Cu siguranţă, pentru foarte mulţi dintre dumneavoastră, există diferite categorii de persoane care, fie deţin o funcţie importantă în vreun partid sau în vreo structură de stat, fie sunt recunoscute care fiind nişte figuri publice sau influenceri într-un anumit domeniu şi, cu toate astea, rămâne, totuşi, un mister ce anume le recomandă pe acele persoane, de unde s-a născut legitimitatea opiniilor pe care le exprimă şi a funcţiilor pe care le deţin. Şi eu m-am confruntat foarte des cu această dilemă şi recunosc faptul că am încercat o metodă foarte facilă de a-mi linişti temerile cu privire la calitatea îndoielnică a unor personaje care ni se prezintă drept figuri politice, formatori de opinie şi, ceea ce este şi mai îngrijorător, ca factori de decizie, aruncând o privire asupra miilor de incompetenţi care au ajuns să guverneze România de peste 30 de ani şi crezând că încă unul în plus nu ne poate ucide. Însă aceste persoane au şi foarte mult tupeu, dat fiind faptul că pentru a-ţi da seama că eşti prost, trebuie să te ducă şi puţin capul. Însă cum simţul ridicolului nu străbate până la unii oameni, apare o figură „de excepție”, reinventată, în politica de astăzi. Acesta este şi motivul pentru care voi spune foarte puţine cuvinte care îmi aparţin despre domnul Dâncu… Cum? Care Dâncu? E drept că din activitatea sa nu ne-a lăsat decât o poză memorabilă, căci în privința proiectelor politice nu putem atribui oricui poza aceea din biblioteca cu bufniţe. Acum că am înţeles cu toţii despre cine vorbim, să revenim în prezent şi să vedem ce spunea Omul cu bufniţe, proaspăt adus în echipa domnului Ciolacu pentru a pune bazele unui PSD adaptat nevoilor şi realităţilor sociale actuale. Întrebat de ce ar vrea intelectualii de stânga să adere la PSD-ul în structurile căruia se mai află persoane precum Olguţa Vasilescu, Claudiu Manda sau Titus Corlăţean, Omul cu bufniţe a declarat cu emfază: „Sunt oameni din vechea gardă, dar care luaţi individual, fiecare a făcut ceva şi care, în interior, dar şi în afară, au fost votaţi de foarte multe ori şi au fanii lor. Sigur că dacă intelectualii nu se regăsesc în aceşti oameni, poate se regăsesc în alţii care sunt acum la vârf. Să nu uităm că a revenit la vârful partidului Sorin Grindeanu,…şi am revenit şi eu şi alţi oameni, care suntem noi în această perioadă, chiar dacă am făcut politică în cadrul PSD-ului mai demult”. Iar la congresul Extraordinar al PSD declara: „Trebuie să avem curajul să fim noi înşine. Trebuie să alegem ceea ce este esenţial. Nu ajunge să spunem cine suntem noi la asemenea congrese. Este important să ne respectam demnitatea politică. Şi din când în când să ne întrebam ce putem face ca să fim mai aproape de modul în care ne definesc oamenii pe noi. (…) Nu înţeleg de ce trebuie să ne fie ruşine să recunoaştem că pe noi ne votează săracii, pensionarii, oamenii în vârstă, oamenii fără studii. Ne votează pentru că ei au cea mai mare nevoie de noi, iar ceilalţi se descurcă singuri. Trebuie să fim împreună şi partidul trebuie să fie mereu, prin aleşii locali, în contact cu realitatea.” Se pare că omul acesta a pierdut contactul cu realitatea, însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre mulţi dintre noi, căci nu am uitat că în guvernul condus de Adrian Năstase, Dâncu a fost Ministru al informațiilor publice, minister desființat ulterior, din cauza acuzațiilor multiple că ar fi fost un instrument de propagandă al PSD-ului, iar în perioada 17 noiembrie 2015 și 4 ianuarie 2017 a fost Ministru al administrației și dezvoltării regionale în guvernul Dacian Cioloș, iar dacă putem vorbi despre o sărăcire a populaţiei şi despre un număr foarte mare de persoane fără studii este şi pentru că un PSD alcătuit din asemenea personaje s-a aflat foarte mult timp la guvernarea ţării. Dacă despre activitatea politică ne-am creat o impresie, despre profesia acestui traseist politic aflăm că este aceea de sociolog, Google ne aminteşte că activitatea sa științifică „este centrată pe dezvoltarea unor analize și a unor teme de cercetare empirică privind realitatea românească din multiple unghiuri, dar mai ales pe mutațiile din zona realității simbolice și a infrastructurilor mentalitare (care este, de altfel, și subiectul tezei de doctorat), pe crearea de instituții, pe un proiect de prezență publică constantă, pe articularea de contraideologii. Activitatea sa didactică este orientată pe dezvoltarea unui proiect de discurs sociologic aplicat. A realizat numeroase studii în domeniile: teorie socială, sociologia opiniei publice, cercetarea relațiilor interetnice, sociologia mass media și a comunicării de masă, cercetare sociologică, atitudini și comportamente politice, securitate și gestiunea riscurilor, cultură și instituții, studiul credințelor colective, ideologiilor și superstițiilor”. Tot ce putem să mai sperăm este ca activitatea prodigioasă a acestui cercetător să ducă PSD-ul aceasta lipsit de viziune, la finalul alegerilor, exact unde are un loc pus deoparte. Poate cercetarea empirică a „ilustrului” Dâncu îi va face şi pe cei de la PSD să înţeleagă faptul că fiecare pasăre pe limba ei piere, iar până nu te semeni nu te aduni” Ciprian DEMETER Foto: Digi24  

              Mi-am pus curiozitatea la pândă să vâneze orice mişcare care să marcheze, într-un fel sau altul, aniversarea celor 200 de ani de când teatrul s-a aciuit la Arad într-o clădire special construită (s-au împlinit în 2017). Teatrul Vechi cum îl numim noi acum, pe bună dreptate. Nimic. Cu excepţia articolelor scrise de mai tinerii colegi de la Special Arad.         Am vrut chiar să trag o beţie cu Teatrul Vechi, în cinstea celor două sute de ani pe care îi împlineşte şi să-mi acorde un interviu imposibil, în seria celor care îmi mai acordă interviuri imposibile. Nu s-a putut. E închis, n-are voie să mai iasă în public. Îl mai îmbracă doar nişte reclame ale unor festivaluri create special pentru el, pentru Teatrul Vechi, dar care nu mai sunt. Aşa că mi-am turnat un pahar cu vin de Miniş, am deschis laptopul şi m-am hotărât să-i scriu ceva de bine. Şi-aşa o duce rău, ce să-l mai amărăsc? Ceva despre oamenii care au vrut şi au şi încercat să facă ceva pentru salvarea lui, pentru salvarea memoriei teatrale şi pentru renovarea lui. Despre cel care l-a construit am mai scris de multe ori. Comerciantul Jacob Hirschl a construit acest teatru în anul 1817 cu gândul la actul de divertisment, dar mai cu seamă la rolul culturii în dezvoltarea economiei locale. Oamenii, fie ei localnici, ori trecători prin Arad, începeau să simtă nevoia de petrecere a timpului liber. Şi, la încept de secol 19, un comerciant a înţeles faptul că loisirul devine indispensabil pentru viaţa unei comunităţi. De fapt, îl şi donează oraşului, cetăţenilor, cum ar veni. Abia după mai bine de jumătate de secol se construieşte al doilea teatru, cel al lui Hirschl devenind la început de secol 20 primul cinematograf din această parte de Europa, continuîndu-şi rolul de deschizător de drumuri în viaţa culturală a Aradului. Despre cel care l-a salvat ca prin minune de la dărâmare am mai scris, de asemenea. Ovidiu Cornea era pe atunci consilierul şef al culturii judeţului Arad. Dintr-o întâmplare a aflat că autorităţile comuniste vroiau să îl dărâme şi să construiască în loc un bloc de locuinţe pentru protipendada puterii momentului. A reuşit să mobilizeze mai multe personalităţi ale culturii locale, arhitecţi, artişti, scriitori şi până la ministrul de atunci al Culturii. Proiectul a fost blocat, iar Teatrul Vechi a scăpat de la dărâmare. Ce n-am scris până acum este povestea unui demers întreprins de patru oameni de cultură din Arad, demers care îşi dorea să provoace începerea renovării Teatrului Vechi. De ce le-am zis muschetari? Păi, curaj aveau, devotament faţă de valorile culturale arădene aveau, iar de nebunia de a sluji interesul comunităţii, ce să mai zic? Muscheta se vedea în atitudinea lor. Povestea se derulează în anul 1999. În Teatrul Vechi fiinţau două instituţii de cultură: Casa de Cultură a municipiului şi Centrul Cultural pentru Integrare Europeană. Centrul, al cărui director era doamna Tătar, câştigase două proiecte de finanţare europeană, care vizau renovarea edificiului, 300.000 de euro de la Comunitatea Europeană şi alţi 65.000 de euro de la Ministerul Culturii din Austria. Florin Didilescu era pe atunci consilierul şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Arad. Onisim Colta, aşa cum îl ştim şi azi, un renumit artist plastic şi scenograf. Arhitectul Şerban Gubovici era pe atunci inspector pentru monumente. Şi, nu în ultimul rând, Mihai Popovici, un reputat jurnalist, pe atunci directorul Casei de Cultură a municipiului. Şi-au propus să convingă autorităţiel locale că ansamblul celor două clădiri, Teatrul Vechi şi Casa Hirschl merită un destin nou, care să înceapă să influenţeze şi destinul cultural al Aradului. Aşa că au plecat într-o delegaţie la Brno, în Cehia. Oraşul avea un complex de clădiri asemănător , pe care au reuşit să îl transforme într-un centru cultural, dar şi pentru petrecerea timpului liber. Centrul de la Brno avea două săli de spectacole şi mai multe săli de expoziţii, toate fiind concepute ca multivalente, ca ofertă tehnică. Adică se puteau organiza orice manifestări culturale, de spectacole de teatru şi proiecţii cinematografice, până la expoziţii de artă contemporană, ori ateliere artistice. Muschetarii din povestea mea au făcut un raport către autorităţile publice locale, despre ideile pe care le „cumpăraseră” din Cehia. Patru personalităţi arădene vedeau, deja, viitorul Centru Cultural compus din Casa Hirschl şi Teatrul Vechi. Şerban Gubovici a făcut primele propuneri arhitecturale, pentru renovarea şi restaurarea complexului istoric. Mihai Popovici a întocmit proiectul de dezvoltare a Centrului. Florin Didilescu căuta susţinerea din partea Ministerului Culturii, bazându-se şi pe precedentul creat de fratele geamăn al Teatrului lui Hirschl, Teatrul din Oraviţa (inaugurat tot în 1817), renovat şi redat circuitului cultural prin fondurile guvernamentale române. Onisim Colta propunea implicarea asociaţiilor profesionale ale artiştilor şi oamenilor de cultură arădeni.             Cu alte cuvinte, muzele şi ursitoarele îşi depănau deja amintirile din viitor despre Casa Hirschl şi Teatrul Vechi. Însă, a venit anul 2000. An cu alegeri. În Arad, drumurile din cartiere erau încă de pământ, canalizarea lipsea, legislaţia nu permitea implicarea prea mare a fondurilor locale, alte cartiere nu aveau transport în comun, lipseau şcoli şi dotări din şcoli… Cui dracu’ să-i pese de visurile unor muschetari? Parafrazând o replică teatrală: ce naiba căutau ei la Brno? Mihai Popovici a dus visul cu el în mormânt. Pe Florin Didilescu l-au schimbat de la conducerea Inspectoratului pentru cultură. Propunerea arhitecturală a lui Şerban Gubovici s-a pierdut printr-un sertar. Lui Onisim Colta i-a rămas să se întoarcă la scenografia spectacolelor teatrului arădean. Ideea finaciară a prins, totuşi, Aşa că a început comedia procesului dintre Consiliul judeţean Arad şi Consiliul local municipal Arad pentru stabilirea proprietăţii asupra celor două imobile istorice. Din cauza căruia s-au pierdut şi finanţările europene. Văd o sumedenie de inundări ale reţelelor de socializare cu intenţiile bune şi cu planurile pe care zecile de politicieni locali le-au avut cu Teatrul Vechi şi cu Casa Hirschl. Uite, eu le-am găsit pe cele ale celor patru muschetari. Este prima oară când le public. Propunerea includea o cramă, un bar-restaurant, cu terasă.           Din cauza ploilor torenţiale cu intenţii bune ale politicienilor locali Teatrul Vechi e tot mai ruinat. Norocul lui şi ghinionul celor care aşteaptă să se dărâme de la sine este că a fost construit pe o fundaţie solidă. Din piloni din lemn de salcâm. Chiar dacă într-o fostă mlaştină. Că asta a fost Aradul înainte de a deveni, pentru o scurtă perioadă de timp, un centru cultural de interes regional. Ovidiu BALINT    

Îmi voi aminti de pandemia de coronavirus ca o despre o perioadă în care am citit mai mult decât oricând în viaţa mea, o perioadă în care mi-am pus tot felul de întrebări încercând să-mi explic foarte multe paradoxuri ale unei societăţi ce s-a autoproclamat civilizată şi pe care am considerat-o ca atare  până acum câteva luni şi multe contradicţii ale ştiinţei despre care avusesem impresia că se află la un nivel de dezvoltare care ar putea face faţă oricărei provocări. Contrar obiceiurilor mele literare, focalizate foarte mult pe beletristică şi romane care mă faceau să evadez din cotidian, pandemia m-a făcut să-mi îndrept atenţia către o carte a unui psihiatru vienez, Viktor Emil Frankl, doctor în neurologie și filosofie, o carte care l-a făcut celebru în lumea întreagă – „Man’s search for meaning” (Omul în căutarea sensului vieții) care rezumă experiența sa din lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde a putut verifica „la cald” principiile logoterapiei, pe care deja le stabilise în timpul muncii sale ca neurolog la cel mai mare spital policlinic din Viena (Rotschild). Am vizionat cu toţii documentare despre acea perioadă a istoriei care va rămâne peste vremuri ca fiind cel mai degradant mod de manifestare a unor fiinţe cărora le-a plăcut să se numească oameni.  Am cunoscut într-mod detașat, realitatea crudă cu care se confruntau evreii deținuți, prin intermediul literaturii, însă cartea lui Viktor Frankl nu este despre Holocaust, cât este despre interacțiunea și dialogul interior ale autorului cu întâmplările din lagărele pe unde a fost plimbat și cum s-a folosit de logoterapie pentru a putea a nu-și pierde speranța. Provenind dintr-o veche familie evreiască de viță nobilă din Praga, considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: Am sărit în picioare și i-am spus: „Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”’ (“Recollections” – Frankl Autobiography, 2000) După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de al doilea război mondial, în 1942, Frankl a fost deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți (care ulterior a fost publicată sub numele de ‘The doctor and the soul’ – Doctorul și sufletul) și care conținea conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și ale experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru, care susțineau și validau empiric teoria sa. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. Frankl a refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Pot să mărturisesc că, printre alte lucruri, îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”. Acesta a fost publicat ulterior sub numele de „Doctorul și sufletul” (The doctor and the soul), deși cartea care l-a făcut celebru este „Omul în căutarea sensului vieții” (Man’s search for meaning). Citatul cel mai elocvent al concepției frankliene, care suprinde concepția centrală a lui Frankl despre libertatea de voință a omului, sună astfel: Omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertățile omenești: aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul fel de a fi. Contextul în care Frankl face această afirmație este următorul: Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne putem aminti de acei oameni care, trecând din baracă în baracă, își dăruiau altora ultima lor bucată de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar îndeajuns de mulți pentru a dovedi că totul îi poate fi luat omului, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de circumstanțe, de a-și alege propriul mod de a fi – Viktor Frankl, ‘Man’s search for meaning’). „Doctor Frankl, cartea dumneavoastră a ajuns un adevărat bestseller – cum vă face să vă simţiţi acest succes?”, întrebau reporterii de la ziarele americane, întrebare la care autorul răspundea că succesul de care se bucură cartea sa nu este atât de mult o realizare sau un merit personal, cât mai degrabă o expresie a suferinţei vremurilor noastre: dacă sute de mii de oameni întind mâna către o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la chestiunea sensului vieţii, probabil că această chestiune este una care îi pune pe jar. Numai că în anii ’60-’70, etologul american John Calhoun a făcut un experiment social remarcabil, cunoscut ca „Universul 25”, care avea să antameze un comportament viitor al omenirii. După ce începuse prin 1958 cu „Universul 1”, a ajuns, în final, la o rafinare teribilă a experimentului și la concluzii de-a dreptul înfiorătoare. „Universul 25” era un rezervor de formă pătrată cu latura de 2 m și înălțimea de 1.5 m, în care se păstra o temperatură constantă de 20 grade, ideală pentru șoareci. Animalele introduse aici aveau apă și hrană din abundență. Practic acesta era un paradis al rozătoarelor întrucât nu existau dușmani naturali, totul era septic (se făcea curățenie săptămânal, iar medicii veterinari se asigurau că grupul are o sănătate fizică deplină), bolile erau „eradicate”, iar existența din belșug a hranei elimina lupta pentru supraviețuire. Sistemul de hrănire și de alimentare cu apă era gândit astfel încât aproape zece mii de șoareci s-ar fi putut hrăni concomitent fără să simtă vreun disconfort. Având toate aceste premise s-a început popularea cu patru perechi perfect sănătoase de şoareci. Obișnuirea cu spațiul, explorarea acestuia și nașterea primilor pui a fost denumită de Calhoun „Faza A”. Imediat după aceasta a început expansiunea sau „Faza B” caracterizată printr-o creștere exponențială a populației în condiții apropiate de cele ideale (matematice). A urmat „Faza C” a experimentului. În populația de șoareci se făcuseră ierarhii. În aceste condiţii a apărut o nouă categorie socială, cea a „oropsiților”, alcătuită din puii mai tineri, care deveneau repede victime ale agresiunilor șoarecilor mai în vârstă care se bucurau de o stare fizică foarte bună. „Oropsiții” au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care spațiul devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi, refuzându-și rolul social de apărători ai femelelor gestante și ai puilor. Vârful acestui comportament aberant a fost atins în momentul în care multe femele au început să-și nimicească puii, retrăgându-se în cuiburile superioare și refuzând împerecherea. Acesta a fost momentul trecerii în „Faza D”, cea a distrugerii. Din grupul „oropsiților” au apărut treptat noi personaje denumite „frumoșii” sau „dichisiții”. Se distingeau de ceilalți întrucât aveau blana impecabilă. Grupul era compus, în principal, din masculi având un comportament absolut necaracteristic. Membrii săi refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu se împerecheau și duceau o viață absolut pasivă. În ziua cu numărul 1780 a murit ultimul locuitor al acestui paradis. Concluziile experimentului lui Calhoun sunt de-a dreptul îngrijorătoare. Fiecare specie caută să-și găsească și să-și dezvolte condițiile ideale de trai, însă rezultatele se văd prin apariția unor teorii aberante care tind să devină norme sociale, prin „robotizarea” individului, prin lipsa valorilor şi a idealurilor, prin ridicarea non-valorilor la rangul de idoli ai noii generaţii. Oamenii lipiți de ecrane și „frumoșii” orașelor noastre par a fi simptomele unei societăți care merge iremediabil spre autodistrugere. “Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice.”, spunea Nietzsche, iar Frankl îl citează în cartea sa, spunând mai departe: “Consider că este o concepție greșită și periculoasă despre igiena mintală presupunerea că omul are nevoie, în primul rând, de echilibru sau, așa cum este numit el în biologie – de “homeostază”, adică o stare lipsită de orice tensiune. De fapt, omul nu are nevoie de o astfel de stare lipsită de tensiune, ci, mai degrabă, de strădania și lupta pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate. Lucrul de care are el nevoie este nu să scape cu orice preț de tensiune, ci omul are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potențial care se vrea realizat.” Confortul lumii civilizate ne-a adus în situaţia paradoxală în care s-au găsit şi șoarecii lui Calhoun, aceea de a avea tot şi de a nu fi capabili mai mult decât a ne satisface nevoile primare, primitive aş spune, de a mânca, a bea şi a ne spăla. Pandemia ne-a găsit atât de pregătiţi din punct de vedere tehnologic, ştiinţific şi medical, dar neputincioşi din punct de vedere sociologic, psihologic şi uman. Suntem doar nişte „dichisiţi” care stăm cocoţaţi în vârful patului visând la o bere la terasă şi la o lascivă seară de vară în care să ne delectăm privirea cu nurii duduilor de pe Dorobanţi, dudui care au investit, culmea, mii de euro în acid hialuronic şi botox, iar acum sunt nevoite să poarte mască. Ciprian DEMETER