Ca membru în Comitetul de Monitorizare al Programului Operațional Regional și totodată ca om de afaceri, salut alocarea de bani europeni pentru întreprinderile ce doresc să investească în construirea, extinderea spațiilor de producție/servicii sau dotarea cu active corporale, necorporale. Menționez că s-a publicat în data de 14.05.2020, varianta supusă consultării publice a Ghidului Solicitantului, iar valoarea finanțării nerambursabile acordate este de minimum 2 milioane euro și maximum 6 milioane euro.
Sunt alături de oamenii de afaceri, astfel, observațiile și propunerile pot fi trimise către mine pentru a le înainta mai departe.Propunerile dumneavoastră le voi prelua și ele vor ajunge pe masa de lucru al acestui comitet de monitorizare din care fac parte. Aștept propunerile.
D.S.
Sursa: facebook
Ce să spun! Ce dezvăluire senzațională, că, în piețe, în loc de marfă autohtonă, se vând produse din UE sau import! Chiar nu știau, cei de la ANPC și restul autorităților, că asta e o practică veche de treizeci de ani? Nu știau cei de la ANPC, ori cei de la DGA, Antifraudă și DNA, că șefii piețelor, împreună cu polițiștii, inspectorii ANPC, ANSVSA, iau șpagă și închid ochii, de ani de zile, la o astfel de concurență necinstită, pe care o fac șmecherii, adevăraților producători? Doar acum s-au prins? Atunci ar trebui concediați pentru prostie! Mecanismul e simplu: șmecherii, prin șpagă, obțin, de la primării corupte, certificate de producător (de regulă de unde au domiciliul ei sau părinții). În baza certificatelor obținute legal (unii au și terenuri) sau nelegal (au terenuri dar nu cultivă niciodată, nimic) vând cantități uriașe de legume și fructe, declarate că fiind produse de ei, dar aduse din UE sau import. Și tot prin șpagă, pe baza certificatelor de producători, obținute fraudulos, închiriază, la înțelegere necinstită cu șefii piețelor, toate mesele din piață, lunar, încât dacă vreun producător real vrea să-și vândă producția, n-are nici o șansă. Și totul sub ochii și cu concursul autorităților, care se prefac că nu știu ce se întâmplă. De ce? Pentru că șpăgile colectate de la șmecheri sunt foarte mari și de aceea lucrurile merg astfel.
Nu mă credeți? Monitorizați proprietățile șefilor piețelor, a polițiștilor ce s-au ocupat și se ocupă de piețe; interesați-vă cât costă să obții un post de șef într-o piață din Timișoara, Iași, Craiova sau București; ce șpagă trebuie să dea un polițist pentru a fi „arondat” să se ocupe de piețe și o să înțelegeți ce se întâmplă și de ce continuă să se vândă produse din UE sau import, ca marfa produsă în Romania, în detrimentul celor autohtone, în piețe. Așa că, de fapt, pe lângă că n-au nici o șansă să-și desfacă produsele în supermarketuri, producătorii autohtoni nu sunt lăsați nici în piețele agroalimentare să-și valorifice recolta. Nu de concurență, ci de mafia politico-interlopă și de nepăsarea și ipocrizia celor de la ANPC și a altor instituții.
Vrei să vinzi marfa, produsă cu mari sacrificii? Ești condiționat s-o vinzi la cei care dețin mesele în piață. Și nu oricum, în profit, ci la prețurile stabilite de ei. Adică la prețuri sub prețul de producție. Pentru că din profitul realizat, mafia trebuie să susțină și șpăgile! Așa funcționează mizeria și corupția, în piețele agroalimentare, de ani de zile. Cu șefii piețelor și polițiștii, inspectorii ANPC și Antifraudă, în prim plan. Funcționari care dețin averi colosale, făcute din șpăgile primite pentru a favoriza comercianții și a defavoriza producătorii. Averi pe care nimeni nu le verifică proveniența! Nici ANAF (prin Direcția de control al averii persoanelor fizice), nici DGA, nici parchetele, nici DNA. Chiar nu se poate stârpi această mafie care falimentează agricultura țărănească? Ba, se poate! Dar nimeni nu vrea, pentru că e o fabrică de bani negri. Nimeni nu vrea să facă cel mai elementar lucru posibil și obligatoriu. Să verifice dacă deținătorii de certificate de producător, au produs ceva și să monitorizeze, zilnic, cantitatea de produse expusă la comercializare și comercializata. De ce? Pentru că de la țăranii care vând zarzavaturi, fructe sau alte produse pe care le-au realizat prin muncă, șefii piețelor, inspectorii și polițiștii nu primesc șpagă. Or, în România, fără șpagă nu mai funcționează nimic! Așa că, pentru a se asigura șpaga, piețele au fost transformate într-un focar de corupție și evaziune fiscală, protejate politic și administrativ.
În zilele trecute au aparut în presa locală câteva articole referitoare la situația instituțiilor de cultură din Arad. În aceste articole se menționa faptul că Teatrul și Filarmonica „au fost lasate de izbeliste” de către autoritățile locale. În acest context, Sindicatul Artiștilor Interpreți din Filarmonica Arad dorește să facă unele precizari:
Nu cunoastem bine situația de la teatru, dar putem aduce câteva lămuriri în ce privește Filarmonica.
În data de 01.04.2020, a fost convocată Ședinta Consiliului de Administrație al Filarmonicii care a aprobat în unanimitate trecerea personalului artistic în șomaj tehnic până la data de 16.04.2020, cu plata unei indemnizații de 75% din salariul de bază.
În data de 15.04.2020 se emite o noua decizie prin care este prelungită prima decizie până la data de 14.05.2020.
Surpriza a venit odata cu fluturașul de salariu, cand angajații au constatat că suma era mai mică decât cea stabilită prin decizia Consiliului de Administrație și comunicată fiecărui angajat în parte. În urma nenumarătelor întrebări, nimeni nu a putut să lămurească misterul dispariției sumelor de bani.
Sindicatul a făcut mai multe adrese înspre Filarmonică încercând să lămurească această problemă, dar, deocamdată, nu am primit niciun răspuns.
Trebuie menționat faptul că la aceste ședinte au participat atât reprezentantul din partea Primăriei, cât și reprezentantul delegat de Consiliul Local, ambii votând pentru soluțiile adoptate.
Presedinte S.A.F.Arad, Mihai DOGARU
Chiar așa! De ce nu sunt întrebați, cei din vămi, de ce nu funcționează sistemele de supraveghere și scanerele, sau cum au ajuns să se defecteze, toate, în toate punctele vamale și nimeni să nu se sesizeze? De ce nu constituie Parlamentul, o comisie de anchetă? De ce nu anchetează DIICOT-ul modul cum au fost distruse sistemele de supraveghere care aveau rolul monitorizării traficului de droguri? De ce nu sunt monitorizați și trași la răspundere cei ce le defectează, intenționat? Pentru că defectarea intenționată a acestor sisteme de monitorizare, e un act de distrugere și sabotaj a activității de monitorizare, cu consecințe foarte grave. Răspunsul, chiar dacă ni se pare absurd, e simplu: nimeni nu asigură mentenanța acestor sisteme de supraveghere și nu monitorizează defectarea lor, pentru că banii obținuți din contrabanda din vămi alimentează clasa politică aflată la putere, de peste treizeci de ani de zile.
Contrabanda din vămi reprezintă una dintre sursele de bază ale pușculiței politice! Or, în aceste circumstanțe, eliminarea contrabandei din vămi, e bună, doar ca slogan de campanie electorală, destinat fraierilor care cred că există vreo forță politică în România care vrea, cu adevărat, să reducă frauda fiscală. La asta se rezumă eliminarea contrabandei din vămi. La sloganul electoral. Dincolo de campanie, totul revine la normal, cu camerele de supraveghere orientate către arăturile de toamnă sau primăvară și cu scanerele defectate la comandă! O singură dată au funcționat, fără ca funcționarii din vamă (vameșii, polițiștii) să știe că sistemul era activat și a-ți văzut ce s-a întâmplat: România era cât pe ce să rămână fără vameși și polițiști de frontieră (remember, loturile de șpăgari luate cu autobuzele și elicopterele, de la Moravița, Siret, Albița, Naidăș etc.). Și dacă nu intervenea puterea politică, taifunul ar fi măturat, cu certitudine, și jumătate din actuala clasă politică, conexată la șpăgile obținute din contrabanda din punctele de trecere a frontierei.
Deci, nu vă mirați nici că avem peste 20.000 de cazuri de COVID! Mare parte dintre cei care au trecut, „fentând” scanerele și sistemele de supraveghere, nu veneau din Ungaria, cum au declarat, ci din Italia, Spania sau Germania și și-au rezolvat problema tot prin șpagă! Ca să nu ma vorbim de tonele de „praf” cu care alimentăm occidentul, din lipsa scanerelor. Cum naiba să ne primească UE, în Schengen, fără sisteme de supraveghere și scanere? Era una dintre condiții, nu?
„## Ungaria: 16 persoane arestate joi pentru inventarea și distribuirea de știri false pe internet, legate de Coronavirus. Alte 87 de persoane cercetate pentru aceeași faptă, iar 27 de persoane pentru răspândirea de știri false care au creat panică. Repet: este vorba despre cei care creează și răspândesc intenționat știri false! Ce părere aveți?”.
Dar voi, dragi comuniști, ce părere aveți că Hando scrie cu haștag Ungaria în față? Păi, noi, comuniștii, vorbeam prostii când vă spuneam că Ando trebuie scris cu indicativul Ungariei în față, adică Hando? Stimați tovararăși și pretini, ce ne sugerează Hando, că ar fi mai bine să avem Rendor, nu poliție, să vină milițienii din Ungaria să-i aresteze pe toți?
BEȘ BAR
Românii primesc vești bune de la autorități, cu condiția să respecte în continuare măsurile de protecție pentru a ține sub control răspândirea noului coronavirus. Ministrul Sănătății a declarat la un post TV că dacă lucrurile evoluează bine, terasele se deschid la 1 iunie, iar plajele din 15 iunie.
Nelu Tătaru, ministrul sănătății, a spus că este foarte important ca populația să se conformeze regulilor impuse pe timpul stării de alertă, și anume să poarte mască în spații închise și în spații deschise aglomerate, să tușească și să strănute în cot, să nu se întâlnească în grupuri mai mari de trei, etc.
Pentru a avea vara pe care și-o doresc, numărul cazurilor de infectare cu COVID-19 trebuie să continue să scadă, iar asta se va întâmpla dacă se respectă restricțiile.
„Ce facem, facem evaluând. Noi evaluăm la 14 zile primele măsuri pe care le-am pus, 14 zile corespunzând acelei perioade de incubație. Dacă vedem că aceste măsuri de relaxare au avut efectul scontat, putem veni și cu celelalte măsuri de relaxare într-un timp 2. Sunt în discuție și avem protocoale pentru fiecare măsură pe care am dat-o. Pregătim protocoale pentru măsurile de relaxare pe care le bănuim după 1 iunie. Și la nivel de terase, poate, dacă lucrurile merg bine în aceste 14-15 zile, la 1 iunie putem deschide terasele, la 15 iunie putem deschide restaurantele sau putem deschide plajele”, a spus ministrul la Digi 24.
Important de menționat este că dacă se observă creșteri exponențiale ale cazurilor, „ne putem întoarce la măsurile restrictive pe care le-am avut”, spune Nelu Tătaru.
EU nu am avut cursuri de management. Cine a urmat, în 1990, școală de management? Dar am forțat mintea mea să găsesc soluții. Poate m-a ajutat și exercițiul filosofic, de la facultate. Cum zicea Lucian Blaga, filosofia e bemolul vieții, te ajută să adâncești lucrurile cu o jumătate de ton. Așa că văzând, gândind și înțelegând am acționat ca ziarul pe care îl conduc să fie, cât de cât, în pas cu mijlocele zilei de comunicare în presă. Am cumpărat faxuri – ha, Poliția a avut faxuri la trei ani după ziarul Adevărul! -, am cumpărat reportofoane, pentru că aproape săptămânal trimiteam un ziarist din redacția Adevărul, la Parlament. Să vadă, să audă, să ia interviuri, să ne scrie. Să scrie pentru arădeni. Am adus tipografie pe offset pe când presa centrală tipărea încă pe plumb. Nu nostalgiile mă fac să scriu aceste rânduri, ci faptul că Andrei Ando pomenea, recent, cum scriam de mână și dădeam materialele pe fax. La Campionatul Mondial de Fotbal din SUA, în 1994, stăteam la masa presei lângă ziariști străini. Europeni, americani, sud-americani. Eu scriam pe notes, cu pixul, ei lucrau pe laptop și transmiteau direct în redacție. Adică, intrau direct în calculatoarele redacției, eu pierdeam timp – cineva, Adriana Funariu, Dumnezeu să o odihnească!, mă aștepta la 3 dimineața, să vină faxul, să culeagă materialul pe calculator, să intre în ziar, pentru cititorii noștri. Am văzut și am zis că și redacția noastră ar trebui să aibă măcar un laptop. Și am cumpărat unul. Ce credeți? Câțiva din redacție s-au revoltat, cică e cheltuială, că se consumă din dividendele lor. Și laptopul a fost vândut! Azi, întreb, cine a avut minte și cine a fost prost?Tristan MIHUȚA
Se pare că Fifor ăsta, senator de Arad și președintele PSD Arad, a început să patineze rău de tot în ultima vreme. Omul, ori e prost informat, ori știe despre situația din Arad la fel cum știm noi despre cea din Burkina Faso, ori vorbește să nu tacă din gură. Și emite judecăți de valoare, crede el, ca și Râcea-n birt! În loc să vadă ce situație dramarică mai e pe la Nădlac (a scris ceva, însă pe tovarășul său Horea Timiș l-a exclus din schemă – o fi știind el de afacerile familgliei Timiș!!!, cu dezinfectanți, ălea, ălea) se leagă de terasele din municipiul Arad. O fi vrut să zică el ceva, dar unde e PREFECTUL KOMUNIST Ghiță Stoian, cel care stă la baza manipulării? Sau îi e frică lui Fifor să se lege de Komunistul de Stoian, cel de care care a pornit întreaga mârșăvie legată de terasele din centrul municipiului, pardon, comunei Arad?
„Am avut, astazi, parte de un nou episod din serialul, tot mai prost, cu interimarul Bibart in rol principal. Cum nu pierde nicio ocazie sa se filmeze si sa ne asigure de transpiratia sa suvoaie in folosul aradenilor, Calin Bibart reuseste fix contrariul. Adica sa ne convinga de faptul ca, in afara de a debita aiureli in fata camerei de cateva ori pe zi, altceva din ce ar trebui sa faca un primar uita sau habar nu are sa faca.Si uite asa, interimarul Călin Bibarț o dă cu bâta în baltă din nou. Călin, alintat, de ceva vreme Bibi, se gândește la zone alternative pentru a rezolva problema teraselor din centru, pe care prefectul Stoian le vrea demolate, pentru că așa vrea el. În locul teraselor care aparțin de restaurantele si cafenelele care funcționează de ani de zile în centrul Aradului, care au alimentat cu bani grei bugetul local și care nu și-au putut amplasa terasele fără autorizații și, din nou, mulți bani cheltuiți, Călin vrea locuri frumos iluminate. Unde? În parcări, pe lângă Biserica Roșie, prin Piața Avram Iancu unde vor fi măsuțe și umbreluțe și probabil și scăunele.
Cine va deservi măsuțele și umbreluțele: cei care au baza în cu totul altă parte? Poate, dacă veți comanda o cafelută sub umbreluță la măsuță, va veni băiatul de la Glovo cu bicicleta și v-o va aduce de la câteva sute de metri distanță. Cel puțin, așa sună logica fără logică a lui Călin Bibarț-umbreluță și măsuță iluminată.Știe el cum se poate face asta: așa cum au făcut-o colegii săi Geani și Sergiulică anul trecut când au transformat în pietonală o strada din centrul Aradului, înainte chiar de a avea acoperirea legală a unei hotărâri de CLM. Și unde au fost amplasate măsuțe, umbreluțe și luminițe, cu acoperirea legală pe care atunci acelasi interimar, Bibi, nu a căutat-o.Dar, îi spunem noi, acolo măsuțele și umbreluțele amplasate pe domeniul public erau în fața localurilor, care, la vremea aceea, au fost favorizate față de proprietarii teraselor de pe Bulevard.Adică exact cei care își vor vedea acum investițiile aruncate în neant de interimarul Bibi și de prefectul Stoian, demolatorii de agenti economici.Cine i-a dat lui Călin ideea de a înlocui terasele cu măsuțe și umbreluțe? O fi vorbit cu proprietarii de care fuge ca Necuratul de tamaie si pe care îi va falimenta mai ceva ca pandemia? Sau totul este rodul imaginatiei sale bogate, după o profundă meditație în resedinta sa cat un cartier, cuprinsa între două străduțe?”
Fiforeee, habar nu ai de substratul acestei afeceri! Întreabă, dacă nu ști? Cât despre prefectul komunist Stoian Ghiță, îți este frică să spui ceva?
Soții TROACĂ
Guvernul a publicat textul hotărârii privind declararea stării de alertă, care intră în vigoare de astăzi. Textul prevede măsurile care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.
Începând cu data de 18.05.2020 se instituie starea de alertă pe întreg teritoriul țării pe o durată de 30 de zile.
Noile reglementări prevăd o serie de relaxări, dar și restricții pentru cetățeni. Astfel, putem circula fără declarație pe proprie răspundere doar în cadrul localității de domiciliu și în zona metropolitană, este interzisă organizarea de mitinguri, concerte, activități sportive în aer liber cu mai mult de 3 persoane, purtarea măștilor în spații închise sau deschise aglomerate este obligatorie, iar cine nu respectă aceste măsuri va fi amendat.
(Din cartea mea „Adevărul gol-goluț”)
Oricum am privi lucrurile, Argentina este un partener potențial deloc de neglijat. De aceea, nu pricepeam de ce este atât de insignifiantă preocuparea noastră pentru a pătrunde pe piața argentiniană. Invers, nu este însă așa. Ne-am întâlnit, în Buenos Aires, cu zeci de oameni de afaceri, interesați fie să exporte fie să importe. Numai pentru importul de vagoane s-au arătat interesate cinci societăți argentiniene – de vagoane pentru transportul cerealelor, al țițeiului, al minereurilor …
De ce suntem așa de apatici? De ce nu ne zbatem să cucerim piețe, ceea ce ar însemna și menținerea fabricilor care, vedem toți, își închid porțile una după alta? Și nu doar că nu cucerim alte piețe, dar le pierdem și pe cele existente! Gândurile de mai sus le purtam cu mine pe străzile din Buenos Aires și, cu fiecare pas, cu fiecare nouă dezvăluire, tristețea mi se transforma într-un fel de disperare: de fapt, ce se întâmplă cu noi? Să fim așa de neștiutori? Să nu înțelegem că America de Sud nu este lumea a treia?! Noi am învățat doar câteva nume de țări – SUA, Japonia, Germania … – care, într-adevăr, sunt importante, dar departe de a însemna totul. Din păcate, oamenii de decizie din țara noastră nu gândesc în acești termeni – dacă gândesc cumva! Mă uit la lumea de pe stradă. Toți sunt bine îmbrăcați, atenți față de propria persoană și de imaginea pe care o impun celorlalți. Fac parte, desigur, din clasa mijlocie, în care intră majoritatea populației. Aici, a fi un „mijlociu” înseamnă să deții un apartament, una sau două automobile, soția să nu lucreze, să ieși măcar o dată pe săptămână la un spectacol, la restaurant … Așa se și explică de ce restaurantele răsar la fiecare pas și toate sunt pline „ochi”. Și de ce Buenos Aires are o viață de noapte animată, care începe de pe la orele 22-23.
Se poate spune că fiecare argentinian participă la prefigurarea destinului național. Și asta, pentru că în Argentina, la fel ca în Brazilia, votul este obligatoriu. La urne, se aplică stampila pe cartea de identitate. Dacă cineva nu votează, trebuie să se justifice în fața tribunalului. Neprezentarea la urne se pedepsește penal, cu ridicarea drepturilor cetățenește pe o perioadă de doi ani. Ceea ce înseamnă o adevărată nenorocire, pe care populația o evită. Nu pot să nu mă întreb dacă o asemenea măsură e democratică ori ba, dacă ea nu anulează libertatea persoanei prin constrângerea de a vota. De discutat. Finalitatea însă, cred, este una democratică: președintele, parlamentarii ceilalți aleși ajung să reprezinte cu adevărat voința națiunii ori a comunităților locale. Una este ca să fii ales președinte după participarea la vot a întregii națiuni și cu totul altceva să fii ales în fruntea statului de 20 la sută din populație, cum se întâmplă la noi. Părerea mea, vorba pitorescului Nicolae Văcăroiu.
Din nou, japonezii
La Buenos Aires, cu greu găsești un loc la hotel – și sunt sumedenie de hoteluri, har Domnului! Vin turiști din lumea întreagă, dar vin și oameni de afaceri interesați de această piață fabuloasă, preocupați să simtă, să înțeleagă ce ar putea exporta pe această piață. Japonezii și sud-coreenii își trimit aici oameni care au o singură misiune: să se uite în vitrine, prin magazine, să vadă ce produse au trecere și la ce prețuri. Pe baza informațiilor trimise de ei, acasă, în Japonia și în Coreea de Sud, se analizează cererea pieței și se pregătesc pentru a fi ofertate Argentinei (dar la fel se întâmplă și în alte țări) produse și mai bune, dar și mai ieftine. Ambasadele, de asemenea, sunt preocupate de promovarea exporturilor țării lor spre Argentina. Nu pot să nu revin și să nu compar. Ce facem noi? Dormim! Și prin ambasade, dar și acasă, în țară. Între două somnuri, vedem, constatăm că în Argentina ori aiurea am putea exporta multe. Dar până să întreprindem ceva, ne apucă iar moleșeala și somnul. Este evident că nu cunoaștem piețele externe, că nici prin cap nu ne trece să procedăm precum japonezii și sud-coreenii. Este o lipsă de voință „pozitivă” (că în alte privințe, egoiste, suntem de o tenacitate, de o voință negativă uimitoare) și o lipsă de interes înspăimântătoare.
Discut toate aceste, într-o frumoasă seară de noiembrie, echivalentă lunii mai de la noi, cu Mihai Șarlea. Stăm într-un parc superb, pe o bancă, sub cel mai mare ficus pe care l-am văzut vreodată. Nu știu de câți oameni ar fi nevoie ca să-l poată cuprinde cu brațele … De fapt, tulpina sa este o împletitură, o îngemănare de tulpini. Totul are un diametru de cel puțin doi metri. Ca într-un simbol, tulpinile se unesc spre vârf și trimit în lateral ramuri de câte o jumătate de metru grosime. Ca să nu se rupă, uriașele ramuri sunt susținute, din loc în loc, cu propte metalice. O mână întinsă de către om naturii, să se răsfețe în voie. Admirăm peisajul, dar revenim, obsesiv, asupra neînțelesului fel al nostru de a fi și de a vrea. Sau de a nu vrea, naiba știe cum să-l definesc. Destul că stăm și vegetăm, în timp ce lumea din jurul nostru se zbate, merge înainte, mărind până la insurmontabil distanța dintre noi și ceilalți, cei din față.
Suntem însă în Buenos Aires, unde poate nu vom mai ajunge niciodată, așa că o luăm din nou pe Avenida California, batem cu pasul câteva străzi comerciale, nu mai largi de 8-10 metri, destinate doar pietonilor. Din loc în loc, tineri, numeroși tineri, ne întind fluturași care te cheamă să iei cina într-o anume pizzerie, într-un anume restaurant, să asiști la un spectacol de tangouri ori de samba, să intri într-un club de noapte sau chiar să soliciți „serviciile” unei femei, dacă inima o cere și buzunarul nu face mofturi. Multe magazine sunt încă deschise, deși e trecut de ora 22. Vitrinele și rafturile gem de mărfuri de calitate. Blănuri de tot felul, de vulpe de Patagonia (regiune sudică a Argentinei, cu zăpezi veșnice), de nurcă etc., atât de râvnite de către femei, te îmbie la prețuri accesibile, de câteva sute de dolari. Un costum de foarte bună calitate se poate cumpăra cu 400-600 de dolari sau de peso, ceea ce e totuna și oriunde, până și la ziare poți plăti în peso ori în dolari. Intrăm într-o pizzerie, comandăm modest, spaghetti carbonara recipe, un Merlot alb. Apoi, sub privirile atente ale fetei care se ocupă de noi (toți ospătarii serveau la masă, după care se retrăgeau într-un colț, cu mâinile încrucișate la piept, și își priveau cu atenție mesele), ne cufundăm melancolic în această lume care știe să trăiască pentru că știe și să muncească. O, dulce Românie, asta ți-o doresc!
Românii noștri
Cea mai mare parte a populației Argentinei este de origine spaniolă. Dar și italiană, fiindcă aici trăiesc peste cinci milioane de „peninsulari”. O comunitatea puternică, de care Italia are grijă ca de propriii fii. De altfel, comunitatea are un reprezentant permanent în Parlamentul Italiei. Sigur, mai sunt și alte comunități: nemțească, ucraineană, evreiască, armenească și chiar una românească. Ambasada României deține o listă cu vreo 600 de români, deși recensământul din 1991 consemna existența a circa 5.000 de conaționali. Din păcate, cei mai mulți nu trec pe la ambasadă decât când au probleme, după cum nici Ambasada nu se omoară cu firea pentru căutarea și atragerea lor într-o solidaritate comunitară firească. Aceeași lipsă de unitate ca în țară. Așa că nu mă miră să aflu că nu avem acolo o biserică, deși cândva ființa una catolică. Ortodocșii români merg pe la alte biserici, dacă merg, ori apelează la serviciile unui preot croat, care oficiază o slujbă în rit ortodox, dar într-o limbă care este un fel de melanj ciudat, de croată și spaniolă. Slujba nu se ține într-o biserică, ci într-o casă. Or, dacă biserică nu e, nimic nu e, nici viață comunitară, nici unitate, pentru că limba neamului și conștiința unității naționale, în vremuri grele, tocmai prin biserică s-a păstrat și tot așa s-au consolidat. Nu-i de mirare, așadar, că la Buenos Aires, ca în atâtea alte părți ale lumii, românii noștri nu reușesc să se adune într-o comunitate viabilă, precum alte nații.
Despre Argentina se pot scrie tomuri. Da, Argentina m-a cucerit. Este o țară pe care merită să o vezi și să o cunoști. Ea are, în toate, câte ceva din pasiunea cu care, la cocteilul oferit în cinstea noastră de către Uniunea Industriașilor din Buenos Aires, în finalul întâlnirii de afaceri, un cunoscut cântăreț argentinian ne interpreta tangouri celebre. Bărbatul acela parcă aduna în vocea sa, ce umplea frumoasa grădină a Uniunii, întreaga emoție din poveștile romantice, născute ori provocate, peste decenii, de minunatele tangouri. Nicăieri în lume nu m-am simțit mai acasă!
Tristan MIHUȚA
Am o groază de prieteni stomatologi și n-aș vrea să-i prind pe unii dintre ei că-mi zic ceva „de dulce” la postarea asta, însă nu pot să nu mă documentez. Că așa e normal, zic. Văd pe „feisbuc” o groază de postări d-ale dentiștilor (am numărat, fără efort, cel puțin douăsprezece), cum că mai gata va trebui să ne vindem un rinichi dacă vrem o plombă, o punte, ceva, de-acum încolo, fiindcă sunt copleșiți de costurile noilor norme de igienă care li se impun din cauza covidului. Acuma, eu vin și zic: la dentist, ca norocul, n-am motive să merg. Totuși, cu copiii merg și dacă am și dacă n-am treabă, că am dat de-o doctoriță tânără și drăguță care pe fiică-mea, cel puțin, o face să râdă și s-o iubească. Așa că mergem tot la două luni, ba o extracție, ba o sigilare, ba una, ba alta. Mărunțișuri. În fine, de când o știu pe dentista asta, să tot fie vreo 9 ani (Sofia avea opt luni când am dus-o prima oară la ea, să se uite de ce n-are fata mea niciun dinte, că în parc până și copiii de patru luni aveau barem doi… De, mamă nebună!); deci de când o știu, nu intrăm în cabinet dacă nu ne punem picioarele într-o chestie care ne încalță cu pungi albastre de plastic; nu ne așezăm pe scaun până nu ne dă un soi de halat de unică folosință, cu mâneci lungi, peste care pune o bavețică din ceva material plastic, flexibil însă; nu i-am văzut fața în cabinet niciodată, fiindcă are așa: botoșei de-ăia albaștri ca noi (pe jos poți să tai clisă și părădăici și să mănânci), halat și pantaloni albi, mască peste gură, PESTE CARE are vizieră (de altfel, la ea am văzut prima dată o vizieră, acum opt ani… ba, mint, are și tata una, pentru când sudează, mă rog…); halatul i-a fost mereu închis până în gât; pe mâini are mănuși pe care și le trage doar după ce se spală ca chirurgii-n filme, de mă mir că mai are piele pe degete; practic, i se văd doar ochii, prin viziera aia; de sterilizat și ce mai e pe-acolo ce să mai zic, are o cameră specială pentru asta, am văzut-o cu coada ochiului, pare un frigideroi mare plin cu sertare transparente, plin de leduri și ușor zgomotos, care-i omoară, sunt sigură, și pe tații virușilor. Ce vreau să zic: condiții mai draconice ca la fata asta n-am văzut în NICIUN CABINET medical sau de dentiști din Arad. Punct. Și asta nu de când cu covidul, ci de opt ani, de când o cunosc. Și, în sfârșit, întrebarea: dacă prețurile cu care lucrează sunt absolut decente și investiția sa în igienă este uriașă, OBSERVABILĂ cu ochiul liber, despre ce condiții igienice în plus vorbesc dentiștii, cum am zis mai sus, încât m-am și speriat văzând la ce prețuri vor fi „nevoiți” ei să urce lucrările din cauza condițiilor de igienă suplimentare pe care trebuie să le ofere??? Păi, până acuma n-au fost tot ca la dentista mea condițiile alea? Vă spun eu sigur că dacă fata asta mai adaugă ceva în materie de igienă, îi mai lipsește doar să lucreze sub un tunel cu raze ultraviolete… Așadar, despre ce vorbim? Că-mi place să fiu lămurită, nu de alta.Eugenia CRAINIC (sursa: fb)
Știu că fiecăruia i se pare că copilăria lui a fost extraordinară, dar uneori am impresia cu numai la noi la Șimișna (foto) vacanța de vară venea cu „cursa”. De la Dej. Una mai mică și una mai mare, cu burduf, veneau una pe-o parte, alta pe cealaltă a Someșului și se întâlneau fix în fața bufetului din sat undeva înainte de înserat, producând vânzoleală de oameni și mai ales, în perioada asta, de domnișoare și domnișori din aceia spălăciți așa ca mine, jumătate orășeni, trei sferturi țărani, fiindcă dorul de sat bătea mereu pe atunci matematica de oraș. Șoferii celor două autobuze zăboveau vreo jumătate de oră în bufet inainte de a continua traseul și consumau asemenea cantități incât m-ar aresta pe mine acum că am fost martor pasiv la asemenea scene fie și numai dacă le-aș pomeni aici injumătățite.
Așa periculos trăiau pe atunci oamenii serile și vacanțele de vară!!
Eu cred că cel mai frumos dintre noi era Bobocul de la Turda. Năltuț, blond, ochi albaștri, știa să danseze, avea voce, o anumită golăneală de oraș muncitoresc de aia de plăcea fetelor, fără discuție că era frumușelul trupei noastre de băieți închegate mai mult la început pe criterii de vecinătate și transformată în ani în prietenie din aceea care nu va muri decât odată cu ultimul care iși va mai aminti câte o poveste ca asta pe care o scriu eu acum.
Poveștile de dragoste incepeau cam așa… Apărea câte unul dintre prieteni la un moment dat informându-ne de venirea a câte una, două domnișoare, „uai cât de faine”, de obicei verișoare ( parcă astea faine toate erau verișoare între ele), la nu știu ce lele, într-o zonă a satului, una mai mereu departe de unde locuiam noi, de parcă era o altă regulă ca alea faine să vină mereu la câte o bunică sau mătușă care obligatoriu trebuia să setea departe. Atunci eu, și aici nu mă laud deloc, dar de fiecare dată eu adunam câți disponibili eram si plecam în prima acțiune de recunoaștere-cucerire cu disponibilul trupei la momentul respectiv. Apăream în zonă ca ulii cu ochii după puișorii de aur.
Cel mai bine era decă cloșca, adică bunica, respectiv mătușa avea fântână. Îți făceai de lucru prin zonă până apărea la un moment dat prin curte și atunci începea clasicul dialog al setii pe care toată lumea îl știa cel mai bine de zeci de ani, fiindcă pe atunci,până mai creșteai trebuia să te saturi cu multă apă rece de fântână până să ajungi să te stămperi odată și de dragoste.
– Bună zîua!
– Buna zua!
– Lele Floare fă bine și dă-ne și nouă să bem niște apa?
– Da, vi-i sete?- ne întreba cu îngrijorare perceptibil ironică.
– Sete da răspundeam eu atât de convins de instantaneu mi se usca cerul gurii.
– Apoi atunci v-oi da… Mihaelă! Ioană, aduceți un pahar să beie feciorii aieștea, că ia, or trecut p-aci și amu li-i sete!
Și așa iși făceau intrarea în scenă cele pe care din clipa aceea puține lucruri le opreau să devină dragostea verii câte unuia dintre noi.
Nu mai știu de ce ne-am supărat noi atunci pe fetele alea de pe Coastă! Dar fiind un pic de lider am hotărât și toți au fost în asentimentul meu să nu mai mergem seara pe la ele. Trebuie că a fost ceva important că nu îmi amintesc să mai fi avut vreodată, în vreo altă vacanță, să ne pedepsim ca să pedepsim, în asemenea hal! Am umblat prin alte locuri nu așa faine, dar am fost fermi și demni! 😄 Pe Bobocul nu mai știu de ce nu îl mai lăsau noaptea. Ziua era fiecare la lucrul lui așa că nu l-am mai prea văzut. A plecat la Turda cu vreo două săptămâni înainte de sfârșitul vacanței. Apoi vreo două vacanțe nu a venit în sat. Nici nu se gândea că vom afla vreodată cum mergea el seară de seară pe ascuns, pe Coastă, la grupul de „pedepsite”, cărora le povestea cum nu a fost el de acord cu mine și cât riscă fiindcă acum îl căutăm toată ziua să îl batem. Și el le tot povestea și ele îl tot mângâiau.
Și anii treceau, veneau tot alte vacanțe, și tot cu o poveste și o mângâiere și câte un pahar de apă ne-am trezit feciorași și noi și dragostea ne venea mai la îndemână. Și se pornise Bobocul meu cu dragoste pe o zână venită de pe la Timișoara. Și era o noapte cu lună faină pe ulicioara zânei și Bobocul prin casă căuta cu Zâna minuni, iar eu pe bancă țineam ocupată sora mai mică a Zânei cu o minune de poveste. Și-n timpul ăsta se arată în fața mea Vlad Brutarul, băiat fain, mai mare ca noi, fecior în toată firea care își făcea deja singur banul. Și înainte de Boboc plimbase și Vlad pe Zână și îl luase ceva dor și venise să vadă…
– E cu Bobocul, mă întreabă Vlad?
– E, răspund eu!
– Am auzit eu ceva și am vrut să fiu sigur. Nu le zi nimic, adăugă Vlad, băiat fin.
Cum pleacă Vlad, îl fluier. Insist. Apare după câteva minute.
– Hai, nebunule, zic! Hai că umblă brutarul cu un cuțit după tine prin sat să taie din tine că i-ai luat Zâna. I-am zis că sunteți la nu stiu cine peste Vale și a plecat încolo.
Alb s-a făcut. A umblat Bobocul meu toată vara aia tot pe ascuns și cu ochii după brutar și l-a bântuit cuțitul ăla ca pe mine altădată povestea cu fetele de pe Coastă.☺️
Toată viața am râs apoi de poveștile astea două. Și de alte două sute.
Numai că, câteodată, toată viața nu e ceva imens și niciodată nu e ceva fără sfârșit. A murit Bobocul meu anul trecut. Exact într-o zi ca asta. Chiar în asta. Întâmplarea a făcut să îi fiu prin preajmă în perioada aia. Boala necruțătoare mă pregătise, iar apoi, săptămânile de comă mă obișnuiseră cu gândul. Când s-a întămplat mă simțeam oarecum pregătit. Am ajuns insă la o primărie de sector pentru a-l putea trimite acasă, la Turda. Mi-au întins o hârtie cu numele lui scris în partea de sus. Un certificat de deces. A trebuit să semnez cu numele meu, în partea de jos. A fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-am făcut în viața mea!
( Uneori mă gândesc la luna aceea de pe ulicioară de la Șimișna, că a copt-o rotundă și faină Vlad Brutarul, în cuptor și că strig la Vlad și îmi dă un cuțit și mă întind după ea și o tai felii și o mănânc așa, goală, eu cu Bobocul și că viața e o vacanță de vară, numai o vacanță de-o vară, și râdem, și râdem.)
Emilian Eli PINTEA
Duminică, 8 noiembrie. Din nou la drum. Iar bagaje, iar autocar, iar avion, iar cazare la hotel. Înainte de a părăsi hotelul, trecem pe la recepție, să lăsăm cheile. Surpriză! Unii dintre noi, cei care au avut „musafire”, trebuia să plătească 20 de dolari. „Taxă de lux”. „Musafirele”, chemate prin recepționer ori luate pe alese, direct de la una dintre mesele de pe terasa din fața hotelului, treceau obligatoriu pe la recepție, ca să anunțe în ce cameră urcă. Și recepționerul, pe lângă faptul că le proteja, știind unde sunt, mai trecea și camera la categoria „lux”. Așa că, în conformitate cu vorba aceea, cu „domnia și …”, s-a plătit. „Luxul” – direct la „musafiră”, 40 de dolari, și la recepție, 20. Total, 60 de dolari!
Las în urmă Brazilia și, dacă ar fi s-o caracterizez într-o frază, aș reveni la sintagma pe care am consemnat-o deja: „Ce strică brazilienii ziua, repară Dumnezeu noaptea”. Într-un fel, brazilienii ne seamănă – au „arta” de a face haz de necaz. Necazul lor (ca și al nostru?!) este că prea mulți nu se omoară cu munca, iar hazul este de fapt o autoironie, dar nu una care să usture și să alarmeze, ci una care să facă din slăbiciune o calitate. Iar „calitatea” izbăvitoare este dată de bogățiile imense al țării. Așa se explică de ce, în ciuda potențialului de care dispune, Brazilia este o țară a marilor contraste, a orașelor ce coagulează construcții foarte moderne, dar și sute de favele, cu case din carton și din ce s-o mai nimeri, o aglomerație mizeră de oameni extrem de săraci.
De la Sao Paolo la Buenos Aires am făcut mai puțin de două ore, încât la ora locală 12, ora 17 în România, suntem deja în camerele hotelului „Las Naciones”, din centrul capitalei argentiniene. Nu mă simt grozav, ceva nu e în regulă cu stomacul (mâncarea bună, dar „grea”, din seara trecută, cred). Gigi Albu, la fel, avea puseu de hipertensiune! M-a rugat să caut o farmacie, să cumpăr un tensiometru, că medicamente își luase de acasă. Serviciu l-am onorat ireproșabil! Apoi, arunc o privire peste documentarul cu care venisem de acasă și-l completez cu datele pe care tocmai le-am primit prin grija Ambasadei României în Argentina.
Ca întindere, Argentina face parte din grupul statelor mari. Are o suprafață de 3.761.274 de kilometri pătrați, adică de vreo 15 ori suprafața României. Teritoriul continental este o câmpie vastă, de-a lungul Atlanticului, iar la vest se înalță Anzii, cu vârful Aconcagua (6.959 m). Deși vastă, câmpia este folosită doar în proporție de 9 % pentru culturile agricole, iar pășunile (renumitele „pampas”) cuprind 52 la sută. La o asemenea suprafață de câmpie cultivată, Argentina este o mare exportatoare de grâu, porumb etc. Este și o mare exportatoare de carne de vită (deține 45 de milioane de bovine). În 1998, Argentina avea 35 de milioane de locuitori, din care 85 la sută sunt albi, restul fiind metiși, amerindieni, de alte rase. Circa 90 la sută din populație este catolică.
Cosmopolitul Buenos Aires
Avenida Corrientes, strada pe care se află hotelul, este una dintre numeroasele străzi care cad perpendicular pe Bulevardul „9 iulie”. Încă din fața hotelului zăresc, la circa 250-300 de metri, Obeliscul înălțat în memoria spaniolului Don Pedro Mendoza, în 1936, la împlinirea a 400 de ani de la înființarea orașului, care primise numele de Santa Maria del Buenos Aires. Interesant, Mendoza avea să părăsească localitatea la scurt timp după aceea – lăsând, într-un fel, lucrarea neterminată. Abia la 11 iunie 1580, Juan de Garay îl va „reînființa”, practic, însă Argentina îl cinstește doar pe cel care a pus piatra de temelie.
Cum începusem să mă simt mai bine, plec la o plimbare. Era o frumoasă zi de primăvară. Nu era cald, dar soarele mă făcea să mă simt bine doar în sacou (îmi amintisem, după primii pași, de fotbaliștii din echipa României, care în iunie 1930 ajungeau la Montevideo în ținută lejeră, de vară, uitând că în emisfera sudică era iarnă!). Ajung în Bulevardul „9 iulie” și nu știu ce să admir mai întâi. Fără exagerare, impresia a fost una copleșitoare. Nu mai văzusem niciodată un asemenea bulevard. Clădirile, în majoritate ridicate pe la începutul secolului al XX-lea, unele, poate, chiar mai devreme, mă fac să mă simt ca într-un mare oraș din Europa. Doar ici și colo, câte o clădire în „stil american”, din oțel, beton și sticlă, atât de frecvent întâlnite peste tot în lume, la sfârșitul mileniului. Bulevardul are o deschidere de vreo 100 de metri și, în unele zone, asigură câte 16 benzi pentru automobile, pe un singur sens! În mijlocul său, Obeliscul. Pe marginea trotuarelor largi – care permit comercianților să amplaseze terase pentru cei ce vor să zăbovească la o cafea, cu ziarul în față, la un suc, la prăjitură ori la o bere -, un „lanț” de arbori, care n-au încă frunze, în schimb sunt încărcați cu niște flori minunate, de un mov viu, tonic. Sunt încântat de această minunăție a naturii și întreb o tânără chelneriță, care stătea în așteptarea clienților, la una dintre terase, cum se numesc acei arbori. Nu știe. Însă, amabilă, se duce să-și întrebe patronul. Apoi, îmi spune ceva, dar nu sunt convins că înțeleg corect și îi ofer pixul și notesul în care scrie „Jucaranda”. Nu mai am tupeul să abuzez și s-o întreb cum se numesc ceilalți arbori, cu tulpina în formă de sticlă, gâtuită sus și jos, care cresc mai spre mijlocul bulevardului, între cele două sensuri de circulație. Aveam să aflu, până la urmă, de la un vânzător de ziare (deh, curiozitatea jurnalistului!): „borracho”, adică bețivanul, cu trimitere la forma sa.
Mașini bine întreținute aleargă spre capetele nevăzute ale bulevardului. Taxiurile, vopsite în negru, partea de jos, și în galben, partea de sus, sunt aproape tot atât de numeroase ca autoturismele personale. Multe dintre ele sunt Renault, Peugeot sau Citroen, făcute aici, în cooperare cu francezii. Dar și mașinile nemțești sunt bine reprezentate. În stânga Obeliscului, Teatrul Colon, ridicat în 1900. Un bilet costă aici 50 de dolari. Spun „dolari” pentru că moneda națională „peso” este egală cu dolarul. Și stă așa din 1992, ceea ce ar putea sugera că Argentina are o economie fără inflație, grație unei strategii financiare ce a fost clădită tocmai în sensul menținerii parității peso-dolar la raportul 1/1. Prin lege, aveam să aflu, se urmărește să nu se scurgă în afară capitalurile, iar economia trebuie să asigure o creștere anuală de cel puțin cinci la sută. În plus, statul argentinian este preocupat de atragerea investitorilor străini. Și aceștia vin. Japonezi, americani, francezi, englezi …
Poate nu este lipsit de semnificație faptul că George Soros, cunoscutul multimiliardar american, este cel mai mare deținător de bunuri imobiliare (terenuri și clădiri) din Argentina. Deschiderea spre capitalul străin este susținută și prin strategia neoliberală a privatizării totale. Din câte îmi spunea Viorel Ipate, consilier la Ambasada României, guvernul tocmai lucra la elaborarea strategiei privind privatizarea centralelor nucleare.
Buenos Aires este una dintre marile metropole ale lumii. Lumea de aici este cosmopolită, iese la teatru, la cinema, la numeroasele localuri ce oferă oferă spectacole de tango (doar suntem în patria tangoului, nu?) ori, pur și simplu, bărbatul își pune cravata îmbracă un costum bun și își invită soția ori prietena la un restaurant. Orașul se compune dintr-un nucleu, în care trăiesc circa trei milioane de oameni și din aglomerări formate în jurul acestui nucleu, în care locuiesc încă vreo opt milioane de suflete. În orice parte ai porni din centru, ca să ieși din oraș îți trebuie 100 de kilometri până când vei putea spune că te-ai despărțit de Buenos Aires, atâtea clădiri s-au adunat aici de-a lungul vremii. Am văzut cartiere bogate, dar și cartiere sărace, asemenea favelelor braziliene, care sunt numite „villa miseria”.
Ambasada României, situată pe Calle Arroyo 962-970 ( clădire veche, cu parter și două etaje, înfrumusețată cu vitralii și „mobilă stil”), se află în apropierea Bulevardului „9 iulie”, în zona rezidențială numită „Retiro”. Mai la sud este renumitul cartier Boca, din care a pornit tangoul, unde se află Stadionul „Bombonera”, proprietate a Clubului Boca Juniors, celebra echipă a lui Maradona. Nu departe de Ambasada noastră se găsește marele parc Racoleta și cimitirul unde este înmormântată și Evita Peron, cea care a devenit un simbol și o eroină națională pentru majoritatea argentinienilor. Spre regretul meu, nu am ajuns acolo și de câte ori ascult „Don’t cry for me Argentina” regretul se reactualizează.
Acum, să explic titlul acestui episod. Peste tot, de la oficialitățile argentiniene, la diplomații Ambasadei, am auzit numeroase laude despre economia Argentinei. Iar pentru „rigoarea cu care aplică programele, reformele”, Argentina era dată mereu ca exemplu, de către FMI. Ei bine, peste doar trei ani, în 2001, Argentina a falimentat. Iar colapsul economic a distrus clasa de mijloc și a ridicat nivelul sărăciei la 57,5 la sută. Era rezultatul politicilor implementate cu „ajutorul” FMI, al implementării politicilor neoliberale, care au făcut posibilă spolierea a miliarde de dolari de către bănci străine și corporații. Multe din bunurile și resursele Argentinei au fost jefuite fără rușine. Sistemul său financiar a fost folosit chiar pentru spălare de bani de către Citibank, Credit Suisse și JP Morgan. A se ține minte: când te laudă FMI, nu înseamnă că e neapărat de bine (pentru tine, ca țară, ca populație, vreau să zic!). Donc, atention!
Tristan MIHUȚA
Stimați locuitori ai Comunei Zăbrani,
Grupul de suport tehnic privind gestionarea bolilor înalt contagioase la nivelul Județului Arad, în urma procedurii de aprobare tacită, a decis începând de astăzi 16.05.2020 orele 17,00 accesul locuitorilor UAT-urilor cuprinse în Zona Metropolitană Arad, fără obligativitatea completării declarației pe proprie răspundere!
Deci, locuitorii Comunei Zăbrani care doresc să călătorească pe traseul Lipova-Arad, nu au nevoi de declarație deoarece se deplasează în interiorul Zonei Metropolitane din care facem si noi (comuna Zăbrani) parte!
A făcut ce făcut botoxatul de Arad și ne-am pricopsit cu un Gheorghe Stoian (comunist înnăscut, cum ne spun cititorii) prefect de Arad. Asta după ce acest Stoian a fost „sluga nemernică” a olteanului Falcă, acest element care a transformat Aradul într-o comună cu tramvaie. Pentru cei care nu știu, acest Stoian Ghiță a fost „sculă”, cu ghilimelele de rigoare, inspector sau mare șef la Serviciul Construcții și Urbanism din cadrul Primăriei Arad. Vedeți, stimați comuniști adevărați, de ce Aradul nu are fațadele renovate, ca la Oradea, de exemplu? Pentru că până ajungi la… Zeus, te împiedeci de rahați!
După aceea, pentru serviciile prestate în folosul și interesul botoxatului (despre Pro Arhitectura Elei Falcă și despre contractele cu Primăria, vom mai vorbi) acest Jitză „doi” a ajuns County Manager. Atenție, „menajer” de județ, aflat directa subordinea a lui Iustinel Șpăgărel Cionca care este, așa semidoct, mai marele Aradului (și la love… le). De acolo și până la Prefectură a fost un pas mic.
Dar, între timp Stoian a avut grijă să-și pună soția într-un punct cheie la Primăria Aradului. Astfel, cu voia lui primarului nelegitim Bibarț, Madona (așa o cheamă pe doamna Stoian) a devenit sceretarul instituției. Deci, a doua semnătură în „statul” Arad. Loc pe care îl va ține cald până când va pleca, mai de voie, mai de nevoie Ghiță Stoian din fruntea Prefecturii. Deci? Lucrare ca la carte.
Că Stoian a dat Hotărârea cu desființarea teraselor din centrul Aradului, sunt păreri pro, dar mai ales CONTRA! Vom aborda și acest subiect sensibil pentru arădeni. Dar, astăzi vă supunem atenției, și îi supunem pentru știință (dacă știe ce e aia) și prefectului „marionetă” Stoian, o situație care ne-a fost semnalată de la Tisa Nouă, comuna Fântânele. O clădire (vezi foto) în curs de construcție, de câțiva ani, nu are niciun fel de autorizație de construcție. Că nu reiese de nicăieri, că nu există o tablă pe care să scrie că ce, că cum, că cine lucrează la ea, că cine este beneficiarul!!!!!! Noi știm cine este. Că face parte din angrenajul PNL Arad, ca VOLUNTAR bineînțeles! Vom reveni și cu asta.
Păi, tovarășe prefect, care te-ai dat mare sculă pe basculă atunci când erai la Urbanism, la Primărie, și ai dat cu barda în stânga și în dreapta, ai amendat și ai făcut dosare penale, acum închizi ochii? LOGIC! Pentru că nu și se permite să-ți deschizi ciocul, să nu sufli o vorbă din gura aia de comunist.
Ești tare, mare șmecher pe la Spitalul Județean, după cum vedem, pe unde te duci și unde te legi de personalul medical care, în comparației cu tine, încearcă să țină piept situației actuale. Pervers ordinar! Oamenii, doamnele pe care le-ai jignit chiar au lucrat și lucrează în condiții de ev mediu, cu frica în sân că se pot îmbolnăvi oricând, la condițiile pe cerea le-ați oferit voi. Tu vii și dai cu steagul, ca pe vremea comuniștilor, arunci vorbe grele? Dar cine ești tu? Și nici măcar nu ai avut bunul simț să îți pui MASCĂ!!!! (vezi text, foto și film pe criticarad.ro) Sau pentru tine nu se aplică legea?
Dă-ți DEMISIA de onoare! Dar, cum nu ai așa ceva vom fi nevoiți să deschidem cutia Pandorei. Arădenii de bun simț de-abia așteaptă.
Romulus D.
Prefectura a anunțat astăzi că accesul locuitorilor din unitățile administrativ-teritoriale cuprinse în Zona Metropolitană Arad va fi permis în perimetrul delimitat de unitățile administrativ-teritoriale respective fără obligativitatea completării declarației pe proprie răspundere.
Măsura intră în vigoare începând de astăzi, 16 mai 2020, ora 17 și vizează următoarele unități administrativ-teritoriale: Municipiul Arad, orașele Curtici, Nădlac, Pecica, Sântana, Pâncota și Lipova, precum și comunele Semlac, Șeitin, Peregu Mare, Iratoșu, Dorobanți, Șofronea, Macea, Șimand, Zărand, Olari, Seleuș, Șiria, Zimandu Nou, Livada, Covăsânț, Vladimirescu, Ghioroc, Păuliș, Zăbrani, Frumușeni, Fântânele, Șagu, Vinga, Zădăreni, Felnac și Secusigiu.
„Măsura a fost decisă de Grupul de suport tehnic privind gestionarea bolilor înalt contagioase la nivelul județului Arad. Data și ora intrării în vigoare a măsurii vin ca urmare a procedurii de aprobare tacită a Deciziilor emise de Grupul de suport, care necesită un interval de 24 de ore pentru eventuale contestații din partea membrilor Comitetului Județean pentru Situații de Urgență Arad”, se arată într-un comunicat de presă al Instituției Prefectului.
Preocupat de soarta proprietarilor de terase din municipiul Arad, primarul Călin Bibarț a gândit câteva soluții care să răspundă interesului cetățenilor de a petrece timpul liber în spații deschise și în egală măsură să ofere o gură de oxigen agenților economici, se arată într-un comunicat de presă al Primăriei Municipiului Arad, ca urmare a deciziei Comitetului Județean pentru Situații de Urgență de a desființa terasele de pe trotuare.
„Am luat cunoștință de decizia Comitetului Județean pentru Situații de Urgență. În consecință, venim în sprijinul comercianților și le oferim posibilitatea ca în locul teraselor să amplaseze GRATUIT măsuțe cu umbreluțe. Astfel, oferim arădenilor posibilitatea de a petrece momente speciale în aer liber, fără a le fi pusă în pericol sănătatea, iar comercianților le întindem o mână de ajutor scutindu-i de costuri suplimentare. Mai mult decât atât propun pietonalizarea altor câteva străduțe din municipiu după modelul străzii 1 Decembrie, care s-a dovedit de un real succes. Aștept cu deosebit interes propunerile arădenilor cu privire la străzile care ar putea deveni pietonale, puse în valoare cu ajutorul iluminatului ambiental. În pofida măsurilor de distanțare socială impuse de starea de alertă, continuăm să fim alături de oameni, de dorințele lor și să-i ferim pe cât posibil de impactul măsurilor restrictive”, a declarat Călin Bibarț, primarul municipiului Arad.
N.A.
Excelentă metodă aplicată de Câțu! Si de încurajat, când e vorba de politicieni pseudo-educați. Educația face diferența! Pentru că, dacă în mediul privat valoarea impune respectul, în politică, se pare, tupeul impune respectul. Or, nu-i totuna să poți, pentru că ai valoare sau să crezi că poți, pentru că ai tupeu!
Buni de gură, precum Ciolacu și Simonis, sunt și țiganii din Ferentari, din Craiova sau Brăila. Mai greu e când îi pui să citească ceva și să-ți explice ceea ce citesc. S-a văzut în numărul amenzilor luate în timpul COVID, marea majoritate din cauza analfabetismului. Ca să nu mai vorbim când sunt puși să scrie! La acest capitol, sunt în stare sa pun pariu că Ciolacu și Simonis sunt analfabeți funcționali. Dar, pentru că nu i-a testat nimeni, ies la televizor, cu tupeu și, pentru că nu sunt obligați să citească și să spună ce-au înțeles, ori să scrie ce-au citit, pozează în intelectuali și critică pe cei educați, gen Câțu, profitând că moderatorii nu le testează competența. Un specimen aparte, un șofer cu tupeu și pretenții de intelectual, este fostul ministru Budăi.
Sărac în vocabular (n-are în bagaj prea multe cuvinte să se exprime și de aceea se chinuie să prezinte probleme tehnice, cu limbajul unuia mers la școala la bătrânețe) și cunoștințe de specialitate, ba chiar convins că se pricepe, Budăi este expresia falimentului școlii românești și a PSD. Adică efectul dezastrului din educație, care produce analfabeți funcționali, cu uriașe carențe intelectuale, dar vanitoși (știți zicala cu prostul, că nu-i prost destul, dacă nu-i și fudul, nu?) și bazinul limitat de specialiști, de certă valoare, a PSD. Orientați, profesioniști în „datul din coate”, acest gen de ciobani intelectuali (plastic exprimat), pentru că sunt vicleni, slugi credincioase și știu să se facă utili, au depistat modul prin care își pot utiliza diplomele obținute fraudulos: partidele politice și administrația publică. Adică, acolo unde nu există concurență și solicitări la nivelul pregătirii, care să le testeze capacitatea intelectuală și adevărata valoare. Ca să performezi în politică sau administrație, e suficient sa fii slugă și să știi să pui pe alții să lucreze pentru tine.
În nici un caz nu se performează în mediul privat, acolo unde valoarea nu poate fi substituită doar cu tupeu! OK! Vorbind de valoare: Ciolacu, Simonis sau Budăi ar fi putut ocupa, vreodată, în viață, posturile și funcțiile pe care le-a ocupat Câțu, în mediul privat? Ar fi putut absolvi școlile pe care le-a absolvit, Câțu? Răspunsul e, evident: niciodată, în nici o circumstanță! Atunci, întreb: cu ce drept moral sau profesional își permit acești indivizi să-l critice și înjure pe Câțu? Cu cel oferit de găurile negre, insurmontabile din educație? Cu educația interlopă de „ferentari” a lui Ciolacu, cariera profesionala ascunsă a lui Simonis sau tupeul de șofer, al lui Budăi? Nu e cam prea puțin? Mergând mai departe, cu analiza, pun aceeași întrebare și privindu-l pe Eugen Teodorovici. Că are școli dâmbovițene, absolvite numai el știe cum, nu contestă nimeni. Pedigreul e pictat conform cerințelor. Dar, în comparație cu Câțu, a făcut dovada, Teodorovici, în alt mediu decât cel bugetar, că e competitiv profesional? Cine l-ar angaja, pe acest filfizon, miștocar, ca specialist, în domeniul privat. Deci, în concluzie, indivizi care, dacă n-ar exista sistemul bugetar, nu s-ar putea hrăni, critică și dau lecții profesionale și morale, celor care au confirmat că au valoare și în privat? Și asta înseamnă societate normală? Să mimezi educația și să găsești un mediu, care promovează pseudo-educația, substituind adevărata valoare? Și să mai fii și arogant? Nu înseamnă că ești, de fapt, un profitor, cu tupeu? Nu asta făceau și comuniștii, gen Ceaușescu? Nu se pricepeau la nimic, dar dădeau indicații docte în toate domeniile, pe principiul ca erau genii proletare în toate. Și s-au văzut efectele: patruzeci de ani de stagnare, fără progres, pierduți în raport cu celelalte țări europene. Iar dacă cineva, pregătit, îi contrazicea, îl băgau la pușcărie sau îl desființau profesional, discreditându-l prin campanii politice.
Ceea ce văd și acum în propaganda pesedistă. Văd că sistemul se perpetuează. Știți de ce? Pentru că acești pseudo-educați, frustrați că nu au fost în stare să facă școlile la timp, cu diplome obținute fraudulos, neacoperite de pregătire, nu sunt puși în situația să dovedească ca sunt pregătiți si competenți profesional. Sistemul politic, special adaptat pentru ei, le ascunde adevărata valoare. Și profită, pozând în ceea ce nu sunt! De câte ori li se cere un răspuns concret, care necesită cunoștințe solide, de specialitate și sunt prinși în offside, ori, vicleni, recurg la miștocăreală de tip grobian și jigniri de mahalagiu, gen Teodorovici cu „chiparosul” (despre care, sunt convins, că dacă era întrebat nu știa ce este, unde crește și cum arată), ori, neexperimentați, dau în bâlbâiala, precum Ciolacu, Simonis sau Budăi.
Am o întrebare: nu le e rușine profesorilor care le-au dat note de trecere, la facultate, unora precum Teodorovici, Simonis, Ciolacu sau Budăi, când îi văd la TV, cum schimonosesc limba română, cum o sluțesc (precum miticii) și nu înțeleg sensul cuvintelor? Cum siluesc gramatica limbii române, de se vede și se simte, de la o poștă, ca s-au dus degeaba la școală? Nu le e rușine și nu se apucă cu mâinile de cap profesorii când văd ce ascensiune fulminantă, folosindu-se de trambulina imorală, numită politică, au avut aceste loaze, pe care le-au tolerat și de care le-a fost milă?
Are dreptate Câțu! Fără politică, adică fără consilieri și secretare care să le explice ce citesc și să-i îndrume când vor să spună ceva, ori să le redacteze ce scriu calibalistic, acești indivizi ar fi fost, cel mult, niște paznici de obiective sau șoferi. Nu cred ca educația le-ar fi permis mai mult. Însă, în disprețul educației, ei ne dau lecții, în toate domeniile. Oare cât ne vor mai reprezenta, semidocții?
Stimați tovarăși și pretini, suntem în plin război epidemiologic, un virus cumplit amenință Aradul! Virusul se numește HAndo, și va fi transmis prin intermediului celui mai vindecat de Covid dintre arădeni, adică HAndrei HAndo, adică Andrei Ando cu indicativul țării pe care o servește.
Iată ce anunță acest personaj, un guru al presei arădene: „Am donat astăzi plasmă pentru pacienții Covid-19 în stare gravă. Sper să fie cu folos!”. Păi, da, o să fie cu folos pentru Hungaria, că plasma lui Hando o să le inoculeze arădenilor, un alt virus, Hovid 2020, în legătură directă cu „Trianon 100”, acțiune desfășurată de Ungaria pe teritoriul României. Primele simptome ale virusului Hovid 2020 sunt halucinații ale românilor, care vor recunoaște că Tratatul de la Trianon este nedrept, că Ardealul aparține Ungariei, că Ținutul Secuiesc trebuie să obțină imediat autonomie, pentru a putea trece vsub suzeranitatea Ungariei.
Noi, comuniștii de la Flacăra Roșie, vă transmitem mesajul acoperiților noștri în serviciile secrete: Să vă ferească Ișten să acceptați plasma lui Hando, că mâine vă bateți nevasta să-și schimbe numele din Maria în Marișka și pruncul să nu mai fie Ionică, ci Janos!
NEWS ALERT/ Lovitură DURĂ pentru restaurante și cafenele: Toate TERASELE de pe trotuare trebuie DESFIINȚATE în TREI ZILE
Starea de alertă vine cu măsuri dure pentru cafenelele și restaurantele care dețin terase amenajate pe trotuare.
Astfel, Comitetul Județean pentru Situații de Urgență a dispus desființarea acestora, în toate localitățile din județul Arad.
„Autoritățile administrației publice locale vor lua măsuri ca, în termen de 3 zile, toate terasele situate pe trotuarele de pe domeniul public să fie desființate/demolate în vederea asigurării unei circulații pietonale corespunzătoare și a păstrării distanței fizice sanitare. Autoritățile administrației publice locale vor identifica și aproba zone în care vor putea fi amenajate terase în aer liber”, se arată în hotărârea Comitetului Județean pentru Situații de Urgență.
Pentru a oferi cea mai bună experiență, folosim tehnologii precum cookie-urile pentru a stoca și/sau accesa informații de pe dispozitiv. Consimțirea la aceste tehnologii ne va permite să procesăm date precum comportamentul de navigare sau ID-urile unice pe acest site. Neconsimțirea sau retragerea consimțământului poate afecta negativ anumite caracteristici și funcții.
Functional
Mereu activ
The technical storage or access is strictly necessary for the legitimate purpose of enabling the use of a specific service explicitly requested by the subscriber or user, or for the sole purpose of carrying out the transmission of a communication over an electronic communications network.
Preferințe
Stocarea tehnică sau accesul este necesară în scop legitim pentru stocarea preferințelor care nu sunt cerute de abonat sau utilizator.
Statistics
Stocarea tehnică sau accesul care sunt utilizate exclusiv în scopuri statistice.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
The technical storage or access is required to create user profiles to send advertising, or to track the user on a website or across several websites for similar marketing purposes.
(Din cartea mea „Adevărul gol-goluț”)
Oricum am privi lucrurile, Argentina este un partener potențial deloc de neglijat. De aceea, nu pricepeam de ce este atât de insignifiantă preocuparea noastră pentru a pătrunde pe piața argentiniană. Invers, nu este însă așa. Ne-am întâlnit, în Buenos Aires, cu zeci de oameni de afaceri, interesați fie să exporte fie să importe. Numai pentru importul de vagoane s-au arătat interesate cinci societăți argentiniene – de vagoane pentru transportul cerealelor, al țițeiului, al minereurilor …
De ce suntem așa de apatici? De ce nu ne zbatem să cucerim piețe, ceea ce ar însemna și menținerea fabricilor care, vedem toți, își închid porțile una după alta? Și nu doar că nu cucerim alte piețe, dar le pierdem și pe cele existente! Gândurile de mai sus le purtam cu mine pe străzile din Buenos Aires și, cu fiecare pas, cu fiecare nouă dezvăluire, tristețea mi se transforma într-un fel de disperare: de fapt, ce se întâmplă cu noi? Să fim așa de neștiutori? Să nu înțelegem că America de Sud nu este lumea a treia?! Noi am învățat doar câteva nume de țări – SUA, Japonia, Germania … – care, într-adevăr, sunt importante, dar departe de a însemna totul. Din păcate, oamenii de decizie din țara noastră nu gândesc în acești termeni – dacă gândesc cumva! Mă uit la lumea de pe stradă. Toți sunt bine îmbrăcați, atenți față de propria persoană și de imaginea pe care o impun celorlalți. Fac parte, desigur, din clasa mijlocie, în care intră majoritatea populației. Aici, a fi un „mijlociu” înseamnă să deții un apartament, una sau două automobile, soția să nu lucreze, să ieși măcar o dată pe săptămână la un spectacol, la restaurant … Așa se și explică de ce restaurantele răsar la fiecare pas și toate sunt pline „ochi”. Și de ce Buenos Aires are o viață de noapte animată, care începe de pe la orele 22-23.
Se poate spune că fiecare argentinian participă la prefigurarea destinului național. Și asta, pentru că în Argentina, la fel ca în Brazilia, votul este obligatoriu. La urne, se aplică stampila pe cartea de identitate. Dacă cineva nu votează, trebuie să se justifice în fața tribunalului. Neprezentarea la urne se pedepsește penal, cu ridicarea drepturilor cetățenește pe o perioadă de doi ani. Ceea ce înseamnă o adevărată nenorocire, pe care populația o evită. Nu pot să nu mă întreb dacă o asemenea măsură e democratică ori ba, dacă ea nu anulează libertatea persoanei prin constrângerea de a vota. De discutat. Finalitatea însă, cred, este una democratică: președintele, parlamentarii ceilalți aleși ajung să reprezinte cu adevărat voința națiunii ori a comunităților locale. Una este ca să fii ales președinte după participarea la vot a întregii națiuni și cu totul altceva să fii ales în fruntea statului de 20 la sută din populație, cum se întâmplă la noi. Părerea mea, vorba pitorescului Nicolae Văcăroiu.
Din nou, japonezii
La Buenos Aires, cu greu găsești un loc la hotel – și sunt sumedenie de hoteluri, har Domnului! Vin turiști din lumea întreagă, dar vin și oameni de afaceri interesați de această piață fabuloasă, preocupați să simtă, să înțeleagă ce ar putea exporta pe această piață. Japonezii și sud-coreenii își trimit aici oameni care au o singură misiune: să se uite în vitrine, prin magazine, să vadă ce produse au trecere și la ce prețuri. Pe baza informațiilor trimise de ei, acasă, în Japonia și în Coreea de Sud, se analizează cererea pieței și se pregătesc pentru a fi ofertate Argentinei (dar la fel se întâmplă și în alte țări) produse și mai bune, dar și mai ieftine. Ambasadele, de asemenea, sunt preocupate de promovarea exporturilor țării lor spre Argentina. Nu pot să nu revin și să nu compar. Ce facem noi? Dormim! Și prin ambasade, dar și acasă, în țară. Între două somnuri, vedem, constatăm că în Argentina ori aiurea am putea exporta multe. Dar până să întreprindem ceva, ne apucă iar moleșeala și somnul. Este evident că nu cunoaștem piețele externe, că nici prin cap nu ne trece să procedăm precum japonezii și sud-coreenii. Este o lipsă de voință „pozitivă” (că în alte privințe, egoiste, suntem de o tenacitate, de o voință negativă uimitoare) și o lipsă de interes înspăimântătoare.
Discut toate aceste, într-o frumoasă seară de noiembrie, echivalentă lunii mai de la noi, cu Mihai Șarlea. Stăm într-un parc superb, pe o bancă, sub cel mai mare ficus pe care l-am văzut vreodată. Nu știu de câți oameni ar fi nevoie ca să-l poată cuprinde cu brațele … De fapt, tulpina sa este o împletitură, o îngemănare de tulpini. Totul are un diametru de cel puțin doi metri. Ca într-un simbol, tulpinile se unesc spre vârf și trimit în lateral ramuri de câte o jumătate de metru grosime. Ca să nu se rupă, uriașele ramuri sunt susținute, din loc în loc, cu propte metalice. O mână întinsă de către om naturii, să se răsfețe în voie. Admirăm peisajul, dar revenim, obsesiv, asupra neînțelesului fel al nostru de a fi și de a vrea. Sau de a nu vrea, naiba știe cum să-l definesc. Destul că stăm și vegetăm, în timp ce lumea din jurul nostru se zbate, merge înainte, mărind până la insurmontabil distanța dintre noi și ceilalți, cei din față.
Suntem însă în Buenos Aires, unde poate nu vom mai ajunge niciodată, așa că o luăm din nou pe Avenida California, batem cu pasul câteva străzi comerciale, nu mai largi de 8-10 metri, destinate doar pietonilor. Din loc în loc, tineri, numeroși tineri, ne întind fluturași care te cheamă să iei cina într-o anume pizzerie, într-un anume restaurant, să asiști la un spectacol de tangouri ori de samba, să intri într-un club de noapte sau chiar să soliciți „serviciile” unei femei, dacă inima o cere și buzunarul nu face mofturi. Multe magazine sunt încă deschise, deși e trecut de ora 22. Vitrinele și rafturile gem de mărfuri de calitate. Blănuri de tot felul, de vulpe de Patagonia (regiune sudică a Argentinei, cu zăpezi veșnice), de nurcă etc., atât de râvnite de către femei, te îmbie la prețuri accesibile, de câteva sute de dolari. Un costum de foarte bună calitate se poate cumpăra cu 400-600 de dolari sau de peso, ceea ce e totuna și oriunde, până și la ziare poți plăti în peso ori în dolari. Intrăm într-o pizzerie, comandăm modest, spaghetti carbonara recipe, un Merlot alb. Apoi, sub privirile atente ale fetei care se ocupă de noi (toți ospătarii serveau la masă, după care se retrăgeau într-un colț, cu mâinile încrucișate la piept, și își priveau cu atenție mesele), ne cufundăm melancolic în această lume care știe să trăiască pentru că știe și să muncească. O, dulce Românie, asta ți-o doresc!
Românii noștri
Cea mai mare parte a populației Argentinei este de origine spaniolă. Dar și italiană, fiindcă aici trăiesc peste cinci milioane de „peninsulari”. O comunitatea puternică, de care Italia are grijă ca de propriii fii. De altfel, comunitatea are un reprezentant permanent în Parlamentul Italiei. Sigur, mai sunt și alte comunități: nemțească, ucraineană, evreiască, armenească și chiar una românească. Ambasada României deține o listă cu vreo 600 de români, deși recensământul din 1991 consemna existența a circa 5.000 de conaționali. Din păcate, cei mai mulți nu trec pe la ambasadă decât când au probleme, după cum nici Ambasada nu se omoară cu firea pentru căutarea și atragerea lor într-o solidaritate comunitară firească. Aceeași lipsă de unitate ca în țară. Așa că nu mă miră să aflu că nu avem acolo o biserică, deși cândva ființa una catolică. Ortodocșii români merg pe la alte biserici, dacă merg, ori apelează la serviciile unui preot croat, care oficiază o slujbă în rit ortodox, dar într-o limbă care este un fel de melanj ciudat, de croată și spaniolă. Slujba nu se ține într-o biserică, ci într-o casă. Or, dacă biserică nu e, nimic nu e, nici viață comunitară, nici unitate, pentru că limba neamului și conștiința unității naționale, în vremuri grele, tocmai prin biserică s-a păstrat și tot așa s-au consolidat. Nu-i de mirare, așadar, că la Buenos Aires, ca în atâtea alte părți ale lumii, românii noștri nu reușesc să se adune într-o comunitate viabilă, precum alte nații.
Despre Argentina se pot scrie tomuri. Da, Argentina m-a cucerit. Este o țară pe care merită să o vezi și să o cunoști. Ea are, în toate, câte ceva din pasiunea cu care, la cocteilul oferit în cinstea noastră de către Uniunea Industriașilor din Buenos Aires, în finalul întâlnirii de afaceri, un cunoscut cântăreț argentinian ne interpreta tangouri celebre. Bărbatul acela parcă aduna în vocea sa, ce umplea frumoasa grădină a Uniunii, întreaga emoție din poveștile romantice, născute ori provocate, peste decenii, de minunatele tangouri. Nicăieri în lume nu m-am simțit mai acasă!
Tristan MIHUȚA 
Eu cred că cel mai frumos dintre noi era Bobocul de la Turda. Năltuț, blond, ochi albaștri, știa să danseze, avea voce, o anumită golăneală de oraș muncitoresc de aia de plăcea fetelor, fără discuție că era frumușelul trupei noastre de băieți închegate mai mult la început pe criterii de vecinătate și transformată în ani în prietenie din aceea care nu va muri decât odată cu ultimul care iși va mai aminti câte o poveste ca asta pe care o scriu eu acum.
Poveștile de dragoste incepeau cam așa… Apărea câte unul dintre prieteni la un moment dat informându-ne de venirea a câte una, două domnișoare, „uai cât de faine”, de obicei verișoare ( parcă astea faine toate erau verișoare între ele), la nu știu ce lele, într-o zonă a satului, una mai mereu departe de unde locuiam noi, de parcă era o altă regulă ca alea faine să vină mereu la câte o bunică sau mătușă care obligatoriu trebuia să setea departe. Atunci eu, și aici nu mă laud deloc, dar de fiecare dată eu adunam câți disponibili eram si plecam în prima acțiune de recunoaștere-cucerire cu disponibilul trupei la momentul respectiv. Apăream în zonă ca ulii cu ochii după puișorii de aur.
Cel mai bine era decă cloșca, adică bunica, respectiv mătușa avea fântână. Îți făceai de lucru prin zonă până apărea la un moment dat prin curte și atunci începea clasicul dialog al setii pe care toată lumea îl știa cel mai bine de zeci de ani, fiindcă pe atunci,până mai creșteai trebuia să te saturi cu multă apă rece de fântână până să ajungi să te stămperi odată și de dragoste.
– Bună zîua!
– Buna zua!
– Lele Floare fă bine și dă-ne și nouă să bem niște apa?
– Da, vi-i sete?- ne întreba cu îngrijorare perceptibil ironică.
– Sete da răspundeam eu atât de convins de instantaneu mi se usca cerul gurii.
– Apoi atunci v-oi da… Mihaelă! Ioană, aduceți un pahar să beie feciorii aieștea, că ia, or trecut p-aci și amu li-i sete!
Și așa iși făceau intrarea în scenă cele pe care din clipa aceea puține lucruri le opreau să devină dragostea verii câte unuia dintre noi.
Nu mai știu de ce ne-am supărat noi atunci pe fetele alea de pe Coastă! Dar fiind un pic de lider am hotărât și toți au fost în asentimentul meu să nu mai mergem seara pe la ele. Trebuie că a fost ceva important că nu îmi amintesc să mai fi avut vreodată, în vreo altă vacanță, să ne pedepsim ca să pedepsim, în asemenea hal! Am umblat prin alte locuri nu așa faine, dar am fost fermi și demni! 😄 Pe Bobocul nu mai știu de ce nu îl mai lăsau noaptea. Ziua era fiecare la lucrul lui așa că nu l-am mai prea văzut. A plecat la Turda cu vreo două săptămâni înainte de sfârșitul vacanței. Apoi vreo două vacanțe nu a venit în sat. Nici nu se gândea că vom afla vreodată cum mergea el seară de seară pe ascuns, pe Coastă, la grupul de „pedepsite”, cărora le povestea cum nu a fost el de acord cu mine și cât riscă fiindcă acum îl căutăm toată ziua să îl batem. Și el le tot povestea și ele îl tot mângâiau.
Și anii treceau, veneau tot alte vacanțe, și tot cu o poveste și o mângâiere și câte un pahar de apă ne-am trezit feciorași și noi și dragostea ne venea mai la îndemână. Și se pornise Bobocul meu cu dragoste pe o zână venită de pe la Timișoara. Și era o noapte cu lună faină pe ulicioara zânei și Bobocul prin casă căuta cu Zâna minuni, iar eu pe bancă țineam ocupată sora mai mică a Zânei cu o minune de poveste. Și-n timpul ăsta se arată în fața mea Vlad Brutarul, băiat fain, mai mare ca noi, fecior în toată firea care își făcea deja singur banul. Și înainte de Boboc plimbase și Vlad pe Zână și îl luase ceva dor și venise să vadă…
– E cu Bobocul, mă întreabă Vlad?
– E, răspund eu!
– Am auzit eu ceva și am vrut să fiu sigur. Nu le zi nimic, adăugă Vlad, băiat fin.
Cum pleacă Vlad, îl fluier. Insist. Apare după câteva minute.
– Hai, nebunule, zic! Hai că umblă brutarul cu un cuțit după tine prin sat să taie din tine că i-ai luat Zâna. I-am zis că sunteți la nu stiu cine peste Vale și a plecat încolo.
Alb s-a făcut. A umblat Bobocul meu toată vara aia tot pe ascuns și cu ochii după brutar și l-a bântuit cuțitul ăla ca pe mine altădată povestea cu fetele de pe Coastă.☺️
Toată viața am râs apoi de poveștile astea două. Și de alte două sute.
Numai că, câteodată, toată viața nu e ceva imens și niciodată nu e ceva fără sfârșit. A murit Bobocul meu anul trecut. Exact într-o zi ca asta. Chiar în asta. Întâmplarea a făcut să îi fiu prin preajmă în perioada aia. Boala necruțătoare mă pregătise, iar apoi, săptămânile de comă mă obișnuiseră cu gândul. Când s-a întămplat mă simțeam oarecum pregătit. Am ajuns insă la o primărie de sector pentru a-l putea trimite acasă, la Turda. Mi-au întins o hârtie cu numele lui scris în partea de sus. Un certificat de deces. A trebuit să semnez cu numele meu, în partea de jos. A fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-am făcut în viața mea!
( Uneori mă gândesc la luna aceea de pe ulicioară de la Șimișna, că a copt-o rotundă și faină Vlad Brutarul, în cuptor și că strig la Vlad și îmi dă un cuțit și mă întind după ea și o tai felii și o mănânc așa, goală, eu cu Bobocul și că viața e o vacanță de vară, numai o vacanță de-o vară, și râdem, și râdem.)
Emilian Eli PINTEA 
Eu cred că cel mai frumos dintre noi era Bobocul de la Turda. Năltuț, blond, ochi albaștri, știa să danseze, avea voce, o anumită golăneală de oraș muncitoresc de aia de plăcea fetelor, fără discuție că era frumușelul trupei noastre de băieți închegate mai mult la început pe criterii de vecinătate și transformată în ani în prietenie din aceea care nu va muri decât odată cu ultimul care iși va mai aminti câte o poveste ca asta pe care o scriu eu acum.
Poveștile de dragoste incepeau cam așa… Apărea câte unul dintre prieteni la un moment dat informându-ne de venirea a câte una, două domnișoare, „uai cât de faine”, de obicei verișoare ( parcă astea faine toate erau verișoare între ele), la nu știu ce lele, într-o zonă a satului, una mai mereu departe de unde locuiam noi, de parcă era o altă regulă ca alea faine să vină mereu la câte o bunică sau mătușă care obligatoriu trebuia să setea departe. Atunci eu, și aici nu mă laud deloc, dar de fiecare dată eu adunam câți disponibili eram si plecam în prima acțiune de recunoaștere-cucerire cu disponibilul trupei la momentul respectiv. Apăream în zonă ca ulii cu ochii după puișorii de aur.
Cel mai bine era decă cloșca, adică bunica, respectiv mătușa avea fântână. Îți făceai de lucru prin zonă până apărea la un moment dat prin curte și atunci începea clasicul dialog al setii pe care toată lumea îl știa cel mai bine de zeci de ani, fiindcă pe atunci,până mai creșteai trebuia să te saturi cu multă apă rece de fântână până să ajungi să te stămperi odată și de dragoste.
– Bună zîua!
– Buna zua!
– Lele Floare fă bine și dă-ne și nouă să bem niște apa?
– Da, vi-i sete?- ne întreba cu îngrijorare perceptibil ironică.
– Sete da răspundeam eu atât de convins de instantaneu mi se usca cerul gurii.
– Apoi atunci v-oi da… Mihaelă! Ioană, aduceți un pahar să beie feciorii aieștea, că ia, or trecut p-aci și amu li-i sete!
Și așa iși făceau intrarea în scenă cele pe care din clipa aceea puține lucruri le opreau să devină dragostea verii câte unuia dintre noi.
Nu mai știu de ce ne-am supărat noi atunci pe fetele alea de pe Coastă! Dar fiind un pic de lider am hotărât și toți au fost în asentimentul meu să nu mai mergem seara pe la ele. Trebuie că a fost ceva important că nu îmi amintesc să mai fi avut vreodată, în vreo altă vacanță, să ne pedepsim ca să pedepsim, în asemenea hal! Am umblat prin alte locuri nu așa faine, dar am fost fermi și demni! 😄 Pe Bobocul nu mai știu de ce nu îl mai lăsau noaptea. Ziua era fiecare la lucrul lui așa că nu l-am mai prea văzut. A plecat la Turda cu vreo două săptămâni înainte de sfârșitul vacanței. Apoi vreo două vacanțe nu a venit în sat. Nici nu se gândea că vom afla vreodată cum mergea el seară de seară pe ascuns, pe Coastă, la grupul de „pedepsite”, cărora le povestea cum nu a fost el de acord cu mine și cât riscă fiindcă acum îl căutăm toată ziua să îl batem. Și el le tot povestea și ele îl tot mângâiau.
Și anii treceau, veneau tot alte vacanțe, și tot cu o poveste și o mângâiere și câte un pahar de apă ne-am trezit feciorași și noi și dragostea ne venea mai la îndemână. Și se pornise Bobocul meu cu dragoste pe o zână venită de pe la Timișoara. Și era o noapte cu lună faină pe ulicioara zânei și Bobocul prin casă căuta cu Zâna minuni, iar eu pe bancă țineam ocupată sora mai mică a Zânei cu o minune de poveste. Și-n timpul ăsta se arată în fața mea Vlad Brutarul, băiat fain, mai mare ca noi, fecior în toată firea care își făcea deja singur banul. Și înainte de Boboc plimbase și Vlad pe Zână și îl luase ceva dor și venise să vadă…
– E cu Bobocul, mă întreabă Vlad?
– E, răspund eu!
– Am auzit eu ceva și am vrut să fiu sigur. Nu le zi nimic, adăugă Vlad, băiat fin.
Cum pleacă Vlad, îl fluier. Insist. Apare după câteva minute.
– Hai, nebunule, zic! Hai că umblă brutarul cu un cuțit după tine prin sat să taie din tine că i-ai luat Zâna. I-am zis că sunteți la nu stiu cine peste Vale și a plecat încolo.
Alb s-a făcut. A umblat Bobocul meu toată vara aia tot pe ascuns și cu ochii după brutar și l-a bântuit cuțitul ăla ca pe mine altădată povestea cu fetele de pe Coastă.☺️
Toată viața am râs apoi de poveștile astea două. Și de alte două sute.
Numai că, câteodată, toată viața nu e ceva imens și niciodată nu e ceva fără sfârșit. A murit Bobocul meu anul trecut. Exact într-o zi ca asta. Chiar în asta. Întâmplarea a făcut să îi fiu prin preajmă în perioada aia. Boala necruțătoare mă pregătise, iar apoi, săptămânile de comă mă obișnuiseră cu gândul. Când s-a întămplat mă simțeam oarecum pregătit. Am ajuns insă la o primărie de sector pentru a-l putea trimite acasă, la Turda. Mi-au întins o hârtie cu numele lui scris în partea de sus. Un certificat de deces. A trebuit să semnez cu numele meu, în partea de jos. A fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-am făcut în viața mea!
( Uneori mă gândesc la luna aceea de pe ulicioară de la Șimișna, că a copt-o rotundă și faină Vlad Brutarul, în cuptor și că strig la Vlad și îmi dă un cuțit și mă întind după ea și o tai felii și o mănânc așa, goală, eu cu Bobocul și că viața e o vacanță de vară, numai o vacanță de-o vară, și râdem, și râdem.)
Emilian Eli PINTEA 
Că Stoian a dat Hotărârea cu desființarea teraselor din centrul Aradului, sunt păreri pro, dar mai ales CONTRA! Vom aborda și acest subiect sensibil pentru arădeni. Dar, astăzi vă supunem atenției, și îi supunem pentru știință (dacă știe ce e aia) și prefectului „marionetă” Stoian, o situație care ne-a fost semnalată de la Tisa Nouă, comuna Fântânele. O clădire (vezi foto) în curs de construcție, de câțiva ani, nu are niciun fel de autorizație de construcție. Că nu reiese de nicăieri, că nu există o tablă pe care să scrie că ce, că cum, că cine lucrează la ea, că cine este beneficiarul!!!!!! Noi știm cine este. Că face parte din angrenajul PNL Arad, ca VOLUNTAR bineînțeles! Vom reveni și cu asta.
Păi, tovarășe prefect, care te-ai dat mare sculă pe basculă atunci când erai la Urbanism, la Primărie, și ai dat cu barda în stânga și în dreapta, ai amendat și ai făcut dosare penale, acum închizi ochii? LOGIC! Pentru că nu și se permite să-ți deschizi ciocul, să nu sufli o vorbă din gura aia de comunist.
Ești tare, mare șmecher pe la Spitalul Județean, după cum vedem, pe unde te duci și unde te legi de personalul medical care, în comparației cu tine, încearcă să țină piept situației actuale. Pervers ordinar! Oamenii, doamnele pe care le-ai jignit chiar au lucrat și lucrează în condiții de ev mediu, cu frica în sân că se pot îmbolnăvi oricând, la condițiile pe cerea le-ați oferit voi. Tu vii și dai cu steagul, ca pe vremea comuniștilor, arunci vorbe grele? Dar cine ești tu? Și nici măcar nu ai avut bunul simț să îți pui MASCĂ!!!! (vezi text, foto și film pe criticarad.ro) Sau pentru tine nu se aplică legea?
Dă-ți DEMISIA de onoare! Dar, cum nu ai așa ceva vom fi nevoiți să deschidem cutia Pandorei. Arădenii de bun simț de-abia așteaptă.
Romulus D. 
Că Stoian a dat Hotărârea cu desființarea teraselor din centrul Aradului, sunt păreri pro, dar mai ales CONTRA! Vom aborda și acest subiect sensibil pentru arădeni. Dar, astăzi vă supunem atenției, și îi supunem pentru știință (dacă știe ce e aia) și prefectului „marionetă” Stoian, o situație care ne-a fost semnalată de la Tisa Nouă, comuna Fântânele. O clădire (vezi foto) în curs de construcție, de câțiva ani, nu are niciun fel de autorizație de construcție. Că nu reiese de nicăieri, că nu există o tablă pe care să scrie că ce, că cum, că cine lucrează la ea, că cine este beneficiarul!!!!!! Noi știm cine este. Că face parte din angrenajul PNL Arad, ca VOLUNTAR bineînțeles! Vom reveni și cu asta.
Păi, tovarășe prefect, care te-ai dat mare sculă pe basculă atunci când erai la Urbanism, la Primărie, și ai dat cu barda în stânga și în dreapta, ai amendat și ai făcut dosare penale, acum închizi ochii? LOGIC! Pentru că nu și se permite să-ți deschizi ciocul, să nu sufli o vorbă din gura aia de comunist.
Ești tare, mare șmecher pe la Spitalul Județean, după cum vedem, pe unde te duci și unde te legi de personalul medical care, în comparației cu tine, încearcă să țină piept situației actuale. Pervers ordinar! Oamenii, doamnele pe care le-ai jignit chiar au lucrat și lucrează în condiții de ev mediu, cu frica în sân că se pot îmbolnăvi oricând, la condițiile pe cerea le-ați oferit voi. Tu vii și dai cu steagul, ca pe vremea comuniștilor, arunci vorbe grele? Dar cine ești tu? Și nici măcar nu ai avut bunul simț să îți pui MASCĂ!!!! (vezi text, foto și film pe criticarad.ro) Sau pentru tine nu se aplică legea?
Dă-ți DEMISIA de onoare! Dar, cum nu ai așa ceva vom fi nevoiți să deschidem cutia Pandorei. Arădenii de bun simț de-abia așteaptă.
Romulus D. 
