Spuneam, în episodul 3, că Iustin Cionca ar avea cele mai mari șanse să fie urmașul lui Falcă la conducerea PNL Arad, aceasta fiind singura soluție de evitare a unui război intern vizibil pentru membrii de rând, cei care votează.

Impresia de unitate ar rămâne în ochii lumii, inclusiv cu iluzia că Falcă se sacrifică pentru binele partidului. Beneficiile ar fi atât pentru partid cât și pentru Falcă, în timp ce un război pe contre ar fi catastrofal.

De ce nu l-am introdus în ecuație pe Neluțu Cristina? Sunt convins că acesta ar fi capabil să lupte cu Falcă, într-o finală județeană, dar sunt la fel de convins că senatorul ar pierde dacă s-ar confrunta cu Cionca sau orice alt candidat al fostului PDL, desemnat de către Falcă. Oricât de simpatizat este Neluțu Cristina, toți cei din fostul PDL s-ar coaliza împotriva lui. Mai ales primarii, conduși, așa cum spuneam, de către Iustin Cionca. Rezultă, fără dubiu, că Neluțu Cristina nu va candida, ci va prefera să-și betoneze o nouă candidatură pentru pentru Parlament. Presimt că va dori un mandat de deputat, alături de Sergiu Bîlcea, cel pe care l-a lansat în politică. Marele avantaj al lui Neluțu Cistina este acela că nu are dușmani, așa că poate înclina balanța după bunul plac. Condiția este una singură: betonarea locului eligibil pentru Parlament, indiferent cine câștigă președinția PNL Arad.

Atât, deocamdată. Să vedem! Simion TODOCA

Zarva certurilor din ograda Capitalei Culturale Europene Timişoara 2021/2023 m-a îndemnat să mă uit peste gard, la vecini. Fiindcă aş fi avut şi la mine în curte destule ruine culturale care mă privesc neputincioase, cârpite cu speranţe într-o viziune citadină. Am urmărit destul de atent evoluţia pregătirilor pentru Capitala Culturală până când mi-a sărit în ochi involuţia lor. Chiar în pofida mălăieţei amânări a anului pentru desfăşurare, din 2021 în 2023, căzută în coşul organizatorilor nătăfleţi. Însă, în ultimele zile, evenimentele s-au precipitat într-atât, încât problemele s-au transformat într-un bolovan care trage destinul cultural al Timişoarei tot mai adânc într-o mizerie în care colcăie orgolii politice. Multe dintre personalităţile culturale timişene au tras semnale de alarmă privitoare la un eventual eşec al măreţului eveniment cultural de talie europeană. Jurnaliştii şi mai abitir. Fostul preşedinte al Asociaţiei Timişoara Capitală Culturală Europeană (ATCCE 2023) a demisionat. Cu siguranţă, dacă valul vizibil al acestor atitudini părea tot mai înspăimântător pentru soarta Capitalei Culturale, în adâncuri se vor fi consumat conflicte (de interese?, care interese?) generatoare de cutremure. Timişoara se confruntă cu o situaţie ciudată: lăudată pentru multiculturalitatea urbei şi tradiţia ei în această multiculturalitate şi convieţuire multietnică, ăsta fiind şi unul dintre atuu-rile care au dus la dobândirea titlului, capitala Banatului se plânge de invazia migranţilor. Primarul Timişoarei deplânge situaţia, considerând că municipalitatea „nu poate fi lăsată singură” în faţa acestei probleme sociale, dar duce un război stupid cu Asociaţia ATCCE 2023, al cărei membru este municipalitatea, urmărind controlarea activităţii acesteia. Cum ar veni, nu-şi vede bârna din ochi. Cu tristeţe am citit şi recenta semnalare a Brânduşei Armanca a penibilului în care s-a desfăşurat şedinţa Adunării Generale a Asociaţiei, precizând că din 200 de membri înscrişi iniţial au mai rămas circa 90, iar la şedinţă s-au prezentat 33. Din altă sursă jurnalistică am aflat că s-au cheltuit deja circa 5 milioane de euro, deşi oraşul nu are încă un program cultural bine definit, ci doar o serie de evenimente culturale, de mai mică sau de mai mare anvergură, înşiruite pe parcusul unui an. Altă sursă media citează doi dintre membri juriului care i-a conferit Timişoarei titlul de Capitală Culturală Europeană, unul dintre ei fiind chiar preşedintele juriului de atunci. Ambii regretă decizia luată şi se întreabă dacă nu era mai bine să îi fie conferit Clujului. Directorul executiv al Asociaţiei Timişoara 2023 se foloseşte de presă ca să dezvăluie o corespondenţă cu primarul Timişoarei, despre care s-ar fi înţeles să rămână „la secret”. Cum să discuţi sau să te cerţi în secret în legătură cu un interes public comun? Fostul primar al Timişoarei se certase şi el cu conducerea Asociaţiei Capitală Culturală, însă ciondănelile doar transpirau prin media. Acum, războiul acuzaţiilor e dus la vedere prin presă. Adică, onor conducerea Asociaţiei se răzbună pe primar, iar primarul se răzbună pe Asociaţie, ameninţând că taie subvenţiile destinate activităţii acesteia. Domn’ primar, cum să tai o subvenţie angajată printr-un buget aprobat de Consiliul Municipal? Başca o subvenţie multianuală! E cel puţin o contradicţie cu legea, ca să nu zic o cochetărie cu ilegalitatea. Pe de-o parte. Pe de altă parte, Capitala Culturală Europeană nu poate funcţiona fără Asociaţia înfiinţată special pentru acest proiect-program cultural. Ideea care a impus această organizare a capitalelor culturale europene, prin intermediul unor ONG-uri, a pornit tocmai de la excluderea factorului politic de la controlul financiar al evenimentului cultural! Or, cel puţin din declaraţii, primarul actual al Timişoarei tocmai asta urmăreşte: controlul decizional al cheltuirii fondurilor Asociaţiei! De fapt, cam asta urmărea şi fostul primar! Păi, atunci, ce rost mai are consiliul de conducere? Ce îi mână în lupta dintre politic şi societate civilă? Banii! Pare că s-au schimbat vânturile dominante în cultura română, atât în direcţie cât şi în intensitate. De la cele care se transformau în curente bazate pe dezvoltare culturală, până la cele de azi, ca fâsuri politice cu pretenţii de rentabilizare economică a culturii. Dacă la Oradea, Bolojan visează la salvarea bugetului judeţului Bihor prin comasarea instituţională într-un colhoz cultural greoi şi rigid în transmiterea evenimentului, la Timişoara se sabotează tocmai un proiect de anvergură europeană ce ar putea să dinamizeze întreaga mişcare culturală a Vestului României. Şi, totul, în numele protejării cheltuirii banului public şi a economisirii lui, precum şi în numele lipsei de perspectivă în rentabilizarea actului cultural! Vreţi să discutăm despre rentabilizarea culturii şi despre cum poate cultura, ori dezvoltarea culturii, să schimbe destinul unui oraş şi a unei comunităţi? Două exemple, aşa, din voleu: Marsilia şi Nantes! Prin anii 90’ ai secolului trecut, oraşul francez Marsilia s-a trezit cu o problemă în braţele administraţiei publice mai grea decât cea a mafiei care controla cel mai vechi port al Mediteranei: cea mai mare fabrică de ţigarete din Franţa, Seita, cea care făcea celebrele ţigări Gitanes şi Gauloise a dat faliment! Explozia imediată a şomajului a fost doar o parte a problemei. Oraşul avea în mijlocul său zeci de hectare (!!!) de beton, hale, platforme, depozite, cu care nu ştia ce să facă. Primarul de atunci a avut ideea să contacteze unul dintre cei mai buni manageri culturali şi să îi pună la dispoziţie întreaga „afacere” culturală. S-a născut astfel „La friche de la belle de mai”, fabrica de artă şi cultură ce avea să devină unul dintre cele mai mari centre culturale ale Franţei. Mii de artişti (de atunci zeci de mii) au avut un spaţiu special creat pentru dezvoltarea artei lor, fie că era muzicală, vizuală, dramatică… Cinematografe, spaţii expoziţionale, teatre, spaţii comerciale, biblioteci, ateliere, săli de repetiţii, săli de concerte, discoteci… Mii de locuri de muncă, prin reconversie profesională, prin programe sociale care dezvoltau meserii din domeniul culturii. Mafia franceză şi-a mutat sediul la Nisa (nu din cauza centrului cultural!), iar Marsilia devine în 2013 Capitală Culturală Europeană. Astăzi, Marsilia îşi vinde cultura în fiecare colţ de stradă şi trăieşte foarte bine din asta. detalii: « La Friche est une expérience politique, un lieu de pensée et d’action renouvelant le rapport de l’art au territoire et à la société. » Manifeste de la Friche – 2020 Păstrând proporţiile, şi Timişoara a avut o fabrică de ţigarete, care a dat faliment, iar acum oraşul urmează să devină capitală culturală europeană. Asemănarea e evidentă. Diferenţa e umilitoare. Al doilea exemplu e şi mai recent. La începutul anilor 2000, Şantierul naval de la Nantes, alt oraş francez, a intrat într-un colaps. Cred că nu mai trebuie să precizez anvergura activităţii unui şantier naval pentru dezvoltarea unui oraş. Alte mii de locuri de muncă pierdute ameninţau viaţa socială a oraşului cu un şomaj puternic. Alt primar inspirat a chemat un inginer şi un manager cultural să „facă ceva” cu mamutul industrial ce ameninţa să devină inert. S-a născut astfel un imens centru cultural, denumit „Les Machines de l’Îles”, care a schimbat destinul oraşului într-unul cultural. Alte mii de locuri de muncă create prin reconversie profesională. Adică sudorii sudau în continuare, dar nu mai făceau vapoare, ci… maşinării uriaşe pentru distracţia oamenilor pe la festivaluri. De pildă! Ba, acest centru cultural a născut şi un festival unic în Franţa, precum şi un muzeu unic în Franţa. Astăzi, Nantes nu mai este doar un port, ci a devenit o destinaţie culturală unică, precum şi un centru de conferinţe în domeniul culturii. Iar Centrul Cultural vinde orice e fabricat din metal, de la brelocuri şi până la elefanţi mobili de câţiva metri înălţime. detalii: Les Machines de l’île is a totally unprecedented project. A product of François Delaroziere and Pierre Orefice’s collective imagination, it is the only place where you’ll find Jules Verne’s “Invented Worlds,” the mechanical universe of Leonardo da Vinci, and Nantes’ industrial history, all on the exceptional site of the city’s former shipyards. Eu am vizitat ambele centre culturale, de la Marsilia şi de la Nantes. Şi nu doar ca turist. Vă invit să le vizitaţi virtual, măcar, ca să puteţi înţelege ce înseamnă o viziune managerială, combinată cu voinţă politică şi cu responsabilitate civică faţă de cetăţenii pe care îi… serveşti, nu îi conduci! Noi, pe-aici, cu bârfele, turnătoriile, acuzele, minciunile şi iresponsabilităţile! Că, vorba lor, a politicienilor români aleşi: e scumpă cultura şi nu e rentabilă! p.s. „Dacă Dumnezeu ar fi vrut să votăm, ne-ar fi dat candidaţi.” – Jay Leno Ovidiu BALINT

Spuneam, în primul episod, că Falcă, după toat semnele și ținând cont de circumstanțe, are șanse infinite să mai câștige președinția organizației județene a PNL.

Cu toate acestea, atunci când este vorba despre Falcă nimic nu este imposibil. Să ne aducem aminte: Conferință Județeană a PDL Arad, pentru funcția de președinte candidând Nicolae Ioțcu și Gheorghe Falcă. Absolut nimeni nu îi dădea vreo șansă lui Falcă, având în vedere că Ioțcu era sprijinit de către Gheorghe Seculici, Dumnezeul PD Arad, plus atotputernicul Vasile Blaga, prezent pe post de supervizor. Cu toate acestea, Falcă a câștigat. După anunțarea rezultatului, știți ce a declarat învingătorul? Uluitor: „Știu că nu sunt iubit în partid!” Am pus între ghilimele pentru că este un citat exact, restul fiind doar un rezumat al continuării declarației lui Falcă. În esență, spunea că se va face iubit, pentru că va duce partidul, respectiv organizația județeană, sus de tot. Chiar a reușit acest lucru, dar performanțele nu au dus la creșterea numărului celor care îl iubesc, ci, dimpotrivă, la scăderea acestui număr. Așadar, cine îl mai iubește astăzi pe Falcă? Evident, cei care au primit de la el diferite funcții și sinecuri, dar aceștia sunt mult mai puțini decât cei scoși pe tușă, margializați, sacrificați pe altarul puterii lui Falcă.

Fără discuție, Aradul nu avut niciodată un politician de talia lui Falcă, dar acum a ajuns funia la par, oamenii căzuți în extaz au realizat că Falcă a fost doar un politician și nu un om politic, a făcut totul doar pentru el, nu pentru partid sau pentru oamenii partidului. Mă opresc aici, dar asta nu înseamnă că e gata. Dacă îl cunosc pe Falcă, nu m-ar mira să nu mai candideze. Ce va câștiga din asta? În episodul următor. Simion TODOCA

Am făcut un interviu imposibil cu el, chiar cu ocazia sărbătoririi zilei sale de naştere, devenită între timp Ziua Culturii Române, am scris în numele bustului său, de-o urâţenie de invidiat, postat chiar în faţa sediului Poliţiei din Arad, o scrisoare deschisă pentru a atrage atenţia asupra indolenţei autorităţilor, şi chiar mă gândeam ce să mai scriu despre Mihai Eminescu, pentru comemorarea zilei de 15 iunie? Eva Iova-Şimon, jurnalista de limba română de la Jula (Gyula) din Ungaria, m-a scos din încurcătura pe care mi-o clădea cât un zid lenea căutării. Sau neputinţa căutării. Redacţia pe care o conduce, a publicaţiei „Foaia românească”, ce apare în oraşul ungar în limba română, a hotărât să tipărească o broşură de popularizare a personalităţii lui Mihai Eminescu. Broşura a fost tipărită în limba română şi în limba maghiară şi a conţinut un mic text de informare, precum şi una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui; „De ce nu-mi vii?”. Iată ce scrie pe reţelele de socializare Eva Iova-Şimon, pe pagina publicaţiei „Foaia românească”: „O SURPRIZĂ CULTURALĂ PENTRU TOŢI LOCUITORII STRĂZILOR EMINESCU DIN JULA, CHITIGHAZ ŞI MICHERECHI „Chiar aşa puţin a trăit Eminescu?”, ne întreba cu uimire doamna de la tipografie, care a realizat pliantele noastre de evocare a memoriei poetului român Mihai Eminescu, care s-a stins din viaţă cu 132 de ani în urmă, pe 15 iunie 1889. „Ţin minte că şi noi, şcolarii maghiari, am învăţat despre Mihai Eminescu, ca fiind cel mai însemnat poet al literaturii române. Cred că vor fi plăcut surprinşi destinatarii acestui pliant, atât ungurii cât şi românii. Cine nu se bucură dacă primeşte în cutia poştală o poezie aşa de frumoasă?”, ne încuraja doamna de la tipografie. Poetul Eminescu este sărbătorit an de an în mai multe feluri, prin cenacluri sau expoziţii, prin lecturi sau depuneri de coroane. Ca o iniţiativă inedită, redacţia revistei „Foaia românească” a hotărât ca, în acest mijloc de iunie, să-i aducă un omagiu poetului nepereche al literaturii române printr-un pliant informativ despre Eminescu, însoţit cu una dintre cele mai frumoase poezii „De ce nu-mi vii?”, în română şi în maghiară, pliant pe care să-l distribuie în cutiile poştale ale tuturor locuitorilor de pe străzile Eminescu din cele trei localităţi unde se află astfel de străzi: la Jula, Chitighaz şi Micherechi. Surpriza culturală informează cititorii despre următoarele: „Știți Dvs. cine este poetul al cărui nume îl poartă strada în care locuiți?

• Mihai Eminescu este primul poet modern al literaturii și poeziei românești, care poate este apreciat și la nivel literar mondial.
• Opera poetului, care a murit la 15 iunie 1889, la doar 39 de ani, este tradusă aproape în întregime şi în limba maghiară.
• În afara poeziilor el a scris şi proză, povești, publicistică.
• Prima sa poezie a fost publicată, în 1866, în revista în limba română Familia, apărută la Budapesta.
• Partea cea mai durabilă a operei lui Eminescu sunt creaţiile sale poetice. Aproape toate poeziile sale pot fi citite şi în traducere în limba maghiară.”

Mulţumim şi pe această cale „poştaşilor” noştri, care au făcut ca pliantele bilingve să ajungă la destinatarii de pe străzile Eminescu: elevul Petru Iova din Micherechi, eleva Virag Sztrein din Chitighaz şi jurnalista Anita Laszlo din Jula.                                         Singura instituţie românească, care se află pe strada Eminescu, chiar la numărul 1, în Jula, este Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria. Preşedintele Gheorghe Cozma şi şefa oficiului Ana Bálint au primit din partea redacţiei noastre mai multe exemplare de pliant, pentru a le distrubui tuturor angajaţilor oficiului AŢRU. Sperăm ca iniţiativa noastră a fost primită ca o nouă ocazie de apropiere a culturii române şi maghiare, printr-un omagiu adus amintirii celui mai mare poet român, Mihai Eminescu. Eva ȘIMON                     Ce simplu, nu? În vreme ce în România se organizează simpozioane pentru demitizarea operei eminesciene, români din Ungaria reuşesc să umfle pânzele eternităţii iubirii cu o singură poezie. În vreme ce în România şi Ungaria unii îşi caută dihonia prin istorii inventate, un grup de jurnalişti de limbă română din Ungaria bat străzile cu nişte cuvinte în mâini şi cu nişte gânduri despre dragoste în vorbă. Elogiul nu se toarnă în ciment sau în bronz! Precum nici nu se fabrică site pentru cuvinte speciale, cernute într-o anume ordine în texte laudative. Dacă poezia lui Eminescu trăieşte, înseamnă că şi el trăieşte. Şi, uite, de pildă, se plimbă pe străzi prin Ungaria! Şi, fiindcă Eminescu a fost şi un jurnalist de excepţie, un pamflet pe care îl scriam acum nişte ani. Buruienile sunt tot acolo şi acum.   Onorată conducere a publicaţiei Flacăra roşie, Subsemnatul, Mihai Eminescu, posesor al unui bust care nu seamănă cu mine nici când eram în copilărie, plasat în faţa sediului Poliţiei din municipiul Arad, chiar în faţa arestului unde nu mi-a plăcut niciodată, vă aduc la cunoştinţă următoarele: Vecinul meu de bust, impricinatul Alexandru Ioan Cuza, fost domnitor, posesor al unui bust care îi seamănă întrucâtva, efectuează activităţi dubioase în timpul nopţii, care duc atingere imaginii Poliţiei Române, cu care subsemnatul a avut o relaţie mai mult decât prietenoasă. Astfel, impricinatul A.I.Cuza, prin implicarea directă a bustului său, aruncă seminţe de buruieni peste scările de la intrarea în clădirea care găzduieşte sediul Poliţiei arădene, exact în jurul Monumentului Eroilor căzuţi la Revoluţia din 1989. Menţionez că am observat activitatea subversivă a impricinatului deoarece noaptea mai scriu poezii despre multrâvnitul Luceafăr. De asemenea, vă trimit alăturat o fotografie pe care am reuşit să o realizez în cursul dimineţii de ieri, când impricinatul Cuza dormea în bustul lui. Din cauza acestei activităţi nocturne a impricinatului A.I.Cuza, în faţa sediului Poliţiei arădene au crescut buruienile cât mine. Mă rog, cât bustul meu. Cât bustul meu sculptat, nu cât bustul meu când eram viu, fiindcă atunci ar fi buruienile ceva mai mici. În încheiere, precizez că mi-aş coborî bustul ca să cosesc buruienile, fiindcă iubesc Poliţia română încă de la înfiinţarea ei de către impricinatul A.I.Cuza, dar mă doare puţin în spatele soclului şi nu mă pot apleca. Asigurându-vă de întreaga mea consideraţie, vă rog să realizaţi o anchetă care să stabilească originea seminţelor de buruieni, care au crescut cât Făt-Frumos din Lacrimă! Cu stimă, bustul lui Mihai Eminescu, care nu seamănă cu poetul  

Se împlinesc 132 de ani de la trecerea în nefiinţă a celui mai iubit poet pe care România l-a avut şi îl va avea vreodată. Cuvintele lui George Călinescu au fost pentru mine cea mai bună descriere a rolului şi a locului pe care Eminescu l-a ocupat în literatura română: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” “Tăria parfumurilor” operei lui Eminescu sintetizează existenţa unui popor şi putem spune că nu România l-a dat pe Eminescu literaturii, ci Eminescu i-a fost dat României pentru a îndeplini rolul de simbol al unui neam. Aşa cum ruşii îl au pe Dostoievski, englezii pe Shakespeare sau francezii pe Hugo, românilor le-a fost dăruit Eminescu ca punct de referinţă al identităţii naţionale şi al specificului acestui popor. După 132 de ani mă încearcă sentimentul bucuriei că încă mai sunt îndreptățit să cred cuvintele lui George Călinescu, pentru că Eminescu este în continuare pentru fiecare dintre noi şi povestea pământului pe care îl călcăm, şi sursă de inspiraţie în momentele în care suntem îndrăgostiţi, dar şi scânteia care ne animă sufletele în păstrarea valorilor şi idealurilor naţionale. Atât timp cât Eminescu există în sufletele noastre şi pe buzele noastre, căci nu există român care, măcar o dată în viaţă, să nu fi făcut referire la Eminescu, putem spune că viaţa noastră este şi va rămâne bogată căci avem în simbolul acestei naţiuni o soluţie salvatoare. Dincolo de toată bogaţia pe care Eminescu a adus-o României, a adus şi un alt concept cu care România se luptă de veacuri, acela al nedreptăţii la care sunt supuse geniile creatoare. Eminescu a suferit o nedreptate pentru îndrăzneala de a fi un geniu şi de a fi conştient de acest lucru, dar mai ales pentru îndrăzneala de a-şi dori o altă faţă şi un alt destin pentru o Românie sfâşiată de interese străine, venalitate şi corupţie. Există o “teorie a geamurilor sparte”, teorie care a luat naştere în anul 1982, când cercetătorii James Wilson și George Kelling, studiind o cercetare realizată în cadrul Universității Stanford de către Philip Zimbardo, au descoperit un aspect îngrijorător cu privire la comportamentul unei societăţi, indiferent de gradul de educaţie şi dezvoltare al acesteia, şi anume că, o singură fereastră spartă duce la spargerea tuturor ferestrelor, ca o consecinţă a lipsei de reacţie. Experimentul a constat în a lăsa două mașini identice în două zone diferite: prima zonă a fost o stradă din Bronx, un cartier rău famat din New York, iar cealaltă zonă a fost Palo Alto, o zonă bogată și liniștită din California. În Bronx, după doar zece minute, mașina a fost jefuită, iar după trei zile nu a mai rămas nimic de valoare în ea. Pe de altă parte, în Palo Alto, mașina era intactă – când a văzut că după o săptămână nu se întâmplă nimic, psihologul a decis să spargă unul dintre geamuri, iar rezultatul s-a schimbat imediat. Astfel, mașina a trecut de la a fi în stare perfectă la a ajunge o epavă. Experimentul se poate extinde la clădiri, relaţii, grupuri, dar ceea ce noi, românii, simţim astăzi, din ce în ce mai pregnant, este că se poate aplica cu succes unei naţiuni pentru a o distruge, trasmiţând mesajul că nimănui nu-i pasă. Geniul eminescian a fost incontestabil recunoscut în epoca sa. Eminescu însuşi era conştient de geniul său, versurile: “Trăind în cercul vostru strâmt, Norocul vă petrece, Iar eu în lumea mă simt, Nemuritor și rece.”, sunt expresia faptului că atât geniul său, cât și nemurirea sa erau niște realități pe care nu doar el le conștientiza, dar și adversarii săi, pentru care devenise din ce în ce mai incomod în calitatea sa de jurnalist politic. Modul în care Eminescu a fost scos din viața politică și culturală a României,este un exemplu pentru ceea ce azi numim „teoria geamurilor sparte”. Era iunie 1883 când la Capşa, Eminescu, partriotul revoltat, a sustinut un discurs la finalul căruia, se spune, ar fi scos un pistol spunând: „Vreau să îl împuşc pe rege!”. A fost arestat şi internat într-un ospiciu, iar ceea ce a urmat reprezintă pentru România „un geam spart” care a dus la ruina sufletelor şi a minţilor noastre. Controversele legate de împrejurările şi cauzele morţii lui Eminescu continuă şi astăzi şi vor continua veacuri la rând căci, „tăria parfurmurilor” nu s-a strâns în alt crin. Coicidenţă sau poate o altă dovadă că „geamul spart” este realitate socială despre care ar trebui să fim conştienţi.               Nicolae Labiș, cel pe care criticul Eugen Simion îl numise “buzduganul unei generații” şi pe care mulţi critici îl considerau un veritabil urmaş al lui Eminescu, reuşeşte ca până la 21 de ani să se impună ca lider al epocii sale. Ceea ce a urmat şi felul în care şi-a găsit sfârşitul Nicolae Labiş, continuă să fie o sursă de teorii şi mistere. „La spital, Labiş mi-a povestit cum s-a consumat accidentul… Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capşa, apoi însoţit de doi bărbaţi şi o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la «Victoria» din Piaţa Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane:„Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei»“, a povestit Mihai Stoian, prietenul lui Nicolae Labiş, pentru revista „Luceafărul“, una dintre ultimele discuţii purtate cu poetul. În zilele acestea, când comemorăm 132 de ani de la moartea lui Eminescu, România este acea clădire căreia i-a fost spart un geam în iunie 1883, iar semnalul a fost acela că nimănui nu-i pasă. Şi azi se mai sparg geamurile României, tot prin arestări, prin morţi suspecte şi prin înscenări. Ciprian DEMETER