am fost „neconvingător” . Mă rog, am fost admis. Ca utecist, eram unul de pluton, tăcut și neimplicat, neinteresat. Membru de partid aveam să devin peste alți 14 ani. Lucram la Muzeu, eram muzeograf, cum ar veni, și nimeni – nici eu, nici EI -, nu se gândea că îmi lipsește carnetul de partid. Se primeau puțini intelectuali, prioritate aveau muncitorii, cei cu școală profesională, liceu la seral, țăranii etc. Apoi, de pe la 16-17 ani, mă deșteptasem, am început să înțeleg ce trăim, din lecturi aflasem istoria adevărată, nu cea oficială, auzisem și ascultasem atent patimile deținuților politici, deci nu m-am zbătut să primesc acel carnet roșu pentru care mulți dădeau din coate, ca să ajungă în față. Dar a venit ziua în care Crăciun Bonta m-a propus să devin ziarist. La Flacăra roșie, organul Comitetului județean al PCR, Or, eu nu corespundeam, nu eram membru al PCR. La 28 de ani! M-au făcut membru de partid pe fugă, în două săptămâni. Era în vara lui 1978. Doamne ce emoții am avut! Nu pentru că intram în rândurile PCR. Nu. Ci, pentru că nu-mi intra în cap Statutul PCR – citeam și nu rețineam nimic, nu aveam limbajul specific și nici l-am dobândit vreodată. Pe de altă parte, am acceptat compromisul pentru că muream de bucurie că aș putea deveni ziarist.Până la urmă, am trecut proba, care, în fapt, fusese o formalitate. N-am ajuns niciodată un comunist habotnic. Dimpotrivă. Visam un altfel de comunism – pentru că nu credeam că țara asta, noi, oamenii ei, vom ajunge să ne scuturăm de jug, să trăim ce trăim azi. Uram prefăcătoria quasi-generală. Dar intrasem în jocul dublu, cu două măști, una oficială și alta naturală, pe măsura convingerilor proprii, a nemulțumirilor. Și așa făceau mai toți, deoarece comunismul nu era o opțiune a românilor, ne fusese indus și impus, una gândeau oamenii, alta spuneau, ca să nu-și piardă locul de muncă și chiar libertatea. Ca ziarist, mă refugiam în anchete, reportaje, interviuri, dar mai ales în lumea sportului. Acolo, doar acolo, puteam să exprim chiar ce gândesc. Bunăoară, criticam neimplicarea „organelor locale” la UTA și nimeni nu m-a tras de urechi, nu m-a sancționat. Dimpotrivă, Pavel Nadiu, secretarul cu probleme organizatorice la Județeana de partid, m-a „înnobilat” cu funcția obștească de președinte al comisiei județene de fotbal. În rest, adică dincolo de sport, ne autocenzuram. Fiindcă era un precept cu tentă cinic imperativă: „Scrie ce vrei, dar vezi ce scrii!”. La Securitate erau oameni care aveau ca sarcină să citească ziarul, în fiecare dimineață, ca să caute șopârle. Cum apărea ceva „nepotrivit”, cum ne trezeam cu vizita unor securiști la redacție. Cred că de sute de ori mi-am mușcat buzele de necaz că nu pot scrie chiar ce gândesc, liber și fără autocenzură. Și am avut bucuria să trăiesc și vremurile presei libere. Vremuri în care nu am avut stăpân pe conștiința mea, pe scriitura mea, decât pe mine însumi. Suferisem prea mult de lipsa libertății, ca să nu o prețuiesc. De aceea nu mi-am căutat alți stăpâni, nu m-am vândut noilor puternici ai zilei. Același lucru îl ceream și redacțiilor pe care le-am condus. Unii au înțeles, alții nu au știut ce să facă, cum să valorizeze libertatea ce le-a fost dăruită. Treaba lor. Un lucru e cert – eu am folosit la maximum libertatea, în sens nobil. Am fost urât de uni, pentru că le dezvăluiam faptele, hoția, incompetența ori caracterul infect. Știu că mă înjurau, dar, la fel de bine știu că, în sinea lor, nu putea să zică decât „dă-l în mă-sa, că e ziarist bun, corect, nevândut și nevandabil”! Într-un cuvânt, am fugit de lanț și când am scăpat de el am pus preț pe libertatea de conștiință. A meritat! A meritat, chiar dacă am și plătit, uneori usturător, decisiv. Tristan MIHUȚA

Tocmai îl umileam pe Mayweather, prin eschivele pe care le făceam printre subiectele cu referire la pandemia de coronavirus, când trosc pe retină cu o postare pe facebook: un amic lăuda montarea unui pişorcos din bronz (cred!, n.r.) în buricul Aradului, într-un parc nou amenajat. Primul gând a fost la introducerea „operei de artă” în galeria grozăviilor care murdăresc imaginea oraşului, fiind plătite şi montate prin te-miri-ce locuri publice de către diversele administraţii locale perindate pe la tortul bugetului arădean. Adică în aceeaşi categorie cu bustul de fetiţă al lui Eminescu din faţa Poliţiei, cu urangutanul în redingotă ce are pretenţia de a-l reprezenta pe Goldiş, cu sula din faţa Primăriei ce are pretenţia de a comemora eroii Revoluţiei din 1989, şi nu în ultimul rând cu arcul de triumf pe sub care nu se poate trece din Parcul Reconcilierii, dar şi cu multe altele. Însă, văzând mai multe fotografii actuale din noul parc, m-au năpădit amintirile şi indignările faţă de cei care au denigrat ani de-a rândul personalităţile culturale arădene. De pildă, mi-am amintit că arhitectul Miloş Cristea îmi povestea despre bucuria lui când s-a hotărât amplasarea a trei opere de artă contemporană chiar în faţa celui mai iubit proiect al lui, Hotelul Astoria, azi Continetal. Ceea ce s-a întâmplat cu amenajarea spaţiului din faţa hotelului, botezat de oficialităţi drept parc, mi-a provocat alte amintiri despre cel al cărui nume îl va purta verdeaţa umplută cu kitsch şi cu ciment: Bujor Buda. L-aş întreba ce părere are. Cu siguranţă ar zâmbi, cel puţin, ironic. L-am cunoscut încă de pe vremea primei televiziuni particulare din România, Intersatul din Arad (care a puiat actualul Digi TV). Bujor iubea enorm oraşul, iar din această apropiere pasională a făcut o preocupare pe care a servit-o cu entuziasm până în ultima clipă a vieţii lui. Nu era un profesionist al artelor, însă a coagulat în jurul său destui profesionişti care să-i hrănească pasiunea. Toate astea sunt, totuşi, mai aproape de memoria minimă colectivă a arădenilor. Parcul din faţa hotelului Continental are o istorie mult mai lungă şi mult mai frumoasă decât minusculul falus al băieţelului vopsit în negru, ca un cal funebru, vorba lui Nichita Stănescu. Şi, pe cine să întreb despre aceste istorii arădene dacă nu pe una dintre cele mai importante personalităţi culturale pe care o cunosc? Ovidiu Cornea, adică! Fost director al Teatrului arădean, fondatorul Festivalului de Teatru Clasic de la Arad, unul dintre fondatorii Clubului Rotary din Arad, ocupant al unor funcţii de conducere în domeniul culturii încă din anii 60’ ai secolului trecut şi, poate cel mai important, salvatorul unor importante edificii şi monumente istorice şi culturale din Arad. Voi reveni într-un alt articol. Acum doar despre zona verde din faţa hotelului Continental. Fiindcă pentru un parc ar trebui alte condiţii îndeplinite, care încep cu o toaletă publică şi se încheie cu izolarea de artere de circulaţie. Cele trei sculpturi din faţa hotelului, pe care ce-i drept le-au curăţat (nu ştiu dacă şi metodele folosite au fost pentru protejarea lor, sau s-a lucrat ca la Târgu Jiu, la monumentele lui Brâncuşi), au fost motivele pentru care l-am apelat telefonic pe Ovidiu Cornea. Proiectul care a dus la realizarea acestor sculpturi a fost mai vechi. După incendiul din anii 50’, care a mistuit clădirea Teatrului de Stat din Arad, arhitectul MiloşCristea a regândit întregul interior, printre altele mutând foaierul cu faţa spre bulevardul Revoluţiei, iar deasupra intrării a proiectat un fronton neoclasic, sprijinit pe coloane, cu sculpturi realizate de artistul plastic Ioan Tolan. Miloş Cristea a mers mai departe cu ideea urbanistică şi a vrut să se realizeze o alee cu sculpturi, până la Piaţa Primăriei, pe mijlocul bulevardului (actual al Revoluţiei).  Au şi fost găsiţi artiştii: Iulia Oniţă (care sculptase Monumentul Ostaşului Român de la Oradea), V. Gheorghiţă (un tânăr artist plastic pe atunci, foarte talentat) şi Geta Caragiu (o altă tânără talentată, sora marelui actor de mai târziu Toma Caragiu). Ideea lor şi a arhitectului Miloş Cristea mergea spre reprezentarea sculpturală a unor muze ale artei. De cea a Muzicii, cea a Poeziei şi de cea a Dansului. La Bucureşti s-au dus Miloş Cristea şi Ovidiu Cornea. Prezentarea machetelor viitoarelor sculpturi le-a făcut-o celebrul critic şi istoric de artă Ion Frunzetti. Însă arădenii noştri au rămas puţin dezamăgiţi, pentru că operele de artă, incontestabile ca valoare, nu respectau linia clasică a bulevardului şi nu se legau nici cu frontonul Teatrului, realizat în stil neoclasic. Comisia ministerială voia să treacă rapid aprobarea lucrărilor, dar Ovidiu Cornea a avut curajul să spună că nu se încadrează în arhitectura clasică a zonei. Jurnalistul şi criticul Petru Comarnescu a fost cel care i-a luat apărarea lui Ovidiu Cornea, ajungându-se la concluzia că vor fi amplasate tot pe bulevard, dar în faţa viitorului Hotel Astoria, ce urma să fie inaugurat, fiindcă se încadrau în viitorul spaţiu urbanistic modern. Un politruc al partidului comunist a propus ca machetele să fie puse în vitrină, ca să voteze muncitorii arădeni dacă să fie amplasate sau nu. O altă mare personalitate a vremii, sculptorul Vida Geza, vicepreşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România de atunci, dimpreună cu nu mai puţin celebrul artist plastic (originar din Bihor, dar locuitor al Aradului) Sever Frenţiu, cel care avea să devină şeful Masoneriei româneşti, l-au sprijinit în demersuri pe Ovidiu Cornea pentru ca acele trei sculpturi să fie amplasate în faţa Hotelului Astoria. Primul arădean fericit era Miloş Cristea, pentru că proiectul hotelului său (premiat apoi) se întregea cu trei opere de artă modernă de mare valoare artistică. Totul se întâmpla prin 1968-1969. În 1970 s-au montat machetele, iar sculpturile s-au montat câţiva ani mai târziu. A fost prea lungă povestea? Fac un rezumat: Ovidiu Cornea, Miloş Cristea, Iulia Oniţă, V. Gheorghiţă, Geta Caragiu, Ion Frunzetti, Petru Comarnescu, Vida Geza şi Sever Frenţiu s-au zbătut pentru ca trei sculpturi de mare valoare artistică să fie amplasate în Arad, reuşind să convingă chiar autorităţile comuniste de necesitatea urbanistică a acestora (întrebaţi netul despre aceste personalităţi enumerate). Şi vine unul, sau mai mulţi, neica-nimeni să pună un pişorcos din bronz, sau din ceva metal vopsit în negru, chiar în faţa lor, după 50 de ani! Totuşi, am avut răbdarea să privesc minunea kitcsh-ului arădean cu atenţia ardeleanului venit în târg, la cumpărături. Aşa am observat că minusculul falus îşi propune să elimine apă potabilă, probabil, piticul voinic fiind proţăpit pe un soclu îmbrăcat în faianţă (sau gresie de baie). Ce-i drept l-aş fi dat cu capul de soclu pe meseriaşul care mi-a pus mie faianţa acasă, ca să vadă cum se potrivesc plăcile. Dar, el nu-i artist, şi nici urbanist. Ce pretenţii să am? Deci, bronz cocoţat pe faianţă? Privind mai jos în fotografie am observat că pruncul din bronz vopsit, care se pişă pe faianţă, stă în mijlocul unei viitoare fântâni, cu borduri înalte din marmură. Cred că e marmură de Moneasa, după culoare şi structură. Iar în faţa micului perete din marmură al fântânii pişorcoase, se aşterne alene un trotuar din dale de beton! Superb! Patru materiale care se întâlnesc, poate, în magazinele de bricolaj! Kitcsh-ul este împlinit prin amplasarea minunii tocmai în parcul care poartă numele unui arădean, Bujor Buda,care se lupta pentru păstrarea şi valorificarea monumentelor istorice şi a valorilor artistice ale oraşului cu administraţia locală care le batjocoreşte acum. Nu vă mai spun cine se laudă cu realizarea, dar vă pot spune că sunt membri locali ai masoneriei. Am scris cu „m” mic pentru a păstra proporţiile cu înaintaşii lor. Închei într-o notă tristă, sintetizată în opinia lui Ovidiu Cornea: „Cele trei sculpturi sunt printre puţinele lucrări de artă valoroase din Arad. Nu pot să nu mă întreb, însă, de ce să te apuci să bagi bani într-un parc nou când tu nu eşti în stare să pui înapoi pe soclu un bust al unei mari personalităţi locale şi naţionale româneşti, Ioan Rusu Şirianu, de pe aleea busturilor gândită tot de arhitectul Miloş Cristea? Nici acuma nu e terminat squarul acela de lângă Palatul Cultural! Era prevăzut acolo un ochi de apă… Doamne, ce frumos ar fi fost!” Mi-a mai promis că va publica povestea, cu toate întâmplările ei, unele chiar hazlii. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am mai scris o pagină despre istoria prostiei în Arad. Povestea financiară a parcului e şi mai faină. Şi nu e cu proşti. Dar e şi mai lungă. P.S. Fotografiile sunt preluate din surse virtuale (arq.ro, facebook etc.) Ovidiu BALINT

În popor auzi adesea, mai ales la moartea cuiva, „Așa i-a fost scris”. În cazul unor boli care taie „ața” vieții, mulți nici nu au habar cât adevăr grăiesc. Venim pe lume cu o „fișă” clară, în care e scris totul, în gene – ce boli vom avea, unde zace pericolul nimicitor. Cu ani în urmă, un institut de cercetări din Irlanda lansase ideea unei „fișe genetice”, pentru fiecare ins. Protestele populației au zădărnicit (eu cred că doar au amânat) „fișa genelor”. Un asemenea demers ar duce la imposibilitatea, pentru mulți oameni, de a mai găsi un loc de muncă, fiindcă ce angajator ar lua pe cineva pândit de o boală necruțătoare, gata-gata să se dezlănțuie?! În fine, e mult de discutat, dar în esență și vulgar, superficial expusă, asta e realitatea: ne este scris ce vom trăi, ce vom duce în viață. Întrebarea care mă frământă este însă alta: oare, ne sunt scrise și întâmplările? Fie cele bune, cât și cele tragice? Primul impuls e să spun Nu, imposibil. Dar, parcă viața ne arată altceva. Întâmplările parcă nu sunt chiar întâmplătoare. Mai mult, ele ne desenează viața, destinul. Dai peste o persoană întâmplător, și-ți devine soț/soție – puteai fi altundeva în acea zi, în acea oră, clipă, uneori. Din acel punct, viața se scrie altfel, e marcată de acea întâmplare. Așa ne-a fost scris? Dar ce ziceți de asta? Am cunoscut pe cineva, un italian din Verona. Se bucurase că a pierdut avionul care s-a prăbușit ( poate vă amintiți, era cursă spre România, mulți români au pierit atunci), la decolarea de pe Aeroportul din Verona. Ei bine, peste o lună, moartea l-a găsit și l-a vânat, omul murind într-un accident, pe autostradă. I-a fost scris să moară, cu orice preț? Nu știu, nu zic nici da, nici nu. La Arad. Știu că am mai povestit asta. Un cunoscut medic traversa, în zona Podgoria, dinspre blocurile turn, spre str. Henri Barbusse. Cum dinspre Podgoria „curgeau” mașini spre Micălaca, s-a oprit la limita bordurii. Fatal! Dinspre Micălaca venea spre Podgoria un ARO, care ARO s-a defectat la direcție, a trecut peste liniile de tramvai și l-a omorât pe loc pe nefericitul doctor. De ce a fost atunci și acolo tocmai când acel ARO a parcurs un traseu, absurd, inexplicabil, de neconceput unei minți sănătoase. Așa i-a fost scris? Iar nu am răspuns. Poate aveți voi un răspuns la ce spuneam că mă frământă: oare, ne sunt scrise și întâmplările? Sunt ele un dat, un fir ce trebuie urmat cu necesitate? Tristan MIHUȚA  

Televizorul se uita pieziş în ochii mei, în localul pustiit, şi încerca să îmi dezmierde cunoştinţa rămasă intactă cu informaţii despre politica economică românească şi despre economia politicii din aceeaşi ţară cu mine. La un moment dat, un tip, corpolent, îmbrăcat într-un costum gri care îşi pierduse un ac din cele patru, tuns scurt şi care purta ochelari, se interpune între privirile dintre mine şi televizor, văduvindu-mă de plăcerea de a mă lăsa hipnotizat de undele electromagnetice. -E liber?, mă-ntreabă el arătând cu un deget gros, protejat de un ghiul de aur, către un scaun din faţa mea. -Vă rog!, îmi caut eu politeţea prin nerăbdarea de a se răzgândi în intenţia de a se aşeza. Apare şi cealaltă mână a comeseanului meu, în care stătea atârnată o servietă cu iz specific de conţopist. O aşează pe un alt scaun, după care tipul se trânteşte în scaunul care pârâie din toate încheieturile. -Mă scuzaţi, zice el. E scaunul, ha, ha… Se întoarce către televizor. -Ce mai e nou?, întreabă, aşa, ca într-o gară cu trenul nesosit. -Am pierdut şirul, zic eu cu gândul la pierderea legăturii ombilicale cu televizorul. -Adevărul e că şi eu. Nu mai ştii de unde să le apuci şi pe unde să o iei – mă bagă el în profunzimea unei peşteri gânditoare. A zis ceva de mine la televizor?, îmi înfige el întrebarea în moalele cunoştinţei. -Dar, nu vă supăraţi, cine sunteţi? -Ah, am uitat să mă prezint: Bilanţ. Floricel Bilanţ Nici n-am simţit cum mi-a scăpat râsul printre dinţi. Jenat, nu ştiam cum să maschez râsul de după o informaţie televizată. N-a ţinut. Ăia transmiteau de la o înmormântare. -Râdeţi, fără probleme! Nu sunteţi primul şi nici ultimul. Sunt economist de profesie. Din bunic în nepot, începe el o istorisire spontană. -Bun, dar de ce să spună ceva despre dumneavoastră la televiziune?, arunc eu un colac de salvare pentru conversaţie. -Păi, acuma vin de la Guvern. -Şi? -Le-am făcut bilanţul! Normal! -Şi? -Au ieşit bine, bineînţeles. Am înflorit bine! Datele. Că, doar nu degeaba mă cheamă şi Floricel. Tata mi-a dat numele ăsta, că pe el, care era inspector financiar pe vremea lui Ceauşescu îl chema Zbiru. Vă daţi seama când mergea în control şi se prezenta Zbiru Bilanţ… Bunicu i-a dat numele ăsta, că pe el îl chema Alint. A fost şi el inspector financiar şi făceau băşcălie contribuabilii de el, săracu’. Ziceau: ai venit să ne alinţi cu un bilanţ drăguţ? -Şi, cum au ieşit bine? Că e o sărăcie, de lucesc şi pingelele rupte. -Tot tata m-a învăţat, zice el, făcându-mi o ocheadă a complicitate. Îmi zicea, Doamne iartă-l!, să nu uiţi Floricel, românului îi place să ştie că va fi mai bine. Nu contează că el o duce prost, pentru că va spune tot timpul că mai rău să nu fie. Important este să fie convins că va fi mai bine. Umfla tata situaţiile financiare de le admirau toţi şefii lui, ca pe balonul lui Jules Verne ocolind Pământul în câte zile vroia autorul. Trei hectare ruseşti nu produceau cât o jumătate de hectar românesc. Nu puteau produce agricultorii, pe cât putea minţi tata. Veneau de prin alte ţări, în schimb de experienţă şi plecau precum veneau: năuci. -Bine, dar acum e altă situaţie!, încerc eu să atac la baionetă Nu se poate minţi chiar aşa. Pentru că sărăcia se vede. -Ei, şi ? Pe vremea lui Ceauşescu nu se vedea sărăcia? Şi bilanţul era tot bun. -Da’, de unde vă vine numele?, virez eu brusc discuţia, pe după colţ. -Din germanul bilanz, evident, îmi replică el fălos dar mândru. Mai au şi italienii un bilancio  şi francezii un bilan. Noi, românii, n-am avut cuvântul ăsta în vocabular. Străbunicu a fost învăţat de un neamţ să socotească şi atâta a ţinut minte, bilanţ. Atâta i-a plăcut că şi-a pus numele aşa. – Când o să-şi revină economia românească?, mai încerc un bilanţ al discuţiei. -Da’, pe cine interesează?, îmi răspunde tipul, în timp ce îşi înfigea o scobitoare între dinţii cariaţi. Cred că am plecat spre casă, după totalul ăsta.   Ovidiu BALINT