Noi nu ne putem închipui viața mai departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc și mai bine voim moartea, decât o viață de sclav umilit, despărțit de frații săi. – Iuliu Maniu, 1918 Sunt mândru că am ocazia astăzi să sărbătoresc Unirea tuturor românilor, înfăptuită la 1 decembrie 1918, dar înainte de a fi bucuros și mândru, sunt și trist pentru că nu pot să-mi imaginez această sărbătoare fără un omagiu adus eroilor acestui neam. Și care ar fi cel mai de preț omagiu pe care noi l-am putea aduce eroilor noștri în afară de acela că am păstrat cu demnitate și am apărat, la rândul nostru, cu vitejie, moștenirea lăsată? Acest articol este închinat celor trei martiri ai Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, Vasile Goldiș, Iulian Hossu și Ion Nistor, care au contribuit la reîntregirea României și fără a căror jertfă, poporul român, poate, și astăzi rătăcea printre stăini. Primul dintre ei este Iuliu Maniu care s-a numărat printre organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. În cuvântarea pe care a ţinut-o cu ocazia Adunării naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti”. S-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la Sighet, la vârsta de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor“. Ion Nistor, profesor universitar și om politic, a fost un militant unionist bucovinean, dar și istoric, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi, care a hotărât unirea Basarabiei cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Ion Nistor fost arestat în  noaptea dintre 5/6 mai 1950, numită și „noaptea demnitarilor” și a ajuns în închisoarea de la Sighet, ulterior murind în sărăcie. Lucian Blaga afirma despre  Ion Nistor: ”se numără printre istoricii ideii și unității naționale”. Acesta nu a fost doar un istoric al Bucovinei, Basarabiei și apoi al întregii Românii, ci și un om al faptelor. Iuliu Hossu a fost cardinal și episcop al Episcopiei de Cluj, deținut politic, senator de drept în Parlamentul României, membru de onoare al Academiei Române. A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. El a fost cel care a citit la 1 decembrie 1918, din însărcinarea Marelui Sfat Naţional Român, mulţimilor adunate la Marea Adunare Naţionale de la Alba Iulia, proclamaţia de unire a Transilvaniei cu Regatul României. A murit la Mănăstirea Căldăruşani unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârşitul vieţii. Astfel, la finalul Primului Război Mondial, România obținea mai mult decât eliberarea românilor din Austro-Ungaria, pe care și-o propusese la începutul conflagrației. Începutul anului 1918 se anunța dezastruos, România semna în mai Pacea de la Buftea-București, un tratat de pace care-i aducea mari prejudicii. Schimbările mari în plan european, din a doua jumătate a anului și priceperea liderilor români de a simți momentul istoric au făcut ca dezastrul anunțat să fie transformat într-un șir de victorii, reunite sub numele de Marea Unire de la 1918: în martie 1918, unirea Basarabiei cu România, în noiembrie unirea Bucovinei cu România, iar în decembrie unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. În cele două secole premergătoare Marii Uniri, românii din Transilvania au gravitat în jurul a trei centre spirituale, politice, economice și culturale: Aradul, Blajul, și Sibiul. Flacăra iluminismului românesc a fost aprinsă la Blaj, dar i-a cuprins și pe crișeni și bănățeni. La Arad, în 15 noiembrie 1812 a luat ființă prima școală, numită Preparandia, care avea ca scop pregătirea cadrelor didactice: „Înalta şcoală pedagogică a naţiunii valahe”. Printre primii dascăli îi amintim pe profesorii Dimitrie Ţichindeal, Constantin Diaconovici Loga, Iosif Iorgovici şi Ioan Mihuţ, care au început cu 78 de elevi proveniți din comitatele Arad și Timiș. Era perioada în care ideea națională era nu doar legitimată, ea începea să prindă contur din punct de vedere ideologic în cercurile de intelectuali. Mișcarea iluministă a românilor de la Blaj, după ce a strălucit mai bine de o jumătate de secol în contextul marilor mișcări pașoptiste, capitală politică a românilor din Transilvania, Banat și Ungaria va fi preluată de Sibiu, acolo unde  personalitatea marcantă a episcopului ortodox Andrei Șaguna a reușit să închege un grup numeros de tineri intelectuali de mare valoare. Tot în această perioadă  arădeanul Ioan Slavici a început din 1884 să tipărească ziarul „Tribuna”. Trebuie menționat că la Sibiu funcționa și banca Albina, o instituție de credit care promova interesele capitalului românesc din zonă. Rolul Sibiului de capitală politică a românilor transilvăneni a ajuns la apogeu, iar locul a fost luat de Arad, care a rămas fruntea mișcării politice a românilor din Transilvania până la Marea Unire. La Arad, mișcarea națională, a început încet să câștigase mulți adepți, atât din rândul intelectualilor, dar și al clericilor români ortodocși. Aceștia din urmă au început să folosească forme subtile de impunere a unui specific național-bisericesc în slujbe. ”Preparanzii arădeni” au început să folosească în strană „Mărire Ție, Doamne, Mărire Ție!”, în locul slavonescului „Slavă Ție…”,  „Binecuvântează-ne pe noi, Doamne!”, în loc de „Blagoslovește-ne…”. Odată cu aceste schimbări au început și sancțiunile pentru așa-zisele abateri, iar preotul Popa Dimitrie Novac a fost cercetat disciplinar de către starețul mănăstirii Hodoș-Bodrog, Moise Manuilovici, pentru „păcătuire criminală”, deoarece a îndrăznit să citească șase psalmi în limba română. După înființarea Preparandiei arădene în anul 1812, la doar un an diferență, exista deja o mișcare națională foarte bine închegată. Doi dintre cei mai de seamă profesori ai Preparandiei, Dimitrie Țichindeal și Constantin Diaconovici-Loga, au fost reclamați autorităților bisericești că vor să facă ”o petiție în numele neamului românesc, ca pe viitor să pună în fruntea acelui neam români, iar nu sârbi care nu știu românește și nu pot îndeplini slujba așa ca românii și nici nu pot lucra spre binele bisericii și a neamului ca ei, care petiție… au cutezat s-o poarte prin eparhiile Aradului, Timișoarei și Vârșețului, îndrumând preoții s-o iscălească”. În pofida faptului că acțiunea românilor ortodocși din Banat și Crișana fusese divulgată, petiția a fost înaintată împăratului Francisc I sub numele de „Supplex Libellus Valachorum Diecensis Aradiensis Francisco I Imperatori Collatio”. De fapt, prin intermediul acesteia se solicita numirea unui episcop român în fruntea eparhiei Aradului. Noua generație de politicieni, crescuți pe băncile Preparandiei, și ulterior fiind școliți la universitățile din Viena, Berlin, Budapesta, sau la alte mari universități europene, au fost cei care au văzut în activismul politic, social și cultural o cale de urmat pentru cucerirea de drepturi naționale. În anul 1886, la Arad, a luat ființă banca Victoria, la inițiativa unui grup de intelectuali arădeni, Aurel Suciu, Nicolae Oncu, frații Alexandru și Antoniu Mocioni. Această bancă a susținut, din punct de vedere financiar, majoritatea inițiativelor culturale românești din comitatul Aradului, dintre care amintim  înființarea ziarului „Tribuna Poporului”, construcția Casei Naționale, ridicarea Palatului Tribuna și multe altele. În decembrie 1867, Lazăr Ionescu, Miron Romanul și Nicolae Philimon au dorit să organizeze o conferință care avea ca temă ”organizarea politică a românilor din comitatul Aradului, în noile condiții ale compromisului austro-ungar”. La sfârșitul anului 1895, la Arad, a apărut un puternic nucleu politic neoactivist. Prima întrunire a avut loc la Brașov, în prezența lui Vasile Goldiș, profesor la un liceu brașovean, la care au participat Ioan Russu-Șirianu, Vasile Mangra, G. Bogdan Duică și T.L. Albini. Aceștia au hotărât înființarea la Arad a unui ziar politic, prin care să poată să-și promoveze ideile. Anul următor a avut loc o nouă întrunire politică, de această dată la Măgurele, deoarece aici, Ioan Slavici era director al Institutului Oteteleșanu. Cu ocazia înscăunării episcopului Iosif Goldiș în fruntea episcopiei arădene, ”tribuniștii arădeni” au organizat o grandioasă festivitate la care au participat peste 10.000 de români din Arad și împrejurimile acestuia. În anul 1911, la Arad, s-a declanșat o criză politică ce risca să împartă societatea românilor transilvăneni în două tabere și care a cuprins întreaga intelectualitate românească și care a rămas cunoscută în istorie drept „Criza de la Arad”. Această criză  s-a stins datorită implicării politicienilor de la București care l-au mandatat pe Constantin Stere să rezolve problema. Sursa neînțelegerilor era, de fapt, cearta dintre cele două ziare arădene care, mai târziu, în anul 1912 au fuzionat sub numele „Românul”. Între 1895 și până la 1 Decembrie 1918, Aradul era capitala politică a tuturor românilor din Imperiul Habsburgic, aici pregătindu-se nucleul generației politice care a reușit să înfăptuiască actul Marii Uniri, și tot aici organizându-se marea acțiune plebiscitară de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, care a condus la desăvârșirea statului național unitar român. Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatele semnate la Trianon în 4 iunie 1920 și Saint-Germain-en-Laye în 10 septembrie 1919. Românii din Transilvania au rezonat cu declarațiile de independență din jur și au început procesul unirii. Mai întâi, în 18 octombrie și 31 octombrie, a fost înființat la Arad, Consiliul Național Român Central care a fost un consiliu al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș și care avea în componență șase reprezentanți arădeni: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad. Acest Consiliu Național Român Central, care era denumit și Consiliul de  la Arad, a fost recunoscut de Comitetul Național al Românilor din Transilvania, de la Viena, condus de Iuliu Maniu și de cele două Biserici Ortodoxă și Greco-Catolică, dar și de Senatul Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena. Această organizaţie militară subordonată Consiliului Naţional Român Central se ocupa de toţi militarii transilvăneni, bănăţeni și bucovineni din Austro-Ungaria. Senatul Militar Român era condus de trei generali români: Ioan Boeriu din Vaida-Recea, Făgăraş, care era și preşedintele Senatului Militar din Viena, Alexandru Hanzu din Cacova-Sibiului la Praga şi Dănilă Pop din Aciuţa- Hălmajului, Comitatul Arad, la Bratislava. Aceștia au cerut celor 70 000 de militari români de sub comanda lor să depună un jurământ față de guvernul Ştefan Ciceo Pop. Acest jurământ era: „Jur credinţă naţiunii române şi supunere în toate Consiliului Naţional Român. Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc, pe care nu-l voi părăsi în nici un caz şi sub nici o împrejurare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu” . După prăbușirea autorității Imperiului Austro-Ungar, Consiliul Național Român Central a trebuit să asigure ordinea deoarece administrația maghiară a fost alungată. În urma acestora, Consiliul Național Maghiar a încercat să negocieze cu partea română și anume, ca Transilvania să rămână în Ungaria, în schimbul unei autonomii, cu guvernator român și reprezentare în guvernul central de la Budapesta. În 13 noiembrie 1918,  casa lui Ștefan C. Pop era plină de politicieni şi de ofițeri români. Printre ei se aflau V. Goldiș şi A. Vlad, care urmau să participe la tratative, dar și Alexandru Vlad, comandantul Gărzii Naționale Române, care ținea într-una dintre încăperi o conferință de presă în fața ziariștilor veniți de la Budapesta, cărora le preciza că scopul gărzilor românești era acela de asigura liniștea şi de a împiedica răspândirea bolșevismului. Consiliul Național Român a luat act de propunerea maghiară și a decis să convoace o adunare națională în datele 18 noiembrie și 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, cu scopul de a decide în privința autodeterminării românilor din Transilvania. În data de 18 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţi la Alba-Iulia, a decretat unirea tuturor românilor cu România. Adunarea Naţională a proclamat dreptul naţiunii române din întreg Banatul cuprins între râurile Tisa, Mureș și fluviul Dunărea: Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus. De asemenea, Adunarea Națională a românilor adunați i-a salutat pe fraţii lor din Bucovina care au reușit să scape  de jugul austro-ungar şi care au reușit să se unească cu ”ţara mamă” România. După ce au asistat la slujbele efectuate în cele două biserici românești din Alba Iulia, delegații au dezbătut și aprobat Rezoluția de unire, care a și fost adoptată de toți cei prezenți. Votarea acestei rezoluții a însemnat votarea unirii tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (Țara Ungurească) cu România. Prin această unire au fost introduse și câteva principii fundamentale, precum: libertate deplină pentru popoarele conlocuitoare, libertate confesională, regim democratic, reformă agrară, legislație modernă pentru muncitorime. Adunarea a aprobat și un organ legislativ, Sfatul Național și un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, care să conducă Transilvania până la unirea cu România și a numit o delegație care a înmânat actul unirii regelui Ferdinand I, în 14 decembrie 1918, la București. Sfatul Național și Consiliul Dirigent au funcționat până în 20 aprilie 1920, când unirea a fost desăvârșită și din punct de vedere tehnic. Una dintre consecințele acestei întruniri a fost elaborarea și anunțarea la sediul Consiliul Național Român Central, în ziua de 18 noiembrie, a manifestului intitulat „Către popoarele lumii”, publicat de ziarul „Românul” din 20 noiembrie. Manifestul, publicat în limbile română și franceză, începea cu următoarele cuvinte: Către popoarele lumii, Națiunea română din Ungaria și Transilvania, ținută de veacuri în robie trupească și sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar, eliberată acum de sclavie prin strălucita învingere a armelor, cari s-au luptat pentru drepturile civilizației umane împotriva principiului barbar al opresiunii naționale și de clasă, înaintea guvernului opresorilor de până aci, a declarat voința sa de a se constitui în stat liber și independent spre a-și putea validita nelimitat forțele sale în serviciul culturei și al libertății omenești. Guvernul opresorilor lor de până aci ei a denegat adeziunea sa la această hotărâre a națiunii române și în fața dreptului firesc al fiecărei națiuni de a fi stăpână asupra sa și a teritoriului locuit de dânsa guvernul opresorilor opune forța brutală a statului oprimător. De veacuri clasa oprimatoare a poporului maghiar a sfâșiat trupul națiunii noastre prin icuri străine, iar dela înfăptuirea constituționalismului fals din 1867, scopul mărturisit al politicei de guvernământ în statul maghiar a fost desființarea noastră națională. Prin colonizări fără rost pe pământul strămoșilor noștri, prin maghiarizarea necruțătoare a tuturor acelor Români, cari au fost nevoiți să aibă raporturi mai nemijlocite cu stăpânirea maghiară, prin invadarea pe teritoriul românesc a sutelor de mii de slujbași publici maghiari, prin împiedicarea poporului nostru de a-și mulțumi însuși trebuințele sale industriale, s-au maghiarizat orașele și s-a împestrițat etnicește teritoriul locuit de națiunea română prin mijloace artificiale și în scopul barbar al nimicirii noastre. Această stare de lucruri produsă prin opresiune și fărădelege, acum guvernul maghiar o invocă de justificare a opunerii sale la hotărîrea națiunii române de a-și întemeia pe pământul său strămoșesc statul său liber și independent. Starea produsă prin crima săvârșită până aci împotriva libertății noastre naționale acum se prezintă ca o justificare a noului atentat, ce se intenționează împotriva existenței noastre. Ar trebui să ne luăm dreptul cu forța, dar oricât de hotărîți suntem să jertfim viața pentru libertatea națională, în ziua, când sărbătorim învingerea civilizațiunii asupra barbariei, și așteptăm legiferarea internațională, care va înlocui forța brutală prin dreptate și va înlătura pretutindeni urmările stăpânilor neomenești, națiunea română se abține dela mijloacele barbare la regularea raporturilor dintre popoare, ci iată protestează înaintea lumii întregi împotriva fărădelegii guvernului maghiar, care și acum încearcă a supune națiunea română dominanțiunei străine și o împiedică dela constituirea sa în stat liber și independent. Națiunea română din Ungaria și Transilvania nu dorește să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârșire de orice clasă istorică stăpânitoare, națiunea română prin ființa sa însăși este întruparea democrației celei mai desăvârșite. Pe teritoriul său strămoșesc națiunea română este gata a asigura fiecărui popor deplină libertate națională și organizarea sa în stat liber și independent o va întocmi pe temeiurile democrației, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condițiunilor de viață, unicul mijloc al desăvârșirei omenești. Națiunea română din Ungaria și Transilvania însă nu admite mistificarea îndreptățirii pretențiunilor sale prin stările produse de încercările seculare pentru nimicirea ei, protestează împotriva revendicărilor maghiare asupra teritoriului românesc, care dela descălecarea împăratului Traian și până astăzi a fost muncit cu brațele noastre și îngrășat cu sângele nostru și sub nici o condițiune nu mai voiește să trăiască în legătură de stat cu națiunea maghiară, ci este hotărîtă a-și înființa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber și independent. Anunțând popoarele lumii această voință și hotărîre a sa, națiunea română din Ungaria și Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate și geniul libertății omenești declarând sărbătorește, că din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărîtă a pieri mai bine, decât a suferi mai departe în sclavia și atârnarea. Națiunea română din Ungaria și Transilvania speră și așteaptă, că în năzuința ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci. Marele Sfat al Națiunei Române din Ungaria și Transilvania Președinte Dr. Ștefan C. Pop Secretar: Dr. Gh. Crișan Comemorarea Marii Uniri de la 1918 este un prilej pentru a ne simţi puternici şi pentru a da unităţii rolul pe care îl merită în puterea noastră ca naţiune, așa cum spunea Ștefan Cicio-Pop ”Și cât de sfântă era ziua aceea, cum se îmbrățișau românii, cât de senină le era fața, cum au uitat fiecare de ce religie, de ce confesiune și cărei clase aparține! Se vedeau că sunt fiii aceluiași neam” În rest, le-aș mai spune străbunilor că deși ne-au lăsat o țară frumoasă și bogată, suntem dezbinați, am ajuns puțini și neputincioși, iar în curând, dacă nu ne vom trezi, nu vom mai avea motive de bucurie. Nu mor străbunii niciodată, Războiul lor prin noi și-l poartă, Căci li-e țărâna spulberată, Dar nu li-e dușmănia moartă. ……………………………………………. Și azi, de dincolo de moarte, Ei ne mai cer o judecată.   Octavian Goga – Strămoșii   Ciprian DEMETER